Studiu introductiv complet

STUDIU INTRODUCTIV.
PRINCIPALELE NORME ORTOGRAFICE, ORTOEPICE
ȘI MORFOLOGICE ALE LIMBII ROMÂNE

Ioana Vintilă-Rădulescu

Preambul

• În STUDIUL INTRODUCTIV se explică în linii mari opțiunile de principiu pentru o anumită grafie, pronunțare sau flexiune a cuvintelor din Dicționar. Se au în vedere mai ales situațiile în care pot exista ezitări, care sunt înfățișate adesea contrastiv (chiar cu riscul unor repetiții, deoarece de multe ori cititorii consultă numai o anumită secțiune). Sunt prezentate și aspecte care nu au putut fi reflectate în formă lexicografică (privind formații mai mult sau mai puțin ocazionale, nume proprii și unități lexicale complexe, utilizări ale cuvintelor în context ș.a.) sau reguli care nu se pot deduce numai din cazurile concrete înregistrate în lista de cuvinte.

• Spre deosebire de Dicționar, STUDIUL INTRODUCTIV (mai ales 6. Câteva observații și recomandări) are și caracter corectiv, atrăgându-se atenția și asupra unor forme și construcții considerate greșite, care trebuie evitate.

• Ortografia, în sensul restrâns în care este folosit termenul în titlul DOOM³, privește scrierea corectă la nivelul cuvântului sau al mai multor cuvinte care formează o unitate. Celelalte două laturi din titlu – ortoepică și morfologică – pot fi subînțelese ca incluse (alături de aspectele lexical, sintactic, stilistic – ultimul parțial atins și el începând cu DOOM²) în ceea ce în Legea Academiei se numește generic „cultivarea limbii”.

• Norma ortoepică este mai puțin fermă decât cea ortografică, permițând în practica vorbirii unele variații libere, care nu sunt consemnate în general în DOOM³.

Pentru norma morfologică, detaliată în GALR I, a se vedea acum, într-o formă mai accesibilă, GLRG.

• Structura generală a numelor de persoană este stabilită actualmente prin Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, art. 83, iar scrierea celor nou-acordate trebuie să respecte Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. În utilizarea lor oficială, numele de persoane trebuie să se conformeaze acestor acte, dar, uzual, este admisă și respectarea dorinței/tradiției familiei sau/și a purtătorilor lor, chiar dacă nu concordă cu normele lingvistice actuale (prezentând trăsături învechite, străine sau regionale).

• Scrierea numelor unităților administrativ-teritoriale din România trebuie să respecte Legea nr. 290/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României.

• Normele academice impun sau interzic anumite grafii, rostiri sau forme, la ele adăugându-se unele recomandări mai puțin categorice. Stabilind/consemnând în principal reguli obligatorii, DOOM³ este un dicționar declarat normativ sub triplul aspect al scrierii, al pronunțării și al morfologiei.

• Dar normele care privesc limba nu pot fi tot atât de rigide ca legile din științele exacte, oricât ar afecta aceasta așteptările utilizatorilor și mai ales ale practicienilor în domeniu.

• Nu face obiectul unor norme propriu-zis ortografice scrierea unor termeni și mai ales a unor abrevieri și simboluri din domeniul științific și tehnic (de ex. a unităților de măsură), care este reglementată prin standarde internaționale (aceste probleme neprivind, de multe ori, numai limba română) și interne de specialitate.

• De ex., în domeniul cadastral se folosesc abrevierile ml = metru liniar și mp = metru pătrat, iar în cel matematic, ca și în uzul curent, m și m², în timp ce ml este consacrat pentru mililitru.

• În anumite domenii, norma ortografică nu funcționează din rațiuni cutumiare, istorice, legale, tradiționale.

• Legile și standardele cu implicații asupra limbii trebuie respectate și nu pot fi „corectate”, chiar dacă uneori contravin normelor academice generale.

• În anumite situații există reglementări parțial diferite de normele generale, de ex., în stilul administrativ, la completarea unor formulare privind operațiuni bănești, se cere uneori scrierea numeralelor compuse notate în cuvinte în formă continuă (fără blancuri), indiferent de forma lor din normă.

• Scrierea limbii române utilizează două sisteme de semne grafice: literele (inclusiv elemente diacritice) și semnele ortografice, precum și seturi de reguli pentru redarea în scris a cuvintelor și a grupurilor de cuvinte, ca și pentru despărțirea la capăt de rând.

• Opțiunile din DOOM³ sunt explicate aici succint, prezentul STUDIU INTRODUCTIV neputând fi un tratat complet în același timp de fonetică, de formare a cuvintelor, de gramatică și de lexicologie a limbii române și nici un compendiu de informații enciclopedice.

1. Semnele grafice

1.1. Literele

1.1.1. Alfabetul limbii române

• Limba română modernă se scrie cu alfabetul latin.

• Până în 1860, limba română s-a scris, de regulă, cu alfabetul chirilic și, mai ales în ultima perioadă dinainte de adoptarea oficială a alfabetului latin, cu un alfabet de tranziție; în RSS Moldovenească s-a folosit până în 1989 alfabetul chirilic modern/rusesc adaptat.

• Alfabetul actual al limbii române are 31 de litere, a căror ordine este cea din Tab. 1. Toate literele sunt perechi: literă mare – literă mică.

• Prin litere (mari sau mici, urmate sau nu de punct ori de spațiu) sau prin combinații de litere se redau și unele abrevieri și simboluri.

• Șapte litere mari au și valoare de cifre romane, folosite în diferite combinații.

• Literele de tipar sunt prezentate în tabelul care urmează, în ordinea alfabetică pentru limba română.

Tab. 1. Alfabetul limbii române

Nr. de ordine	Litera		Denumirea/citirea literei
Nr. de ordine	Mare	Mică	Denumirea/citirea literei
1	A	a	a
2	Ă	ă	ă
3	Â	â	î (din a)
4	B	b	be/bî
5	C	c	če/kî
6	D	d	de/dî
7	E	e	e
8	F	f	ef/fe/fî
9	G	g	ğe/ghe/gî
10	H	h	haș/hî
11	I	i	i
12	Î	î	î (din i)
13	J	j	je/jî
14	K	k	ka/kapa
15	L	l	el/le/lî
16	M	m	em/me/mî
17	N	n	en/ne/nî
18	O	o	o
19	P	p	pe/pî
20	Q	q	kü
21	R	r	er/re/rî
22	S	s	es/se/sî
23	Ș	ș	șe/șî
24	T	t	te/tî
25	Ț⁵	ț	țe/țî
26	U	u	u
27	V	v	ve/vî
28	W	w	dublu ve/dublu vî
29	X	x	iks
30	Y	y	i grec
31	Z	z	ze/zet/zî

• Patru litere, k, q, w și y, se utilizează în împrumuturi (provenite, direct sau indirect, din diverse limbi sau din fondul internațional) neadaptate sau parțial adaptate la limba română, în nume proprii străine și în cuvinte bazate pe ele, precum și în unele nume proprii românești de persoane scrise după model străin. Scrierea cu k, q, w, y și nu cu echivalentele lor românești parțiale (c, u, v, i), chiar în cuvinte în rest adaptate la limba română, se datorează provenienței relativ recente din alte limbi a cuvintelor respective. Datorită faptului că aceste litere nu apar în elemente din fondul vechi, ele sunt conotate în continuare ca „străine”. Pe măsura creșterii actuale a numărului împrumuturilor, în special anglo-americane, a sporit însă și ocurența acestor litere în texte în limba română, unde au devenit destul de frecvente.

• Unele cuvinte scrise cu aceste litere au omofone parțiale sau totale ori paronime (relativ) mai vechi în limbă, scrise cu literele românești corespunzătoare: Anonymus – anonim, boy – boi, (à la) grecque – grec, kappa – capa, karling – carlingă, kazah – cazac, keta – cheta, kil – chil, kit – chit, koala – coala, maya – maia, Qatar – catar, quaestor – chestor, (in-)quarto – cvartet, wagon(-lit) – vagon.

• Dintre aceste litere, k a fost inclusă în alfabetul latin al limbii române încă de la adoptarea lui, fiindcă exista și în alfabetul chirilic. Ea a fost cel mai bine asimilată, inclusiv datorită frecvenței sale mai ales în cuvinte foarte uzuale de tipul kilogram — cu variantele fam. kil și (înv.) kilo —, kilometru, precum și în cuvinte scrise, prin tradiție, și cu litere românești (de ex. kalmâc, kârgâz, perestroikăi).

• q, w și y au fost recunoscute ca făcând parte din alfabetul limbii române din 1982, în DOOM¹. q a rămas litera cel mai rar utilizată în limba română. w este tratată cel mai evident ca literă străină când apare la sfârșit de cuvânt, cu valoarea [ŭ] (implicând atașarea prin cratimă la asemenea cuvinte a articolului hotărât și a desinenței de plural). Când au valoarea [v], respectiv [i] sau [ĭ], w și y nu mai trebuie tratate ca litere străine: basedowul [bazedovul], boyul [boĭul], derbyul [derbiul], kiwiul [kiviul].

• În scrierea limbii române se folosesc și combinații de litere (digrafe, trigrafe) cu valoarea unui sunet.

1.1.2. Valorile literelor și ale combinațiilor de litere

I. • În cele ce urmează sunt prezentate valorile literelor și ale combinațiilor de litere care apar în cuvinte din fondul vechi sau în împrumuturi (semi)adaptate. În notele la Tab. 2 se menționează, selectiv, și unele valori dintre cele înregistrate cel mai frecvent ale acelorași (combinații de) litere în cuvinte străine așa cum se folosesc/citesc în contexte românești.

• Din cauza numărului extrem de mare de cuvinte preluate mai ales din franceză și, în special în ultima vreme, din engleză, precum și a regulilor de scriere foarte complicate în aceste limbi, nu pot fi consemnate aici toate situațiile întâlnite.

II. • Ortografia limbii române contemporane are în principal (dar nu exclusiv, cum se afirmă/crede uneori) caracter fonologic (impropriu spus fonetic). Potrivit acestui principiu, fiecare literă notează de regulă un sunet-tip distinct. Acest principiu fundamental este secondat de principiile distribuțional, morfologic, simbolic, sintactic și tradițional-istoric sau etimologic.

• Alfabetul limbii române cuprinde nouă litere-vocale: a, ă, â, e, i, î, o, u și y, care notează sunete-vocale și sunete-semivocale. Această dublă valoare a unora dintre ele (e, i, o, u, y) se concretizează în faptul că succesiunile de două, respectiv trei litere-vocale care le includ reprezintă vocale în hiat sau diftongi/triftongi (chiar dacă fac parte din cuvinte diferite).

• Româna are, în fondul tradițional, conform DSL:

a. nouă diftongi ascendenți – [ĕa, ĕo; ĭa, ĭe, ĭo, ĭu; ŏa; ŭa, ŭă]: bea, vreo, ia, ieri, iofca, iubi, soare, ploua, două;

b. 14 diftongi descendenți – [aĭ, ăĭ, eĭ, iĭ, oĭ, uĭ, aŭ, ăŭ, eŭ, iŭ, îĭ, îŭ (scriși âi, âu), oŭ, uŭ]: ai, măi, bei, fii, doi, pui, au, lingău, bufeu, vizitiu, pâine, frâu, bou, ambiguu.

• Diftongii se scriu în general așa cum se pronunță, dar:

a. diftongul [ĭa] este reprezentat în scris și prin ea în pr. aceea, ea [aceĭa, ĭa], iar [ĭe] și prin e în pr. el, ele [ĭel, ĭele] și în formele verbale eram, erai, era, erați, erau; ești, este [ĭeram, ĭeștⁱ];

b. unii diftongi apar în formații scrise cu cratimă: de-a [dĕa].

• În limba română există și numeroși triftongi: [ĕaĭ, ĕaŭ, ĕŏa, ĭaĭ, ĭaŭ, ĭeĭ, ĭeŭ, ĭŏa, ŏaĭ, ŭĕa], majoritatea scriși așa cum se pronunță (unii în cuvinte scrise cu cratimă): beai, beau, leoarcă, ia-i, (eu) iau/i-au (dat), iei, milieu, aripioară, turcoaică, înșeuează; triftongii [ĭeĭ] și [ĭeŭ] sunt reprezentați în scris și prin ei, eu în pronume personale.

• În cuvinte străine folosite și în contexte românești există și diftongi și triftongi scriși cu w [ŭ] sau cu y [ĭ], cf. show [șoŭ], western [ŭestărn], white-spirit [ŭaĭtspirit]; mayei [maĭeĭ], Paraguay [paragŭaĭ].

• Aceleași succesiuni de litere-vocale pot avea în diverse cuvinte valori diferite (de diftongi, triftongi sau vocale în hiat): agre|a, bea; e|o|antrop, le|oaică, leoar|că; a se că|i/căi s. f. pl.; ia|urgiu, iau vb. În pronunțare există frecvent oscilații mai ales între rostirea cu hiat și aceea cu diftong. În istoria limbii române s-au manifestat o idiosincrazie tradițională a românilor pentru hiat și tendința reducerii acestuia, prin rostirea ca diftong a unor vocale alăturate, cf. mai vechiul *te|atru, devenit și în rostirea literară tea|tru.

• Unele dintre combinațiile de litere-vocale pot avea în cuvinte împrumutate din alte limbi valori diferite (consemnate aici numai selectiv) față de cele din cuvinte românești, de ex. ai fr. [e]: voltairian [volterian]; au fr. [o]: aubadă [obadă]; ei fr. [e]: Eiffel [efel], germ. [aĭ]: eifelian [aĭfelian]; eu fr. [ö]: pasteuriza [pastöriza], germ. [oĭ]: freudian [froĭdian]; ie [i]: engl. selfie [selfi], fr. curiepunctură [küripunktură], germ. diesel [dizăl]; ou engl. [aŭ]: compoundare [kompaŭndare], fr. [u]: coulombmetru [kulombmetru].

• Celelalte 22 de litere din alfabetul românesc sunt litere-consoane, care notează sunete-consoane; numai w poate nota și un sunet-consoană, [v], și un sunet-semivocală [ŭ] sau, rar, un sunet-vocală [u] – valori specificate în Dicționar.

• Corespondența literă – sunet nu este în toate cazurile biunivocă. Pe de o parte, numai 19 litere românești sunt monovalente (corespund câte unui singur sunet-tip): a, ă, â, b, d, f, î, j, l, m, n, p, r, s, ș, t, ț, v și z. Celelalte 12 litere (c, e, g, h, i, k, o, q, u, w, x și y) sunt plurivalente, adică au mai multe valori fonetice, după caz, în funcție de:

- apartenența cuvintelor la fondul vechi sau la cel neologic;

- combinațiile de litere în care apar;

- limba de origine a cuvintelor;

- poziția literelor în cuvânt sau în silabă.

• Se adaugă valorile din limbile care au servit drept sursă pentru împrumuturi, dintre care cele mai frecvente sunt semnalate selectiv în notele la tabel.

• Pe de altă parte, același sunet sau grup de sunete ([č], [ğ], [gʹ], [gz], [i], [ĭ], [ĭe], [î], [k], [k′], [ks], [kŭ], [ŭ], [z]) poate fi redat în scris în cuvinte românești în mai multe feluri.

III. • În Tab. 2 sunt prezentate principalele valori ale literelor și combinațiilor de litere în limba română literară actuală, de regulă în cuvinte din fondul vechi și în împrumuturi (semi)adaptate, precum și în unele nume proprii românești.

• În tabel nu au fost notate nuanțele de pronunțare fără rol distinctiv, nici toate valorile unor (combinații de) litere din împrumuturi și nume proprii străine pronunțate în limba română după modelul limbilor de origine și neînregistrate în cuvinte din fondul vechi.

Prin împrumuturi se introduc, față de fondul tradițional, unele completări și modificări, deocamdată marginale, în structura fonetică (foneme și diftongi rari) și în regulile ortografice ale limbii române: creșterea frecvenței literelor k, q, w, y, a consoanelor duble, a unor combinații de litere precum consoană + h care nu afectează rostirea sau ck = k; pronunțarea, în unele cuvinte devenite românești, a lui c + i ca [s] sau a lui u ca [ü], ca în franceză: alură [pron. alüră]; ciclamen¹ [ci pron. si].

Tab. 2. Valorile literelor și ale combinațiilor de litere
Nr.	Litera/ combinația de litere	Pronunțare	Condiții /Scris	Exemple
1.	a	[a]		asta, apa, casa, sofaua
2.	ă	[ă]		ăsta, apă, casă, căsuță
3.	â	[î]	în interiorul cuvintelor, în afară de nr. 20	lână
4.	b	[b]		bob, boboc
5.	c	[k]	1. + C în afară de h + e, i	acru, clasă
			2. + V în afară de e, i, y	casă, cămilă, cânepă, cocoș, cucurigu
			3. la sfârșit de cuvânt	ac
		v. și ce, che, chi, ci
6.	ce	1. [če]	1.1. + C	cec
			1.2. + V în hiat	licean [liče\|an], licee [liče\|e], liceul [liče\|ul], merceolog [merče\|olog]
			1.3. la sfârșit de cuvânt	eficace, tace
		2. [č]	+ a în aceeași sil.	ceară [ča\|ră]
7.	che	1. [k′e]	în afară de 7.2.	chem
7.	che	2. [k′]	+ a în aceeași sil.	cheamă [k′a\|mă]
8.	chi	1. [k′i]	în afară de 7.2.	chin, (a) ochi vb. [ok′i]
		2. [k′]	2.1. + a, o, u în aceeași sil.	chiar [k′ar], chior [k′or], chiul [k′ul], unchiul [un\|k′ul]
		2. [k′]	2.2. i literă diacritică la sfârșit de cuvânt	ochi s. [ok′], unchi [unk′]
9.	ci	1. [či]	1.1. + C	cinema, citric
			1.2. + V în hiat	acacia [akači\|a], acacie [akači\|e], acaciile [akači\|ile], capricios [kapriči\|os]
			1.3. i acc. la sfârșit de cuvânt	(a) munci vb. [munči]
		2. [č]	2.1. + a, o, u în aceeași sil.	ciaconă [ča\|konă], ciot [čot], ciur [čur]
			2.2. i neacc. la sfârșit de cuvânt	munci s. f. pl. [munč], reci [reč]
			2.3. în unele compuse	nicicând [ničkînd]
		3. [s]	în câteva cuvinte de origine fr.	ciclamen [siklamen], citronadă [sitronadă]
10.	d	[d]		da, drag, dud
11.	e	1. [e]	1.1. după C în afară de 11.5.	bere
		1. [e]	1.2. la început de cuvânt (în afară de 11.2.) și de sil., mai ales în neologisme	elev [elev], idee [ide\|e], licee [liče\|e], poezie [po\|ezi\|e], sebacee [sebače\|e]
		2. [ĭe]	la început de cuvânt, în pr. pers. și vb. a fi	eu [ĭeu] , ești [ĭeștⁱ], eram [ĭeram]
		3. [ĕ]	după C + a, o în aceeași sil.	deal [dĕal], pleosc [plĕosk]
		4. [ĭ]	+ a la început de cuvânt și de sil.	în ea pr. [ĭa]
		5. [∅]	V. ce, che, ge, ghe
12.	f	[f]		fir, afla, vârf
13.	g	[g]	1. + C în afară de h+e, i	glob, gras
			2. + V în afară de e, i, y	gară, găină, gât, gong, gură
			3. la sfârșit de cuvânt	drag
		v. și ge, ghe, ghi, gi
14.	ge	1. [ğe]	1.1. + C	gem
			1.2. + V în hiat	apogee [apoğe\|e], apogeul [apoğe\|ul], geolog [ğe\|olog], meningeal [meninğe\|al]
			1.3. la sfârșit de cuvânt	trage
		2. [ğ]	+ a, o în aceeași sil.	geam [ğam], georgian [ğor\|ği\|an]
15.	ghe	1. [g′e]	în afară de 15.2.	ghem
15.	ghe	2. [g′]	+ a, o în aceeași sil.	gheară [g′a\|ră], Gheorghe [g′or\|g′e]
16.	ghi	1. [g′i]	+ C(C)	ghindă [g′indă]
		2. [g′]	2.1. + a, o, u în aceeași sil.	ghiaur [g′a\|ur], ghiol [g′ol], unghiul [un\|g′ul]
		2. [g′]	2.2. i neacc. la sfârșit de cuvânt	unghi [ung′]
17.	gi	1. [ği]	1.1. + C	gin
			1.2. + V în hiat	biologie [bioloği\|e], colegial [koleği\|al], colegiile [koleği\|ile], contagios [kontaği\|os]
			1.3. i acc. la sfârșit de cuvânt	îndrăgi [îndră?ği]
		2. [ğ]	2.1. + a, o, u în aceeași sil.	giardia [ğar\|di\|a], giolul [ğo\|lul], giulgiu [ğul\|ğu]
		2. [ğ]	2.2. i neacc. la sfârșit de cuvânt	dragi [drağ]
18.	h	1. [h]	în afară de 18.2.	harpagon, hectar, hibrid, hlamidă, horă, hulub, hrană, înhăma
18.	h	2. [∅]	V. și che, chi, ghe, ghi; wh
19.	i	1. [i]	1.1. după C, în afară de 19.3.	bir, dor, fir, hibă, inimă, jir, kilogram, miracol, nisip, pisică, rid, situație, șină, tinerețe, ținut, vină, xilofon, zid
			1.2. la sfârșit de cuvânt
			1.2.1. i acc.	acri vb. [akri], bâzâi, citi, urzi, veni, zidi
			1.2.2. după C + l, r în adj., s. m. pl. neart.	acri adj. [akri], cvadrupli [kvadrupli] (doi) membri [membri]
			1.2.3. în unele neologisme (indiferent de accent)	kaki [kaki], swahili [sŭahili], taxi [taksi]
			1.3. la început de sil.
			1.3.1. + C	inimă [i\|nimă]
			1.3.2. + V în hiat, în unele neologisme, s. proprii	ion [i\|on], Ion [i\|on]
		2. [ĭ]	2.1. în diftongi ascendenți (+ a, e, o, u)	iar, ied, iod, iute
			2.2. în diftongi descendenți	acrii adj. m. pl. art., bei, cai, cui, întâi, (toți) membrii s. m. pl. art., oi, tăi
			2.3. în triftongi	beai [bĕaĭ], ia-i, i-ai [ĭaĭ], iau [ĭaŭ], iei [ĭeĭ], leoaică [le\|ŏaĭcă]
		3. [ⁱ] (i „șoptit”)	3.1. după C(C)(C), la sfârșit de cuvânt	auzi [auzⁱ], azvârli [azvîrlⁱ], flori [florⁱ], lincși [linkșⁱ], miști [miștⁱ], pomi [pomⁱ], urși [urșⁱ]
		3. [ⁱ] (i „șoptit”)	3.2. în câteși-, oareși- + C	câteșitrei [kîteșⁱtreĭ], oareșicare [ŭareșⁱkare]
		4. [∅]	V. chi, ci, ghi, gi
20.	î	[î]	1. la inițială de cuvânt	îhî, îmbarca, înger, înnădi, înota, își, îți
			2. la sfârșit de cuvânt	îhî, imambaialdî, urî
			3. în compuse în care al doilea element începe cu î-	bineînțeles [bineînțeles]
			4. în derivate cu prefixe de la baze care încep cu î-	neînțeles [neînțeles]
			5. în unele nume de familie	Rîpeanu [rîpĕanu]
21.	j	[j]		jale, jărăgai, jeg, jir, joc, ajuta, utilaj
22.	k în împrumuturi și în nume proprii străine	1. [k]	1.1. + C	franklin, kripton, turkmen
			1.2. + a, ă, â, o, u	kaizer, perestroikăi, kârgâz, kosovar, kurd
			1.3. la sfârșit de cuvânt	Irak, link, York
		2. [k′]	+ e, i, y	berkeliu, kilogram, whisky
23.	l	[l]		clor, flacără, franklin, glorie
24.	m	[m]		mim, mima
25.	n	[n]		cnut, lună, magnet, nun, pneu
26.	o	1. [o]	1.1. după C în afară de 26. 2.	bol, coc, dor, foc, gol, hol, joc, vino
		1. [o]	1.2. la început de cuvânt/sil. în afară de 26.3.	ombilic, pion [pi\|on]
		2. [ŏ]	+ a după C	doară [dŏară], joacă [jŏakă]
		3. [ŭ]	+ a la început de cuvânt/sil.	oameni [ŭameni], respectuoasă [respektu\|ŭasă]
27.	p	[p]		papară, păcat, pâine, pește, pin, pocnet, puști, pap
28.	q (foarte rar) în cuvinte/ nume proprii din ar.	[k]	+ a	Qatar, qatarez
29.	qu (de regulă) în cuvinte străine și internaționale	1. [kŭ]		quasar [kŭasar], quaker [kŭeĭkăr]
29.	qu (de regulă) în cuvinte străine și internaționale	2. [k′]	+ e, i	donquijotesc [donkihotesk], quechua[kečua]
30.	r	[r]		rac, rădăcină, râu, amărî, răsînțelege, rece, risc, roi, ruga
31.	s	[s]		sat, sărat, sâmbătă, scai, seară, sirenă, slab, soc, stat, suci, strangula
32.	ș	[ș]		preș, șanț, șănțuleț, șâșâi, șerpui, șiș, șovăi, ștrasuri, șuvoi
33.	t	[t]		tată, tăblie, tânăr, altîncotro, teatru, tipar, tot, traistă, tunet
34.	ț¹	[ț]		țap, țăran, țâr, pițîmpărătuș, țeapă, ține, țopăi, țuț
35.	u	1. [u]	1.1. după C	bun, cum, dur, fura, gură, hun
		1. [u]	1.2. la început de cuvânt și de sil., în afară de 35.2.	bour [bo\|ur], taur [ta\|ur], ulm, urs
		2. [ŭ]	2.1. în diftongi ascendenți	acuarelă [akŭa\|relă]
			2.2. în diftongi descendenți	ambiguu [ambi\|guŭ], au, hău, râu, meu, nou, viu
			2.3. în triftongi	beau, iau, eu [ĭeŭ], milieu
		3. [ü]	în cuvinte de origine fr.	alură [alüră], carură [karüră], cupură [kupüră], ecru [ekrü], parură [parüră], tul [tül], tutu [tütü], uni [üni]
		3. V. și qu
36.	v	[v]		aperitiv, vară, văcar, vânt, veni, vino, voce, vuiet
37.	w în împrumuturi și în nume proprii străine și românești scrise după model străin	1. [v], cu excepția unor cuvinte din engl.	+ V	wat, weber, widia, wolfram, wulfenit
		2. [ŭ] în cuvinte din engl.	2.1. + V	western [ŭestărn]
			2.2. + h [∅] + V	white-spirit [ŭaĭtspirit]
			2.3. la finală de cuvânt	show [șoŭ]
		3.[u] în câteva cuvinte din engl.	+ ee, + hi și după C	tweed [tuĭd], weekend [uĭkend], whisky [uĭski], wigwam [uĭgŭam]
		4. [∅] în câteva cuvinte din engl.		copywriter [writer pron. engl. raĭtăr]
38.	x	1. [ks]	1.1. după V, + C	excursie, fluxmetru, juxtă, mixt
			1.2. la sfârșit de cuvânt după V	lax adj., duplex, fix, inox, lux
			1.3. la început de cuvânt + V	xantom, xerox, xilofon
			1.4. uneori, între V; nu există o regulă	axă, laxativ, execrabil
		2. [gz]	uneori, între V; nu există o regulă	auxiliar, exact, elixir, examen, exemplu, exista
39.	y în împrumuturi și în nume proprii străine și românești scrise după model străin	1. [i]	1.1. la început de cuvânt + C(C)	ylang-ylang, ypresian, yterbiu, yterit, ytriu, ytrocerit
			1.2. la sfârșit de cuvânt, după C(C)	country, derby, hobby, penalty, rugby, sexy
		2. [ĭ]	2.1. + V (în diftongi ascendenți)	yală, yeni, yoghini, yucca
		2. [ĭ]	2.2. după V la sfârșit de cuvânt/sil., în triftongi	Paraguay, Uruguay
40.	z	[z]		azimă, iaz, zac, zări, zână, zer, zor

1.1.3. Elementele diacritice

• În scrierea limbii române se folosesc ca auxiliare două tipuri de elemente diacritice: litere și semne.

1.1.3.1. Literele diacritice

• Trei litere, e, i și h, au în limba română și rol de litere diacritice:

1. e, i servesc la notarea, împreună cu c, g pe care le urmează (± altă vocală), a sunetelor [č], [ğ]: ceară [čară], ciaconă, ciot, ciur, munci s. f. pl., nicicând, serviciu; dragi, geam [ğam], George, georgian, giardia, giol, giulgiu; legi;

2. h + e, i se folosește la notarea, împreună cu c, g pe care le urmează (± altă vocală), a sunetelor [k′], [g′]: cheamă [k′amă], chiar, chior, Chirițescu, chiul, Hurmuzachi, ochi; gheară [g′ară], Gheorghe, ghiaur (înv.), ghiol, unghi, unghiuri.

• În cuvinte străine folosite în contexte românești, literele e, i, h au alte valori diacritice, conform normelor ortografice ale limbilor de origine: service (engl.) [servis], romancero (sp.) [pron. rom. romansero]; ciné-vérité (fr.) [sineverite]; chips (engl.) [čips], poncho (sp.) [pončo]; chartreuse (fr.) [șartröz], Chicago (engl.) [șikago].

• [k′] se notează în limba română și prin litera k (urmată de i): Hurmuzaki, kilogram, kibbutz, Kirițescu (în împrumuturi și în nume proprii ortografiate după model străin).

• În mod greșit, h, folosită cu altă valoare diacritică decât în limba română, și s, z, împrumutate ca litere diacritice din alte limbi, se utilizează actualmente, în comunicarea electronică în limba română, în locul elementelor diacritice: sh [ș], ts/tz [ț].

1.1.3.2. Semnele diacritice

I. • Cinci litere (consoane și vocale) din alfabetul limbii române reiau câte o literă-suport cu unul din următoarele trei semne diacritice (numite pe scurt diacritice), suprascrise sau subscrise:

1. căciula (pălăria, semnul scurtimii din notarea vocalelor scurte din latină și din transcrierea fonetică), proprie limbii române, plasată deasupra literei a, deosebește litera ă [ă] de litera-suport a [a] și de litera â [î], cf. opozițiile apă neart. ~ apa art.; cântă ind. perf. simplu ~ cânta imperf.; rău adj. ~ râu s.;

• Este greșită folosirea lui ã (a cu tildă), chiar pentru efecte grafice, în locul lui ă.

2. circumflexul (cu funcții diferite față de alte limbi și care nu notează în română accentul), plasat deasupra literelor a și i, deosebește literele â și î [î] de literele-suport a și i [a, i], și, respectiv, de ă [ă], cf. opozițiile mână „membru”, vb. ~ mană „boală”; râu s. ~ rău adj.; în prep. ~ in s.

• Litera mare Â, care nu apare la inițială, se folosește numai în cuvinte scrise integral cu litere mari (în afișe, lozinci etc.).

• Pentru utilizarea lui â și î (reglementată prin Hotărârea Adunării generale a Academiei Române, din 17 februarie 1993, privind revenirea la „â” și „sunt” în grafia limbii române) v. Tab. 2; 2. Reguli de scriere și de pronunțare literară și ANEXE.

3. virgulița, plasată dedesubtul literelor ș și ț, deosebește literele ș [ș] și, respectiv, ț [ț], de literele-suport s [s] și t [t], cf. opozițiile șa s. ~ sa adj. pr., țac interj. ~ tac interj., s., vb.

Conform Academiei Române, în scrierea românească actuală, acest semn este diferit de sedilă – cu care literele în cauză s-au scris în trecut. El corespunde, la o scară mai mică, desenului virgulei (de unde și numele lui). În scrisul la calculator, forma adoptată în cele din urmă de normele internaționale și respectată în fonturi ca Times New Roman ș.a. evocă cifra 9 (ca și în scrisul de mână). În alte fonturi însă, semnul plasat sub literă a rămas identic cu sedila sau seamănă mai curând (ca și virgula din acestea) cu accentul ascuțit.

• În ordinea alfabetică, literele cu semne diacritice sunt plasate după literele de bază: a, ă, â; i, î; s, ș; t, ț.

• Folosirea semnelor diacritice este obligatorie.

• În mod special, entitățile publice (autorități, instituții și notari) au, prin Legea 183/2006 privind utilizarea codificării standardizate a setului de caractere în documentele în formă electronică, obligația ca, la elaborarea și procesarea acestor documente în limba română, să utilizeze codificarea standardizată a setului de caractere românești și tastatura standard românească. Acestea includ literele cu semne diacritice și sunt reglementate prin Ordinul 414/2006 al ministrului comunicațiilor și tehnologiei informației cu privire la utilizarea codării standardizate a seturilor de caractere în documentele în formă electronică (v. ANEXE).

• Dar unele semne diacritice sunt omise (adesea deliberat) în scrierea anumitor nume de familie (uneori și cu efecte asupra pronunțării), conform voinței purtătorilor/tradiției familiei (ceea ce le deosebește de alte variante sau de aceleași nume purtate de alte persoane ori de cuvinte/nume proprii înrudite): Coseriu/Coșeriu, Coita, (Ovid) Densusianu [densușanu] (dar Densuș), (B.P.) Hasdeu [hașdeu], Al. Lapedatu, (Eugeniu) Sperantia [speranța], St. [ste] (O. Iosif) pentru „Șt.”, Gh. Tattarescu, dar și (pentru alte persoane): Hașdeu, Lepădat(u), Speranța, Tătărăscu, Tătărescu.

• Semnele diacritice trebuie notate și la literele mari corespunzătoare.

• Însă în unele abrevieri sau sigle, majusculele cu diacritice sunt înlocuite cu literele-suport respective (și cu efecte asupra pronunțării): CNCSIS [čenečesis] „Consiliul Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior”, CSAT [česeate/ksat] „Consiliul Suprem de Apărare a Țării”, DSL [desele] „Dicționarul de științe ale limbii”, SNSPA [senesepea] „Școala Națională de Studii Politice și Administrative”, dar CNȘT [čeneșete] fostul „Consiliu Național al Științei și Tehnologiei”.

• În mod greșit, semnele diacritice sunt tot mai des omise în scrierea pe dispozitive electronice (deși programele actuale le includ), ceea ce determină confuzii între cuvinte sau între forme, adesea nerezolvabile prin context.

• În cuvinte străine folosite în contexte românești și în nume proprii străine, sunete reprezentate în limba română prin literele cu semne diacritice sunt redate prin alte litere sau prin grupuri de litere, conform normelor ortografice ale limbilor respective, de ex. [ș] prin ch: Michelet, Michelin; sh: aftershave, cash, flash, offshore, shaker, shocking, shop, show, slash; Shakespeare, Shelley, Shetland (Insulele ~); sci: Brescia; [ț] prin t(t)s, tz, z, zz: hertzian, intermezzo, jiu-jitsu, kittsian, koblenzian, Kronprinz, mezzosoprană, mozzarella, pizzerie, pizzicato, quetzal, rickettsia, scherzo, tsunami.

• În comunicarea electronică în limba română, în mod eronat, în locul semnelor diacritice de la ș și ț sunt folosite frecvent (după model englez, mai rar german) litere cu valori diacritice curente sau ocazionale: h în sh pentru [ș], s sau z în ts ori în tz pentru [ț].

• Procedeul este mai vechi și a fost folosit în scrierea unor nume proprii românești, cărora le conferă aspect străin (deosebindu-le, uneori suplimentar, de aceleași nume purtate de alte persoane): Kretzulescu/Crețulescu, Tonitza/Toniță.

II. • În împrumuturi neadaptate/parțial adaptate, în nume proprii străine și în derivate de la ele sau în nume de persoană românești scrise după model străin, precum și în limbile unor minorități naționale din România (croată, maghiară, sârbă), se folosesc și alte semne diacritice, cu diferite valori:

1. accentul ascuțit notează, în funcție de limba de origine (fr., magh., port., sp.), timbrul vocalei sau locul accentului: aide-mémoire, Art Déco, café-concert, café-frappé, ciné-vérité, col-roulé, consommé, déjà-vu, en détail, fumé, nescafé, spectacol-coupé; Bolívar, Ciudad de México, Córdoba, Gallé, István, Márquez, São Tomé, Valéry, Velásquez;

• Pentru folosirea accentului ascuțit în limba română v. 2. Reguli de scriere și de pronunțare literară.

2. accentul ascuțit dublu în maghiară (de aceea numit germ. Hungarumlaut „umlaut maghiar”; confundat frecvent cu trema) la ő, ű marchează lungimea vocalelor [ö] și [ü]: Petőfi; fű „iarbă”;

3. accentul circumflex din franceză notează timbrul vocalei sau are rol etimologic ori gramatical: Bâle, tête-à-tête, Bricôdepot, Côte d’Ivoire;

4. accentul grav din franceză notează timbrul vocalei sau are rol gramatical: bric-à-brac, chou à la crème, deux-pièces, Ampère, Molière; cel din italiană marchează locul accentului tonic: omertà, pietà, tiramisù;

5. cerculețul (ring) deasupra lui a (sued., norv.) îi schimbă valoarea în [o]: ångström/Ångström, bokmål;

6. sedila sub c (fr., port.) îi modifică valoarea în [s]: curaçao/Curaçao, (Nina) Façon;

7. tilda suprapusă unei vocale marchează în portugheză nazalitatea acesteia: São Paulo, São Tomé; în spaniolă, suprapusă consoanei n, marchează nazala palatală: malagueña;

8. trema (formată din două puncte alăturate, suprapuse unei vocale care își schimbă valoarea) este folosită în fr., germ. – numită și dieresis, respectiv Umlaut –, magh., sued.: ångström/Ångström, Aufklärung, ausländer, föhn, Führer, göthit, ländler, löss, meistersänger, minnesänger, röntgenterapie, volapük, würmian, Bädeker, Baïf, Dürer, Händel, Kästner, Köln, Malmö, München, Nürnberg, Saint-Saëns, Staël, Sütö;

9. alte semne diacritice sunt asociate unor consoane în anumite limbi slave (majoritatea – omise frecvent în contexte românești): ceh. ř [rj]: Dvořak [dvorjak], Jiři [irji]; ceh., sb., slov. š [ș]: Košice, Štur, Meštrović; croat., sb. ć [č]: Djoković [ğokovič], Ivić; pol. ł „l barat” [l velar] (> [ŭ]): Wałęsa, simb. zł; ś [ș]: Świdnica ș.a.

• La ordonarea alfabetică a acestor cuvinte și nume printre cuvinte și nume românești (în biblioteconomie etc.) nu se ține în general seama de semnele diacritice.

• Unele dintre aceste semne se regăsesc în transcrierea fonetică.

• Nenotarea unor semne diacritice în scrierea unor cuvinte și nume proprii străine și ignorarea valorii lor duc la pronunțarea greșită a acestora, încetățenită uneori deliberat în comerț și în limbajul curent: Goldenbrau, musli, Skoda pentru Goldenbräu, müsli, Škoda, deoarece nu au corespondent în limba română și sunt necunoscute celor mai mulți români.

1.2. Semnele ortografice

Generalități

• I. În scrierea limbii române, pe lângă litere (unele și cu semne diacritice) și combinații de litere, se folosesc și anumite mijloace grafice convenționale: semne ortografice (în sens strict) și semne de punctuație.

• Semnele ortografice (în sens strict) sunt semne grafice folosite în scris, de regulă, la nivelul elementelor lexicale – în interiorul unor cuvinte, pe lângă segmente de cuvinte sau între cuvinte care formează o unitate, precum și în anumite abrevieri și simboluri; unele dintre ele semnalează și aspecte legate de pronunțare (cum ar fi tempoul vorbirii).

• Semnele de punctuație marchează segmentarea unui text în unități sintactico-semantice, reflectând, în același timp, de cele mai multe ori, și aspecte prozodice – intonația și pauzele – și pragmasemantice.

• Distincția semne ortografice – semne de punctuație nu este tranșantă: scrierea corectă în sens larg include și punctuația, iar multe semne pot îndeplini ambele roluri.

• În plus, multe sunt și semne grafice convenționale în diverse domenii.

• II. Singurul semn exclusiv ortografic este apostroful.

• Semnele folosite cu ambele roluri, uneori cu predominarea unuia dintre ele, sunt bara oblică, blancul (mai curând procedeu decât semn propriu-zis), cratima, linia de pauză și punctul. Astfel, cratima este preponderent semn ortografic, iar linia de pauză și punctul sunt precumpănitor semne de punctuație.

• Li se adaugă semnul exclamării și virgula – semne de punctuație, dar care sunt implicate într-o anumită măsură și în scrierea unor cuvinte care formează o unitate sau exprimă anumite valori, în concurență cu semne ortografice cu care sunt echivalente în același context.

• În unele cazuri, diferența dintre cele două roluri ale aceluiași semn nu este evidentă. Distincția între caracterul de semn ortografic și acela de semn de punctuație (și chiar de semn convențional) al aceleiași mărci grafice este de altfel neesențială pentru utilizator. Important pentru cel care scrie este când poate/trebuie să folosească sau nu un semn, iar dacă da, ce semn(e) anume să utilizeze.

De aceea în cele ce urmează sunt prezentate și situații care depășesc funcțiile strict ortografice ale unor semne, dar care ar putea pune probleme utilizatorilor, prezentându-se, când este cazul, și uzul lor, în anumite cazuri, ca semne de punctuație sau/și ca semne grafice convenționale.

Din același motiv sunt menționate și utilizări ale semnelor de punctuație care se folosesc uneori în concurență cu semne ortografice propriu-zise și care pot prezenta dificultăți celor care scriu.

• Unele semne ortografice îndeplinesc funcții multiple (cratima având cele mai multe), în timp ce altele au un rol limitat (mai ales bara oblică și linia de pauză, dar și punctul, chiar dacă au utilizări mai numeroase ca semne de punctuație) sau se folosesc, fie și într-un număr relativ mare de cuvinte, numai în anumite stiluri și condiții (apostroful).

• Între unele dintre semnele ortografice există, în anumite situații, concurență/echivalență (deci posibilități de substituire, inclusiv cu semne de punctuație propriu-zise, cu eventuala preferință pentru un anumit semn), iar uneori este posibilă cumularea lor.

• Regulile de folosire a semnelor ortografice s-au schimbat parțial în cursul istoriei limbii române. La editarea textelor din alte perioade, ortografia se actualizează, inclusiv în ceea ce privește semnele ortografice, când ele nu reflectă particularități fonetice.

• În cele ce urmează, semnele ortografice sunt prezentate în ordine alfabetică.

1.2.1. Apostroful
[’]

• Apostroful are forma virgulei, dar este plasat (după sau înainte de o literă/cifră) în partea superioară a rândului (când este folosit după o literă, se pune la umărul ei, ca exponent). Conform Academiei Române, desenul apostrofului evocă, la fel cu acela al virgulei, cifra 9 (ca și în scrisul de mână). În scrisul la calculator, aceasta este și forma adoptată de normele internaționale și respectată în fonturi ca Times New Roman ș.a. În alte fonturi însă, el seamănă mai curând (ca și virgula din acestea) cu accentul ascuțit.

• Apostroful nu trebuie înlocuit cu semnul primă (′), care seamănă cu el prin poziție, dar nu are rotunjirea și înclinația lui. El nu figurează în mod obișnuit pe tastatura dispozitivelor electronice, dar se poate obține prin diferite procedee, în funcție de sistemul de operare și de suport (fiind probabil că aceste metode vor evolua în continuare).

• Este singurul semn numai ortografic, nu și de punctuație, dar este și semn grafic convențional în anumite domenii.

• Apostroful era mai frecvent înainte de reforma ortografică din 1953, când avea mai multe funcții, dintre care unele au fost transferate cratimei. La reproducerea unor texte anterioare, apostroful trebuie înlocuit, când este cazul, cu cratima, deoarece nu reflectă o deosebire fonetică.

• În limba română literară actuală, rolul apostrofului este marginal, în cuvintele românești fiind facultativ (cu excepția folosirii sale înaintea notației prescurtate a unui an calendaristic). El nu se utilizează în scrierea formelor literare ale cuvintelor pronunțate în tempo normal, ci notează anumite fenomene fonetice (afereză, apocopă, sincopă). Apostroful redă fie o rostire în tempo rapid, fie, mai ales, realități fonetice din vorbirea familiară, neglijentă, populară sau regională ori deficiențe de rostire ale unor vorbitori, apărând în utilizări contextuale ale unor cuvinte (de aceea în Dicționar nu figurează exemple pentru toate ocurențele lui).

• Apostroful se folosește mai ales în stilul beletristic: în genurile epic și dramatic, pentru caracterizarea unor personaje prin reproducerea vorbirii lor, iar în poezie din motive de prozodie, permițând eliminarea unei silabe: O, vin’, al nopții mele domn, / De ce nu vii tu, vină... Eminescu.

• Funcția specifică a apostrofului este de a marca grafic absența accidentală sau voită a unei/unor litere/sunete/(rar) cifre.

• Căderea unor sunete poate fi redată în scris, după caz, fie prin apostrof, fie prin cratimă. Apostroful se folosește când segmentele sonore ajunse, ca urmare a căderii unor sunete, în alăturare nemijlocită nu devin parte din aceeași silabă: făr’| de,

•Locul apostrofului în interiorul unui cuvânt coincide cu limita dintre silabele rezultate (dom’|le; Sal’|tare! pentru domnule; Salutare!).

În schimb, cratima se utilizează când rezultă o nouă silabă: fă|r-a, precum și când căderea unor sunete are loc în cuvinte scrise în mod obișnuit cu cratimă: sor-mea.

• Cumularea celor două semne, folosite în ordinea cratimă + apostrof, se folosește numai în indicarea prescurtată a anilor calendaristici precedați de un prefix, unde este obligatorie: ante-’89.

• Detaliind, apostroful notează căderea:

1. unui sunet, fie el consoană (al’fel, cân’va, da’, dom’, pe dracu’ pentru altfel, cândva, dar, domn, pe dracul) sau vocală (altădat’,’nainte, lu’ (Mihai), numa’, pân’ la, tocma’, vin’ pentru altădată, înainte, lui (Mihai), numai, până la, tocmai, vino) ori a mai multor sunete/a unei silabe sau a mai multora (’neața, dom’le, juma’, vino-ncoa’ pentru (bună) dimineața, domnule, jumătate, vino încoace);

2. a una sau a două cifre arabe înaintea reprezentării prescurtate a unui an calendaristic: ’98, ’989.

• În ceea ce privește poziția, apostroful se folosește:

1. la începutul (rar) sau în interiorul unui cuvânt: ’nainte pentru înainte; dar’mite, Sal’tare!, pentru darămite, Salutare!; sau al unui grup de cuvinte: Dom’ profesor! Săru’ mâna! pentru Domnul(e) profesor, Sărut mâna, dar mai ales la sfârșitul unui cuvânt (folosit izolat sau în propoziții ori în fraze):

da’, da’ de unde, Domnu’!; Las’ pe mine!; Scoal’!; Las’ că-ți arăt eu!; Pas’ de pricepe!; poa’ să...; tre’ să... pentru dar, dar de unde, Domnul(e)!; Lasă pe mine!; Scoală!; Lasă că-ți arăt eu!; Pasă de pricepe!; poate să...; trebuie să...;

2. înaintea unui număr, apostroful marcând, mai ales în stilul publicistic, absența accidentală a primei cifre /a primelor două cifre, la indicarea prescurtată a anilor calendaristici scriși fragmentar cu cifre arabe: ’989, ’89 = 1989.

• În interiorul cuvintelor, apostroful nu este precedat, nici urmat de blanc; la început de cuvânt este, bineînțeles, precedat, dar nu urmat de blanc, iar la sfârșit de cuvânt este, firește, urmat de blanc.

• Când locul despărțirii la capăt de rând ar coincide cu locul apostrofului din interiorul unui cuvânt, despărțirea în acel loc trebuie evitată.

• Apostroful este obligatoriu în cuvinte străine (provenind din limbi în care îndeplinește, conform normelor ortografice ale acelor limbi, (și) alte funcții decât în română) folosite în contexte românești, și anume în:

1. substantive comune neadaptate:

engl. five o’clock, no-man’s-land, rock′n-roll, fr. trompe-l’œil, it. commedia dell’arte;

2. nume proprii de locuri, de persoane, de formații muzicale etc.:

Cortina d’Ampezzo, D’Audhebourg, L’Hospitalet de Llobregat, N’Djamena, Nuku’alofa, Saint John’s, ’s-Gravenhage; D’Alembert, D’Annunzio, D’Artagnan, O’Neal, O’Toole, Rifa’a at-Tahtawi; Guns N’ Roses;

3. nume proprii de firme străine conținând articolul hotărât din franceză (L’Occitane) sau „genitivul saxon” din engleză: Mc Donald’s (de unde a fost extins la unele nume de firme românești: Bambu’s Casian, David’s Pub, Jerry’s Pizza).

1.2.2. Bara oblică
[ / ]

• Bara (oblică)/engl. slash [pron. sleș] este o liniuță înclinată, de sus în jos, de la dreapta spre stânga, aproximativ cu înălțimea unei litere mari.

• Este semn ortografic cu rol limitat (I.), semn de punctuație (II.) și semn grafic convențional (III.) în anumite domenii.

• I. Ca semn ortografic, bara oblică se utilizează mai ales în stilul administrativ, jurnalistic și științific și nu este precedată, nici urmată de blanc.

• La trecerea de pe un rând pe altul, elementele despărțite prin bară ca semn ortografic nu trebuie separate.

• Detaliind, ca semn ortografic, bara oblică se folosește:

1. obligatoriu (exprimând împărțirea unei unități la alta, cu semnificația liniei de fracție din matematică):

- în simbolurile unităților de măsură derivate, în care înlocuiește prep. la, pe:

km/h, m/s, rot/min (cit. kilometri pe/la oră, metri pe secundă, rotații pe minut);

- în abrevierile/simbolurile unor unități monetare raportate la o unitate de suprafață, de timp etc., în care înlocuiește prep pe:

EUR/m², EUR/mp, €/m², €/mp (cit. euro pe metru pătrat);

• Între cuvinte desemnând aceleași unități de măsură sau monetare neabreviate: kilometri/oră, euro/lună, bara oblică este considerată de unii semn de punctuație.

- în abrevierile tradiționale c/val și m/n pentru contravaloare, motonavă: m/n „Transilvania”;

2. facultativ, în compusul scris/cititul.

• Dar acesta se scrie mai frecvent cu cratimă: predarea scris-cititului.

• II. Ca semn de punctuație, bara oblică se folosește între:

1. cuvinte care exprimă o relație: raportul semnificant/semnificat, transferul spațiu/timp; o alternativă: plată în avans/la livrare; o opoziție: artistic/nonartistic;

2. numere care exprimă date calendaristice de tranziție, cu valoarea prep. pe, spre: În noaptea de 27/28 martie 2021 s-a schimbat ora;

3. numere care exprimă durata: intervalul orar 9/18, perioada 1/31 ianuarie;

• Dar în aceste cazuri se pot utiliza:

a. cratima: raportul semnificant-semnificat, transferul spațiu-timp, intervalul orar 9-18, perioada 1-31 ianuarie, noaptea de 27-28 martie...;

b. linia de pauză (despre care în DSL, s.v. pauză 2., se afirmă că în această situație nu este încadrată de blancuri): raportul semnificant–semnificat, transferul spațiu–timp; intervalul orar 9–18, perioada 1–31 ianuarie, noaptea de 27–28 martie ...

• III. Ca semn grafic convențional, bara oblică se folosește:

1. (în domeniul administrativ – în structura numerelor de înregistrare a documentelor de orice fel –, în bibliografii, cu valoarea prep. pe, per): Legea nr. 1/2001, Dosarul nr. C-205/44/2009; LR 1/2011;

2. (în analiza literară) pentru a nota rime: dascăl/recunoască-l; pentru a marca limita dintre versuri redate fără alineat (caz în care este încadrată de blancuri):

A fost odată ca-n povești, / A fost ca niciodată... Eminescu;

3. (în lingvistică) pentru a despărți alternanțe: x/cș: pentru a separa indicații gramaticale: ă (literă; sunet) s. m./n.; cât privește adv. + vb. (+ s. sg./pl.: ~ condițiile); pentru a încadra secvențe în transcriere fonologică: ghem /g′em/; pentru a separa variante: abstracție/abstracțiune;

4. (în texte nematematice) pentru exprimarea fracțiilor (cu valoare prep. pe, supra): ½ (unu pe doi, unu supra doi); 1/3;

5. (în administrație, corespondență) pentru indicarea datei prin cifre: 31/12/2020, 32/XII/2020 = 31 decembrie 2020.

• Dar cu acest rol, bara oblică este în concurență cu cratima: 31-12-2020 și mai ales cu punctul: 31.12.2020.

• Standardul internațional ISO 8601 recomandă exprimarea datei cu ajutorul cratimei, în ordinea a-l-z: 2020-12-31.

1.2.3. Blancul
[ ]

• Blancul – numit și pauză albă/grafică sau spațiu (alb) – constă într-un spațiu liber. El este separator „negativ”, cu rol de semn ortografic și de auxiliar de punctuație în sens larg.

• În DOOM³ este tratat exclusiv ca semn ortografic (recunoscut relativ recent ca atare), caz în care este dispus între cuvinte și are aproximativ dimensiunea unei litere cu lățime medie.

• Ca semn ortografic, blancul delimitează între ele elemente lexicale, funcția lui fiind de a separa cuvinte simple sau componente ale cuvintelor compuse nesudate, ale locuțiunilor și ale grupurilor relativ stabile de cuvinte, în timp ce absența lui (scrierea fără blanc/„legată”/într-un cuvânt, eventual cu cratimă) marchează faptul că elementele scrise astfel formează o unitate lexicală (cf. de mâncare prep. + s. f., față de demâncare s. f.).

• 1. Se lasă blanc între:

1.1. elementele cuvintelor compuse nesudate, ale locuțiunilor și ale altor grupuri de cuvinte:

Baia Mare, ceea ce pr., cinci sute num., pentru că conjcț.; altă dată; câte o dată;

• Dar cuvintele simple, derivate sau compuse sudate se scriu într-un cuvânt ori cu cratimă: băimărean, cincisutist s., cincizeci num.; cinci-degete s.

1.2. componentele numelor proprii compuse care desemnează:

1.2.1. unități administrativ-teritoriale din România (în conformitate cu Legea nr. 290/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României):

județul/municipiul Satu Mare, toate numele de localități formate cu Târgu (Târgu Mureș etc), în afară de Târgu-Neamț; alte nume de localități: Sântă Măria, Turnu Măgurele;

• Dar, conform aceleiași legi, majoritatea numelor compuse de unități administrativ-teritoriale din România se scriu cu cratimă: nume de județe: Bistrița-Năsăud, Caraș-Severin; de localități: Orașu Nou-Vii, iar unele nume compuse de localități se scriu într-un cuvânt: Câmpulung, Sântana.

1.2.2. state (inclusiv nume traduse/adaptate în limba română): Capul Verde, Costa Rica;

• Dar alte nume compuse de state se scriu cu cratimă sau într-un cuvânt: Guineea-Bissau; Muntenegru.

1.2.3. persoane (prenume, nume de familie):

Alecu Ivan (Ghilia), Ana Maria (Narti), Hagi Culea, Ion Gheorghe (Maurer), Ion Marin (Sadoveanu), (Valeria) Guțu Romalo, Lia Olguța, Victor Ion (Popa);

• Dar aceleași/alte nume compuse cu diverși purtători se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă: Anamaria/Ana-Maria, Hagiculea; Gheorghiu-Dej, Popescu-Tăriceanu, Sturdza-Bulandra, Ștefănescu-Delavrancea, iar Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă prevede ca, la întocmirea acestora, numele de familie și prenumele formate din două sau mai multe cuvinte să se scrie cu cratimă;

1.2.4. personaje folclorice și literare:

Don Juan, Don Quijote, Moș Crăciun, Moș Ene, Palas Atena;

• Dar cele mai multe nume compuse românești ale unor astfel de personaje se scriu cu cratimă: Baba-Cloanța, Făt-Frumos, Harap-Alb, Muma-Pădurii, Sfarmă-Piatră, Statu-Palmă-Barbă-Cot.

1.2.5. corpuri cerești: Steaua Polară;

• Dar cele mai multe nume compuse de corpuri cerești se scriu cu cratimă: Calea-Laptelui, Carul-Mare, Cloșca-cu-Pui.

1.2.6. sărbători:

Adormirea Maicii Domnului, Anul Nou, Iom Kipur, Săptămâna Mare;

● Dar unele nume proprii compuse de sărbători se scriu cu cratimă: Lăsata-Secului, Moș-Ajun.

• 2. Blancul poate avea rol distinctiv, diferențiind de compuse secvențe identice prin sunetele constitutive, ale căror componente, despărțite prin blanc, formează

2.1. locuțiuni:

altă dată „în altă împrejurare”, de mult „de vreme îndelungată”, o dată „o singură dată” loc. adv.; Domnia Sa (despre un domnitor, boier) (înv.) loc. pr.;

2.2. grupuri relativ stabile de cuvinte: câte o dată „câte o unică dată” adv. + loc. adv.

• Dar secvențe asemănătoare pot fi cuvinte compuse scrise cu cratimă sau într-un cuvânt: domnia-sa „dumnealui” pr.; altădată, demult „odinioară”, câteodată „uneori” adv.

• 3. Blancul înlocuiește uneori punctul între majusculele dintr-o abreviere complexă, însă procedeul nu se recomandă, deoarece rezultatul este neeconomic și inestetic: S T B/S.T.B. pentru Societatea de Transport București.

• 4. Blancul poate preceda sau urma ori nu alte semne ortografice: astfel, de regulă, bara oblică, cratima și punctul interior nu sunt precedate, nici urmate de blanc, cu excepția anumitor abrevieri; linia de pauză este încadrată de blancuri; semnul exclamării și virgula nu sunt precedate, dar sunt urmate de blanc.

• 5. Apar uneori scrise fără blanc unele interjecții repetate:

Începu a râde hâd și strâmbându-se: hîhî! Eminescu; Hîhîhî! nenee! moș Andronic o spus o poveste. Bogdan; Strângea hățurile, repetând lin și totuși poruncitor: Hohoho!... Hohoho!... Rebreanu.

Este preferabil ca blancul să nu fie folosit în locul punctului ca semn grafic convențional pentru despărțirea grupurilor de câte trei cifre din reprezentarea numerelor mari, deoarece aceasta prezintă riscul ca ele să apară despărțite la capăt de rând: 1 000; 10 000; 1 205 200 pentru 1.000; 10.000; 1.205.200.

Când asemenea numere indică ani calendaristici, pagini ș.a., se scriu fără blanc (și fără punct): anul/pagina 1000.

1.2.4. Cratima
[-]

• Cratima – numită și linioară, liniuță (de despărțire/(și) de unire sau (înv.) trăsură de unire – este o liniuță orizontală cu lungimea medie a unei litere pline, plasată aproximativ la jumătatea înălțimii literelor mici.

• Este mai scurtă decât linia de pauză și nu este precedată, nici urmată de blanc, ceea ce o deosebește în plus de aceasta.

• Cratima este în principal semn ortografic (I.), dar și semn de punctuație (II.) și semn grafic convențional în anumite domenii (III.).

• Ea nu trebuie înlocuită cu linia de pauză, nici folosită în funcțiile proprii acesteia (pentru excepții v. mai jos II., III.).

• În unele cazuri, diferența dintre diversele funcții ale cratimei nu este evidentă; ceea ce contează pentru utilizator sunt cazurile în care el trebuie/poate să utilizeze cratima, alt semn (linia de pauză, virgula) sau niciun semn.

• Cratima este semnul ortografic cu cele mai multe funcții și cu cea mai mare frecvență; în plus, una și aceeași cratimă poate cumula mai multe roluri, de ex., pe lângă marcarea calității de compus a unui cuvânt, poate nota și atașarea unui element gramatical (articol, desinență, prepoziție, pronume ș.a.) sau/și producerea unor fenomene fonetice, precum căderea unui sunet.

• I. Ca semn ortografic, cratima se utilizează din rațiuni fonetice sau lexico-gramaticale.

• Condițiile în care se produc anumite modificări fonetice țin de domeniul foneticii, cele în care anumite elemente gramaticale se leagă de cuvântul de bază – de cel al gramaticii, iar cele în care anumite compuse sau derivate se scriu cu cratimă – de formarea cuvintelor. Ele nu pot fi toate prezentate aici în detaliu.

• Căderea unor sunete poate fi redată, după caz, fie prin apostrof, fie prin cratimă, de aceea trebuie distinse situațiile în care se utilizează unul sau altul din aceste două semne.

• Astfel, se notează cu cratimă:

1. căderea unor sunete prin care elementele sonore devenite astfel alăturate ajung să facă parte din aceeași silabă, cf. căderea unei vocale la întâlnirea cu un cuvânt care începe tot cu o vocală (v. mai jos eliziunea);

2. căderea unei consoane în cuvinte compuse:

săru-mâna s. n. (în expr. a umbla cu ~ „a cerși”), la sfântu-așteaptă < la sfântul așteaptă;

Dar se scrie cu apostrof grupul de cuvinte Săruʼ mâna! „formulă de salut/de mulțumire” vb. + s. f.

3. căderea unui sunet în cuvinte scrise în mod obișnuit cu cratimă:

D-ale carnavalului, Înșir-te, mărgărite; mam-mare, sor-sa pentru De-ale carnavalului, Înșiră-te, mărgărite; mama-mare, soră-sa;

În acest caz se recomandă să se păstreze exclusiv cratima, care să nu se cumuleze cu apostroful și nici să nu se folosească apostroful singur (așa cum s-a procedat în trecut): *D’-ale carnavalului; *D’ale carnavalului.

• Dar când, ca urmare a căderii unor sunete, elementele sonore care ajung astfel să se învecineze nu devin parte din aceeași silabă, se folosește apostroful.

• Cumularea celor două semne, în ordinea cratimă + apostrof, se utilizează numai în indicarea prescurtată a anilor calendaristici precedați de un prefix, unde este obligatorie: ante-’89.

• Cratima cu rol fonetic poate avea caracter:

1. obligatoriu/permanent:

dă-l, de-a dreptul, las-o, s-a dus, ți-l dă (nu *dă îl, *de a dreptul, *lasă o, *se a dus, *ți îl dă);

2. facultativ, când se redă rostirea în tempo rapid: de-abia, n-am pentru de abia, nu am.

• Ea se utilizează între cuvinte care formează o unitate sau în interiorul unui cuvânt ori (mai rar) al unei abrevieri, având rolul de a lega sau, dimpotrivă, de a separa elementele în cauză.

Cratima leagă:

1. articolul hotărât enclitic/desinența de unele cuvinte greu flexionabile sau cu finale neobișnuite în limba română;

2. componentele anumitor abrevieri;

3. cuvinte pronunțate în tempo rapid, fără pauză între ele (v. mai jos afereza, sinereza);

4. cuvinte repetate identic sau cu unele modificări;

5. elementele unor compuse cu grad mediu de sudură, ale unor locuțiuni și ale secvențelor formate din substantive care desemnează grade de rudenie/relații sociale + adjective posesive;

6. formanții finali ai numeralelor ordinale și sufixul substantivelor desemnând fracții de numeralul cardinal corespunzător scris cu cifre;

7. unele prefixe și sufixe de baza derivatelor respective.

• Cratima separă:

1. segmentele unui cuvânt în cazul despărțirii acestuia la capăt de rând;

2. silabele unui cuvânt rostit sacadat.

• În toate situațiile cu excepția despărțirii la capăt de rând, cratima se folosește indiferent de poziția ocupată pe rând (în timp ce în cazul despărțirii la capăt de rând este condiționată de plasarea segmentului de cuvânt la sfârșitul rândului și trebuie eliminată când se schimbă dispunerea pe rânduri).

• Pentru cratima care are (și) rol lexico-gramatical, în cele de mai jos se prezintă contrastiv situațiile în care secvențe cu structură și componență asemănătoare se scriu cu cratimă sau în alt mod.

• Utilizările cratimei se pot detalia după cum urmează:

1. Leagă în scris cuvinte pronunțate fără pauză, notând o realitate fonetică permanentă sau accidentală (în tempo rapid). Poate fi vorba de două-nouă (mai ales în limba veche sau populară) cuvinte alăturate – cazuri în care numărul de cratime variază între una și opt:

s-a dus, a luat-o; dându-le-o, jelui-m-aș, lua-ți-ar, întreba-se-vor, ucigă‑l‑crucea, urându-mi-se, Da-vă-voi.; ducă-se-pe-pustii, face-li-se-va, plânsu‑mi‑te‑ai; (un) lasă‑mă‑să-te-las; n-aude-na-vede-na-greul-pământului; Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop.

• Cuvintele neaccentuate atașate prin cratimă pot fi în encliză: dă-l sau în procliză: l-a dat.

• În unele cazuri, pronunțarea fără pauză (marcată prin cratimă) poate conduce numai la modificări morfologice sau de topică ale cuvintelor implicate (rostite în silabe diferite): pare-|se față de se pare.

•Alteori, ea poate duce la pronunțarea într-o singură silabă a unor sunete care, în alte situații, formează silabe diferite: am văzu|t-o față de (înv.) o am văzut.

• În anumite cazuri, cratima poate semnala și producerea (inclusiv în fonetică sintactică) a unor fenomene care duc la modificări fonetice ale cuvintelor în cauză: afereză, eliziune sau sinereză (admise în anumite cazuri și în limba literară).

• Eliziunea poate fi:

b. facultativă: c-a văzut, c-un copil, du|p-o oră, fă|r-a (zice), n-a văzut, n-a|veam, n-o să vadă, pâ|n-a|colo, s-o vadă, față de că a văzut, cu un copil, după o oră, fără a (zice), nu a văzut, nu aveam, nu o să vadă, până acolo, să o vadă.

• Aceste posibilități sunt exploatate în poezie, din rațiuni prozodice, permițând reducerea numărului de silabe:

Ne-nțeles rămâne gândul / Ce-ți străbate cânturile …; Ne spuneam atât de multe / Făr-a zice un cuvânt. Eminescu

• Sinereza poate fi:

a. obligatorie/permanentă: de-a dreptul [dĕa], le-a dat [lĕa], mi-a spus [mĭa], mi-o dă [mĭo], ne-am dat [nĕam];

b. facultativă, redând rostirea în tempo rapid: de-a|bia [dĕabĭa] față de de abia [de abĭa] în tempo normal/lent; cf. și de-un an, pe-un deal etc.

• Există dublete sau triplete omofone neomografe, scrise cu cratimă: în|tr-u|na prep. + num.; l-a, ne-am, s-a, v-a pr. + vb. aux. sau fără cratimă/„legat”: întruna „mereu” adv., la prep., neam s. n./adv., sa pr./adj. pr., va vb. aux.

2. Leagă elementele unor compuse mai slab sudate decât cele scrise într-un cuvânt, și anume:

2.1. adjective:

alb-albăstriu, așa-zis, austro-ungar, bun-platnic, est-european, (dicționar) francez‑italian, roșu-deschis;

2.2. adverbe:

astă-iarnă, azi-dimineață, azi-mâine, azi-noapte, după-amiază, harcea-parcea, târâș‑grăpiș;

2.3. interjecții: haida-de;

2.4. pronume: domnia-sa „dumnealui”;

2.5. substantive:

acord-cadru, an-lumină, argint-viu, bună-credință, cafea-filtru, câine-lup, cerul‑gurii, cuvânt-înainte, dublu-casetofon, ducă-se-pe-pustii, după-amiază, floarea‑soarelui, gura‑leului (plantă), locotenent-colonel, mai-mult-ca-perfect, mamă‑surogat, ochiul‑boului (plantă), prim-ministru, prim-viceprim-ministru, proces-verbal, redactor‑șef, scris‑cititul, situație-limită, sud-est/Sud-Est (inclusiv între abrevierile lor: S-E), unsprezece‑metri „lovitură de la 11 metri”, vel-spătar, viță-de-vie;

• Compusele scrise cu cratimă se deosebesc astfel de îmbinările libere omofone: ochiul boului.

• Dar se scrie, rar, și cu bară oblică scris/cititul.

2.6. locuțiuni (adverbiale, prepoziționale, pronominale):

de colo-colo, (de) zor-nevoie, jur-împrejurul, una-alta, vrând-nevrând.

• Dar compusele cu un grad avansat de sudură se scriu într-un cuvânt, indiferent de clasa lexico-gramaticală.

2.7. cuvinte repetate (identic sau cu unele modificări) care formează o unitate, și anume:

2.7.1. adjective (unele folosite și ca adverbe):

(adevărul) gol-goluț, iute-iute, încet-încet, încet-încetișor, mare-mare, nou-nouț, repede-repede, repede-repejor, singur-singurel;

2.7.2. adverbe (unele folosite și ca adjective):

acuși-acuși, bine-bine, câine-câinește, doar-doar, foarte-foarte, fuga-fuga, fuga-fuguța, gata-gata, mai-mai, (ni)tam-nisam, poate-poate, prea-prea (nici ~, nici foarte-foarte), șontâc-șontâc;

... încet-încet începu să vadă. Galaction

2.7.3. interjecții:

ala-bala, boc-boc, cri-cri-cri-cri, măi-măi, nani-nani, pâș-pâș, pis-pis, pu-pu-pup, șontâc-șontâc, șu-șu-șu, ta-ra-ta-ta, teleap-teleap, tilinc-tilinc, tipa-tipa, trosc-pleosc, ța‑ța, țac-pac;

He-he-he-he! că bune tinerețe ai mai avut! Sadoveanu

• Cf. și interjecția repetată care a dobândit (în limbajul copiilor) și valoare de substantiv: na-na „bătaie” a da na-na.

• Interjecțiile se pot scrie și:

a. cu semnul exclamării: Vai! vai! de s-ar face dimineață. Beniuc;

b. într-un cuvânt: hâhâ(hî), hohoho, tralala, uiuiu, uliuliu;

c. cu blancuri (rar): Ha ha ha ha! i-a-nfundat! Caragiale;

d. cu puncte de suspensie (rar): Înghite Agachi... gâl... gâl... gâl. Alecsandri.

2.7.4. pronume: ceva-ceva „puțin”;

2.7.5. substantive:

Doamne-Doamne „Dumnezeu”, puncte-puncte, rânduri-rânduri (interpretabil și ca loc. adv. „unul după altul”, „în număr mare”), tam-tam:

Gânduri-gânduri... treceau prin cugetul lui Dănilă. Galaction; Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace; / Pentru-a crucii biruință se mișcară râuri-râuri... Eminescu;

• Dar în asemenea situații se poate folosi și virgula, între:

a. adjective: mare, mare;

b. adverbe: foarte, foarte;

c. interjecții: Aho, aho, copii și frați... (Plugușorul);

d. substantive: rânduri, rânduri: Trec, rânduri, rânduri, muncitorii... Beniuc

3. Leagă componentele secvențelor (pop.) formate din substantive denumind grade de rudenie/relații sociale + adjective posesive (cu sau fără apocopă):

mamă-ta/(vulg.) mă-ta, soră-ta, stăpână-sa, taică-su, tată-su/ta(c)-su/tat-su;

4. Leagă anumite prefixe sau sufixe de baza derivatului în derivate nesudate (noi sau/și ocazionale):

anti-Gherea, ex-ministru, non-UE; poe-esc, STB-ist, X-ulescu;

• Cratima se pune și după prefixele folosite singure, pe prima poziție, în opoziție cu termenul de bază sau cu un derivat de la aceeași bază cu alt prefix:

plăți intra- și interbancare, concediu pre- și postnatal;

• Dar de obicei se scriu într-un cuvânt derivatele obișnuite cu prefixe și cu sufixe, iar elementele de compunere, prefixele și sufixele folosite independent, cu rol de cuvinte, se scriu separat: auto, bio, moto, neo, trans; (voturi) contra; isme.

5. Leagă articolul hotărât enclitic sau desinența de plural de cuvintele greu flexionabile, în:

5.1. numele literelor și ale sunetelor: x-ul, z-uri;

5.2. substantivele provenite din numerale cardinale notate cu cifre:

10-le „ zecele/nota 10”, 11-le „unsprezecele/echipa de fotbal”;

5.3. împrumuturile neadaptate (fonetic/grafic) și numele de locuri străine a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare (inclusiv în cazul lui w [ŭ], y [aĭ, eĭ]):

acquis-ul [aki|ul], bleu-ul [blö|ul], Bruxelles-ul [brüselul], show‑ul [șo|ul], pl. show‑uri; Strasbourg-ul [strasburul];

• Dar, de regulă, articolul și desinența nu se despart prin cratimă de cuvintele la care se atașează: bacul „bacalaureatul”, tirul „autocamionul”.

• Este contrară normelor atașarea cu cratimă a articolului și a desinenței la orice împrumut (chiar neadaptat integral fonetic/grafic) ori nume propriu străin dacă literele în care se termină fac parte din alfabetul limbii române și se pronunță cu valoarea de bază din română (inclusiv k [c], w [v], y [i], [ĭ]). Acestea trebuie scrise fără cratimă la singular articulat sau la plural: basedowul [bazedovul], dandyul [dendiul], folkul, New Yorkul [nĭuĭorkul]; rockuri [rokurⁱ].

5.4. abrevierile/siglele/simbolurile folosite ca substantive:

CV-uri, pH-ul, STB‑ul.

6. Leagă formanții -lea, -a din numeralele ordinale și sufixul -ime din substantivele desemnând fracții de numeralele cardinale corespunzătoare scrise cu cifre (romane sau arabe):

al XI-lea = al unsprezecelea, a 11-a = a unsprezecea, 16-ime = șaisprezecime;

7. Marchează în abrevierile discontinui omiterea unei secvențe din interiorul cuvântului abreviat, inclusiv al unui compus sudat:

ad-ție, d-ta, P-ța pentru administrație, dumneata, Piața;

8. Cratima se păstrează în abrevierile anumitor compuse scrise cu cratimă:

lt.-maj., N-V pentru locotenent-major, nord-vest.

• Dar se suprimă în majoritatea abrevierilor/simbolurilor: Ah/A h, a.l., CD, CP, kgf, kWh, mf, m.m.c.p., P.P.S. pentru amper-oră, an-lumină, compact-disc, cal-putere, kilogram-forță, kilowatt-oră, mezzo-forte, mai-mult-ca-perfect, post-post-scriptum.

9. Dintre substantivele proprii, se scriu cu cratimă între componente:

9.1.1. numele compuse ale majorității unităților administrativ-teritoriale din România, care trebuie să respecte Legea 290/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României:

numele județelor Bistrița-Năsăud, Caraș-Severin și nume de localități: Boldești‑Scăeni, Bolintin-Vale, Bumbești-Jiu, Chișineu-Criș, Cluj-Napoca, Drăgănești‑Olt, Drobeta-Turnu Severin, Fierbinți-Târg, Lehliu-Gară, Miercurea-Ciuc, Negrești-Oaș, Orașu Nou-Vii, Piatra-Neamț, Piatra-Olt, Popești-Leordeni, Sângeorz‑Băi, Slănic-Moldova, Tăuții-Măgherăuș, Târgu-Neamț (singurul compus cu Târgu scris cu cratimă în Lege);

• Dar alte nume compuse (chiar similare) se scriu, conform Legii,

a. separat: Satu Mare, Sântă Măria, toate numele compuse cu Târgu (cu excepția lui Târgu-Neamț): Târgu Mureș;

b. într-un cuvânt: Câmpulung, Sântana.

9.1.2. unele nume străine compuse de locuri (inclusiv de state, traduse/adaptate în limba română): Guineea-Bissau, Papua-Noua Guinee, Trinidad-Tobago;

• Dar alte nume compuse de locuri se scriu:

a. într-un cuvânt: Eurasia, Muntenegru:

b. separat: Capul Verde, Costa Rica.

9.2. nume compuse de persoane:

Ana-Maria, Bogdan-Duică, Candiano-Popescu, Gheorghiu-Dej, Ioan-Aurel (Pop), Micu-Klein, Popescu-Tăriceanu, Schweizer-Cumpăna, Sturdza-Bulandra, Ștefănescu‑Delavrancea.

Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, la art. 66 alin. (1)-(2), stipulează că „la întocmirea actului de naștere, precum și a celorlalte acte de stare civilă, numele de familie și prenumele titularului [...] formate din două sau mai multe cuvinte se scriu cu cratimă”.

● Dar alte nume compuse de persoane sunt scrise:

a. separat: Alecu Ivan Ghilia, Ana Maria, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Caragiu Marioțeanu, Hagi Culea, Ion Marin Sadoveanu, Pană Dindelegan;

b. într-un cuvânt: Anamaria, Hagichirea, Hagiculea.

9.3. numele compuse de personaje istorice, folclorice și literare:

Baba-Cloanța(-Cotoroanța), Barbă-Albastră, Cuza-Vodă, Făt-Frumos, Harap-Alb, Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop, Muma-Pădurii, Negru‑Vodă, Sfarmă-Piatră, Statu-Palmă-Barbă-Cot, Strâmbă-Lemne;

• Dar unele nume compuse de personaje se scriu separat: Don Juan, Don Quijote, Moș Crăciun, Moș Ene, Palas Atena.

9.4. numele compuse de corpuri cerești:

Calea-Lactee/Calea-Laptelui/Calea-Robilor, Carul-Mare, Cloșca-cu-Pui, Cornul‑Caprei, Luceafărul-Ciobanilor, Luceafărul-de-Dimineață, Părul-Berenicei, Scroafa-cu-Purcei, Ursa-Mare;

• Dar unele nume compuse de corpuri cerești se scriu separat: Steaua Polară.

9.5. unele nume compuse de sărbători: Lăsata-Secului, Moș-Ajun.

• Dar majoritatea numelor compuse de sărbători se scriu separat: Adormirea Maicii Domnului, Anul Nou, Iom Kipur, Săptămâna Mare.

10. Cratima separă segmentele unui cuvânt în cazul despărțirii acestuia la capăt de rând. Ea trebuie suprimată dacă segmentul nu mai ocupă această poziție.

Când locul despărțirii ar coincide cu poziția cratimei proprii unui cuvânt, despărțirea în acel loc trebuie evitată, iar dacă acest lucru nu este posibil (de ex. în textele dispuse pe coloane înguste), o singură cratimă îndeplinește dublul rol.

11. Cratima redă grafic pauzele dintre silabele (fonetice ale) unor cuvinte rostite sacadat, cu intenție stilistică: I-nac-cep-ta-bil!, numărul cratimelor fiind în funcție de numărul silabelor.

• II. Ca semn de punctuație, cratima se folosește, facultativ, între:

1. cuvinte care exprimă un raport sau o asociere, redând sensul „dintre... și...”: raportul semnificant-semnificat, transferul spațiu-timp;

• Dar în acest caz se pot utiliza și:

a. bara oblică: raportul semnificant/semnificat, transferul spațiu/timp;

b. linia de pauză: raportul semnificant – semnificat, transferul spațiu – timp;

Linia de pauză se preferă cratimei pentru a reda relația dintre două părți: Acordul de împrumut România – Franța, întâlnirea la nivel înalt NATO – Rusia.

2. cuvinte sau numere care indică limite ale unor distanțe în spațiu sau ale unor intervale de timp, redând sensurile „dintre/între ... și, de la... (până) la (inclusiv), din... (până) în...”:

anii 2020-2021, distanța București-Ploiești, orele 8-16; paginile 1-22, perioada 1-23 august, temperaturi de 2-4 grade;

3. adverbe sau numerale (inclusiv scrise cu cifre) în construcții care exprimă aproximația/imprecizia: de azi-de ieri „de curând”, două-trei zile, 10-12 ore;

Numai când silea pe Sultănica să mestece doi-trei dumicați, se socotea în rai. Delavrancea

• Dar în aceste situații se folosesc și:

a. bara oblică: perioada 1/23 august;

b. linia de pauză: distanța București – Ploiești, perioada 1 – 23 august, paginile 1 – 22; două – trei zile;

c. virgula: de azi, de ieri; două, trei zile.

• Cratima trebuie preferată liniei de pauză, deoarece oferă economie de spațiu, nefiind încadrată de blancuri, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de aceasta, este direct accesibilă pe tastatura obișnuită a dispozitivelor electronice.

• III. Ca semn grafic convențional, printre altele, cratima:

1. însoțește în lingvistică elementele lipsite de independență, marcând poziția lor în cuvânt, sau servește la punerea în evidență a silabelor:

articolul -ul, desinența -uri, formantul -lea, infixul -n-, litera/vocala î-, prefixul contra-, radicalul floar-; vocale în hiat: a-er;

2. separă silabele în analiza metrică:

Co-dru-le-co-dru-țu-le-ce-mai-faci-dră-gu-țu-le... Eminescu;

3. se folosește pentru indicarea datei cu cifre arabe, în uzul curent în ordine „crescătoare” zz-ll-aaaa: 12-11-2020 = 12 noiembrie 2020, iar conform ISO 8601 , în ordine „descrescătoare” aaaa-ll-zz: 2020-11-12.

• Neconcordanța dintre uzul românesc tradițional și norma internațională (mai recentă și puțin cunoscută și respectată) antrenează riscul confuziei între lună și zi în cazul numerelor de până la 12 (de ex. la indicarea datei de expirare a unor produse alimentare sau medicamentoase).

• Dar data poate fi indicată și cu bară oblică: 12/11/2020 și mai ales cu punct: 12.11.2020.

1.2.5. Linia de pauză
[–]

• Linia de pauză este o liniuță orizontală plasată aproximativ la jumătatea înălțimii literelor mici.

• Este mai lungă decât cratima și nu trebuie înlocuită cu aceasta și nici folosită în locul ei.

• Este în general precedată și urmată de blanc, ceea ce o deosebește în plus de cratimă.

• Spre deosebire de aceasta, linia de pauză nu este, în general, direct accesibilă pe tastatura dispozitivelor electronice actuale (și de aceea în locul ei se folosește adesea, greșit, cratima), dar se poate obține prin diferite procedee, în funcție de sistemul de operare și de dispozitiv, fiind previzibil ca aceste metode să evolueze în continuare.

• Linia de pauză este uneori și semn ortografic (I.), dar în principal semn de punctuație (II.), precum și semn grafic convențional în unele domenii.

• Pentru cel care scrie, ceea ce contează nu sunt însă aceste distincții, ci situațiile în care el trebuie/poate folosi sau nu linia de pauză, respectiv cratima.

• I. Ca semn ortografic, linia de pauză are o funcție foarte limitată, fiind utilizată, în mod specific, numai în scrierea unor formații cu structură bipartită (mai mult sau mai puțin ocazionale, considerate tradițional tot cuvinte compuse), și anume între componentele lor majore, care cuprind cel puțin un cuvânt compus propriu‑zis scris la rândul lui cu cratimă; rolul liniei de pauză este acela de a reflecta grafic ierarhia raporturilor dintre termeni:

(relațiile) americano – nord-coreene = relațiile dintre America (= SUA) și Coreea de Nord; (Vântul suflă dinspre) nord – nord-est. = dinspre nord și nord-est; (Râul curge pe direcția) sud-est – nord-vest. = dinspre sud-est spre nord-vest.

• Nu se recomandă folosirea și la acest nivel a cratimei: (direcția) *sud-est-nord-vest, care nu reflectă această ierarhie.

• Când locul despărțirii la capăt de rând ar coincide cu locul liniei de pauză din interiorul unei formații, aceasta trebuie evitată în acel loc, iar dacă acest lucru nu este posibil (de ex. în textele dispuse pe coloane înguste), linia de pauză ține și locul cratimei care ar marca despărțirea la capăt de rând.

II. • Ca semn de punctuație, linia de pauză se folosește între:

1. cuvinte care exprimă un raport sau o asociere, redând sensul „dintre... și...”: raportul semnificant – semnificat, transferul spațiu – timp;

• Dar în acest scop se pot utiliza și

a. bara oblică: raportul semnificant/semnificat, transferul spațiu/timp;

b. cratima: raportul semnificant-semnificat, transferul spațiu-timp.

2. cifre care exprimă date calendaristice de tranziție, cu valoarea prep. pe, spre:

În noaptea de 27 – 28 martie 2021 s-a schimbat ora;

• Dar în aceste cazuri se folosește uneori bara oblică: În noaptea de 27/28 martie 2021 s-a schimbat ora.

3. cifre care exprimă data în calendarul gregorian raportat la cel iulian (pe stil vechi și nou):

Revoluția din 25 octombrie – 7 noiembrie 1917.

4. cuvinte sau cifre care indică limite în spațiu:

distanța București – Ploiești, paginile 1 – 22;

5. cuvinte care indică durata, inclusiv prin numere scrise cu cifre: perioada 1 – 23 august;

6. numerale alăturate (scrise cu cifre sau cu litere) care exprimă aproximația/imprecizia:

doi – trei copii, una – două zile, 12 – 24 de ore.

• În asemenea cazuri, linia de pauză este de evitat, întrucât, fiind încadrată de blancuri, generează risipă de spațiu; cratima este de preferat, inclusiv grație faptului că este accesibilă pe tastaturi: perioada 1-23 august, distanța București-Ploiești, paginile 1-22; doi-trei copii, una-două zile, 12-24 de ore.

7. pentru a reda relația dintre două părți (fiind preferată cratimei):

Acordul de împrumut România – Franța, întâlnirea la nivel înalt NATO – Rusia;

8. la citarea unor titluri, între părțile titlului sau între titlul și subtitlul unor lucrări și documente (în concurență cu blancul, cu semnul de paragraf sau cu două-puncte):

Certificatul de origine al vehiculului – Declarația producătorului vehiculului de bază;

9. (în special în stilul juridic) la marcarea unei structuri de apartenență, conducând și la o selecție contextuală a subiectului:

Ministerul Economiei și Finanțelor – Agenția Națională de Administrare Fiscală va lua măsurile ce se impun. = Agenția Națională de Administrare Fiscală din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor….

1.2.6. Punctul
[.]

• Punctul are forma unui cerculeț minuscul plin, plasat pe nivelul inferior al rândului.

• Este în principal semn de punctuație, dar și semn ortografic (I.) și semn grafic convențional în anumite domenii (II.).

• Ca semn ortografic, punctul se folosește în abrevieri și simboluri – la sfârșitul sau/și în interiorul lor, putând fi obligatoriu (I.1.), facultativ (I.2.) sau interzis (I.3.).

• De regulă, el nu este precedat și nici urmat de blanc când este punct interior în abrevieri/simboluri complexe.

• Punctul final al unei abrevieri este, firește, urmat de blanc când îi succedă alt cuvânt: acad. Eugen Simion, precum și în cazul abrevierilor folosite independent sau care se află la sfârșitul unei fraze.

• Există și abrevieri de sintagme, cu sau fără punct interior, care se scriu cu blanc între componente:

ad int., ad litt., ad val., al seg., art. cit., loc. cit., lucr. cit., op. cit.; nr. crt., ș.u. pentru ad interim, ad litteram, ad valorem (lat.); al segno (it.), articolul citat, locul citat, lucrarea citată, opera citată, numărul curent.

I. Ca semn ortografic, punctul este

1. obligatoriu:

1.1 ca punct final în următoarele categorii de abrevieri simple:

1.1.1 abrevierile care nu păstrează ultima literă a cuvântului abreviat:

acad., add., adj., agr./agron., al./alin., ald., ap., arh., art., asist., av., bd., bl., buc., cap., cf., cl., col., conf., coord., cpt., cresc., d., dest., doc., dv./dvs., ec., ed., etc., ex., exp., fasc., fem., fig., gen., ian., ib./ibid., id., ing., intr., jud., lat., lect., long., masc., mil., min., ms., n., nov., nr., op., p., pass., pizz., plt., p.m., prof., r., rall./rallent., reg., rtr., rot., sc., sec., serg., str., șos., tab., tov., univ., v., vol.

pentru

academician/-ă, addenda (lat.), adjectiv/adjunct/adjutant, agronom/-ă, alineat, aldină, apartament/apud (lat.), arhipelag/arhitect/-ă, articol, asistent/-ă, avocat/-ă, bulevardul, bloc, bucăți, capitol, clasa, colonel/coloana, confer (lat.) „compară”, conferențiar, coordonator, căpitan, crescendo (it.), domnul, destinatar, docent, dumneavoastră, economist/-ă, editor/editură/ediție, et cetera (lat.), exemplu, expeditor, fasciculă, feminin, figură, general, ianuarie; (lat.) ibidem, idem; inginer/-ă, intrarea, județ, latitudine, lector, longitudine, masculin, mileniu, minut, manuscris, nota, noiembrie, numărul, opus, pagină, passim (lat.), pizzicato (it.), plutonier, postmeridian, profesor/profesoară, rândul, rallentando (it.), regiune, (în) retragere, rotație, scara, secol/secundă, sergent, strada/strâmtoarea, șoseaua, tabelul, tovarășul/tovarășa, universitar, vezi, volum „tom”;

1.1.2. câteva abrevieri care (în virtutea tradiției, a analogiei sau a regulilor altor limbi) păstrează ultima literă a cuvântului abreviat:

dr., drd., lt., mr., Mr., Mrs., nr. crt., slt.

pentru

doctor, doctorand, locotenent, maior; (engl.) mister, mistress; numărul curent, sublocotenent;

1.1.3. abrevierile prenumelor masculine și ale anumitor termeni religioși:

C./Const., G., Gh., I., Șt., Th.

pentru

Constantin, George, Gheorghe, Ion, Ștefan, Theodor; Sf. pentru Sfântul/Sfânta;

1.2. ca punct interior fără blanc și final în abrevierile complexe de la:

1.2.1. prenumele masculine compuse urmate de nume de familie:

B.P. Hasdeu, I.L. Caragiale

pentru

Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ion Luca Caragiale;

1.2.2. denumirile de ranguri bisericești:

P.C. (Sa), P.F. (Sa), P.S.S., S.S.

pentru

Preacucernicia (Sa), Preafericirea (Sa), Preasfinția Sa, Sfinția Sa;

1.2.3. denumirile de ranguri monarhice:

M.S.

pentru

Majestatea Sa;

1.2.4. anumite expresii de uz internațional:

A.D., d.c., D.S., h.c., N.B., P.S., s.v.

pentru

(lat.) anno Domini; (it.) da capo, dal segno; (lat.) honoris causa „datorită meritelor”, nota bene „ia aminte”, post-scriptum, sub voce;

1.2.5. anumite cuvinte compuse/sintagme:

a.c., a.i., a.v., a.m., c.m.m.d.c., c.m.m.m.c., d.a., d.ex., d.H., e.g., e.n., î.e.n., î.H., O.U.G., ș.a., ș.a.m.d., ș.c.l., ș.u.

pentru

anul curent; (lat.) ad interim/ab initio; ad valorem, ante meridiem; cel mai mare divizor comun, cel mai mic multiplu comun, după-amiază, de exemplu, după Hristos, (lat.) exempli gratia; (în) era noastră, înaintea erei noastre, înainte de Hristos, Ordonanță de Urgență a Guvernului, și altele/alții, și așa mai departe, și celelalte, și următoarele;

1.2.6. derivate cu prefixe (în terminologia farmaceutică, medicală) formate din litera inițială a prefixului + litera inițială a bazei:

c.i., i.d., i.m., i.v.

pentru

contraindicații, intradermic, intramuscular, intravenos.

2. facultativ, ca element interior (neurmat de blanc) și final în abrevieri complexe cu circulație națională:

C.F.R., S.U.A., U.E.

pentru

Căile Ferate Române, Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană.

• Punctul este uneori înlocuit în interiorul unor abrevieri prin blanc: S T B pentru S.T.B./STB, dar procedeul este nerecomandabil, deoarece duce la un aspect neelegant și la risipă de spațiu.

• Se recomandă scrierea unor asemenea abrevieri fără punct (mai economică):

AGA, BBC, BCA, IMM, MAI, ONG, PAL, PFA, PIB, PFL, PVC, SF, TVA, UE, USLA

pentru

Adunarea Generală a Acționarilor, (engl.) British Broadcasting Corporation/bumbac, beton celular autoclavizat, întreprinderi mici și mijlocii, organizație nonguvernamentală, plăci aglomerate din lemn, persoană fizică autorizată, produs intern brut, plăci fibrolemnoase, policlorură de vinil, (engl.) science-fiction, taxă pe valoarea adăugată, Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă.

Dar, prin tradiție, se scriu cu puncte: P.S., P.P.S.

3. interzis:

3.1. după abrevierile care păstrează ultima literă a cuvântului abreviat (cu excepțiile de sub 1.1.2.):

cca, cdor, dl, dle, dna, dra, d-ta, d-voastră, jr/Jr, sr/Sr, vs

pentru

circa, comandor, domnul, domnule, doamna, domnișoara, dumneata, dumneavoastră, junior, senior, versus;

3.2. în acronimele cu statut de:

3.2.1. substantive proprii:

ADAS, AGERPRES, ALDE, ECOSOC, ROMARTA, TAROM

pentru

Administrația Asigurărilor de Stat, Agenția Română de Presă, Alianța Liberalilor și Democraților, Economic and Social Council (engl.), Arta Românească, Transporturile Aeriene Române;

3.2.2. substantive comune:

aragaz, elinvar, laser, quasar, radar, stas

pentru

Asociația Româno-Americană +gaz; fr. elasticité invariable; engl. Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation, Quasi-stellar Radio Source, Radio Detection and Ranging; standard de stat;

3.3. în cuvinte formate prin trunchiere (unele fam.):

antipolio, antitero, bac, dirig(ă), expat, grădi, mate, porno, prof(ă)

pentru

antipoliomielitic, antiterorist, bacalaureat, diriginte/dirigintă, expatriat, grădiniță, matematică, pornografic, profesor/profesoară;

3.4. în abrevierile scrise prin tradiție cu bară oblică:

c/val, m/n

pentru

contravaloare, motonavă.

4. Se scriu de asemenea fără punct (final sau/și interior):

4.1. următoarele categorii de abrevieri simple (scrise cu litere mari):

E, N, S, V; F, M pentru numele punctelor cardinale est, nord, sud, vest (și în compusele lor, respectiv

pentru (sexul) femeiesc/masculin (în stilul administrativ, în formulare);

4.2. următoarele categorii de abrevieri și simboluri simple și complexe (scrise cu litere mari sau/și mici), pentru termeni din diferite domenii:

4.2.1. astronomie, fizică, matematică:

A, cos, cosec, cotg, F, h, l, L, log, m, N, pH, QSR, sec, sin, tg, UV, V

pentru

arie, cosinus, cosecantă, cotangentă, forță, înălțime, lățime, lungime, logaritm, masă, număr natural, puterea hidrogenului, quasar, secantă, sinus, tangentă, ultraviolete, volum;

4.2.2. chimie (simbolurile elementelor):

Ag, Al, B, C, Ca, Cl, Fe, He, I, K, Li, Mg, N, O, P, Ra

pentru

argint, aluminiu, bor, carbon, calciu, clor, fier, heliu, iod, kaliu, litiu, magneziu, nitrogen, oxigen, fosfor, radiu;

4.2.3. finanțe (simboluri/coduri de monede):

EUR/Eur, Fr, Ft, MDL, Pf, PL/zl, R, ROL, RON, Rs, TL, USD [cit. usede]

pentru

euro, franc, forint, leu moldovenesc, pfenig, zlot nou, rublă rusă, leu (vechi), leu (nou), rupie indiană, liră turcească; engl. United States dollar;

4.2.4. medicină:

ADN, ASLO/Aslo, BCG, EEG, EKG, IDR, ORL, Rh, TBC, VSH

pentru

acid dezoxiribonucleic, antistreptolizina O, Bacillus Calmette-Guérin, electroencefalogramă, electrocardiogramă, intradermoreacție, otorinolaringologie, (factorul) Rhesus, tuberculoză, viteza de sedimentare a hematiilor;

4.2.5. muzică:

AS, f, ff, p, pp

pentru

al segno, forte, fortissimo, piano, pianissimo (it.);

4.2.6. transporturi (tipuri de trenuri, mărci de automobile, de avioane):

FIAT, IL, IR, R

pentru

Fabbrica Italiana Automobili Torino (it.), (avion) Iliușin, (tren) (inter)regional;

4.3. abrevierile unor nume proprii de instituții:

BCR, BERD, BNR, CEC, ISO, NATO, OMS, ONU, PMP, PNL, SIF, SRR, SRTV, UDMR, UNESCO, USR

pentru

Banca Comercială Română, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Banca Națională a României, Casa de Economii și Consemnațiuni; International Organization for Standardisation, North Atlantic Treaty Organization (engl.), Organizația Mondială a Sănătățiii, Organizația Națiunilor Unite, Partidul Mișcarea Populară, Partidul Național Liberal, Societatea de Investiții Financiare…, Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune, Uniunea Democrată Maghiară din România, United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization (engl.), Uniunea Salvați România;

4.4. alte abrevieri complexe cu caracter internațional:

CD-ROM, CV, GMT, IQ, ISBN, ISSN

pentru

Compact Disc Read-Only Memory (engl.), curriculum vitae (lat., dar intrat prin engl.), Greenwich Mean Time, intelligence quotient, International Standard Book Number, International Standard Serial Number (engl.);

4.5. indicativele județelor din România și ale statelor (pentru circulația rutieră; proprietatea intelectuală): PH; RO pentru Prahova, România;

4.6. denumiri multiple de ranguri monarhice (conform protocolului Casei Regale a României):

AALLRR, MMLL pentru Altețele Lor Regale, Majestățile Lor;

4.7. unele abrevieri/simboluri complexe (scrise fără punct interior) de la cuvinte compuse scrise cu cratimă/cratime:

Ah/A h, CD, CP, DJ, kgf, kWh, mf, pf, tdW, tf

pentru

amper-oră; Compact-Disc (engl.), cal-putere; disc-jockey (engl.), kilogram-forță, kilowatt‑oră; mezzo-forte, piano-forte (it.); tonă-deadweight (engl.); tonă-forță.

• Dar câteva păstrează cratima: N-V pentru nord-vest.

5. Simbolurile unităților de măsură se scriu conform standardelor internaționale și interne (chiar când acestea nu coincid cu regulile ortografice ale limbii române) și anume fără punct (final și interior):

A, a, at, cal, cm, dal, dB, Gcal, g, h, ha, hl, in, J, kg, km, km/h, l, m, mag, MHz, Mm, mm, N, ns, ps, q, R, s, st, t, V, W, yd, μ, μm

pentru

amper, ar, atmosferă, calorie, centimetru, decalitru, decibel, gigacalorie, gram, oră, hectar, hectolitru; inch (engl.)/țol; Joule, kilogram, kilometru, kilometru pe oră, litru, metru, miriagram, megahertz, milă marină, milimetru, newton, nanosecundă, picosecundă, chintal, röntgen, secundă, ster, tonă, volt, watt, yard, micron, micrometru.

• La abrevieri/simboluri scrise cu sau fără punct final, articolul hotărât și desinența de plural se leagă prin cratimă: DJ-ul, OK-ul, OK-uri, P.S.-ul, P.S.-uri.

• Dacă o abreviere terminată cu punct se află la sfârșit de frază, după ea nu se pune și punct final de frază: S-au adoptat multe O.U.

• Punctul (neurmat de blanc) se folosește curent la exprimarea cu cifre arabe a datei: 12.11.2020 = 12 noiembrie 2020 (în concurență cu bara oblică și cu cratima) și a orei: 12.00.

Conform standardului internațional ISO 8601, data trebuie exprimată însă cu ajutorul cratimei, în ordinea 2020-11-12, iar ora cu ajutorul semnului două-puncte: 12:00.

II. Ca semn grafic convențional, în scrierea numerelor mari, pentru despărțirea grupurilor de câte trei cifre, se recomandă folosirea în română a punctului (și nu a blancului sau a virgulei, ca în practica anglo-americană): 1.000; 10.000, 1.205.200 (o mie…).

Când asemenea numere indică ani calendaristici sau pagini, se scriu fără punct sau blanc: anul/pagina 1000.

1.2.7. Alte semne de punctuație cu rol ortografic

• Pe lângă semnele propriu-zis ortografice, în scrierea unor succesiuni de cuvinte se folosește uneori un semn de punctuație propriu-zisă: semnul exclamării sau virgula.

• Se poate considera că, în anumite situații, ele au rol și de semne ortografice datorită faptului că apar între cuvinte în situații în care, de obicei, se utilizează cratima: interjecții repetate pentru ambele semne în discuție, iar, în cazul virgulei, și alte cuvinte repetate sau numerale din construcții care exprimă aproximația/imprecizia.

• Folosirea acestor semne în asemenea cazuri este facultativă (cu excepția locuțiunilor scrise cu virgulă), una și aceeași succesiune putând fi scrisă cu semne diferite – mai ales cu cratimă, uneori cu virgulă, mai rar cu semnul exclamării.

• Rar, între interjecții repetate se înregistrează și alt semn de punctuație, punctele de suspensie: Înghite Agachi... gâl... gâl... gâl. Alecsandri

• Posibilitatea substituirii, în anumite situații, între semnul exclamării, respectiv virgulă, și cratimă (ultima fiind în general opțiunea din intrările de dicționar) nu conduce la considerarea și a acestora ca semne ortografice propriu-zise. Se pune chiar întrebarea dacă asemenea secvențe scrise cu semnul exclamării sau cu virgulă reprezintă un cuvânt sau mai multe cuvinte (de aceea, majoritatea variantelor scrise cu unul dintre aceste două semne nu sunt cuvinte-titlu în dicționare).

• Pentru cel care scrie, asemenea distincții nu sunt însă importante; ceea ce interesează este care semne se pot folosi în asemenea situații.

• Semnul exclamării și virgula nu sunt precedate, dar sunt urmate de blanc.

1.2.7.1. Semnul exclamării
[!]

• Semnul exclamării – numit și semn de exclamație sau (înv.) semnul mirării – este format dintr-o liniuță verticală ușor îngroșată în partea superioară în scrisul de tipar, având înălțimea unei litere mari, și un punct minuscul sub ea la mică distanță, plasat la baza rândului.

• El se pune între interjecții:

1. repetate (identic, câte două sau câte trei):

A! a! a! mi-a scos alta! Caragiale; Ho! ho! nu mai vrei belete? Caragiale

2. rimate:

N-apuc să răspunz, domnule, și șart! part! trosc! pleosc! patru palme. Caragiale

3. diferite:

U! O! Pi! Bre! Ce scandal! Negruzzi.

• Sub raportul semnelor folosite, scrierea construcțiilor cu interjecții prezintă o mare variație. Astfel, interjecțiile repetate se scriu și:

a. cu cratimă: Una, două... șase, murmură baba, ho-ho, destul! Sadoveanu

b. cu virgulă: Hei, hei! nu știți dumneavoastră ce poam-a dracului e Harap-Alb aista. Creangă; – Lăutari sunt? – Ho, ho! Câți poftești. Creangă

c. într-un cuvânt: Strângea hățurile, repetând lin și totuși poruncitor: Hohoho!... Hohoho!... Rebreanu

d. (rar) cu puncte de suspensie: Înghite Agachi... gâl... gâl... gâl. Alecsandri.

• În virtutea faptului că interjecțiile pot exprima prin ele înseși un enunț, cele repetate și despărțite prin semnul exclamării pot fi considerate cuvinte independente, iar semnul exclamării dintre ele poate fi interpretat și ca având valoarea proprie de semn de punctuație (cu atât mai mult când interjecția care urmează după el este scrisă cu literă mare), marcând pauze mai mari în rostire:

... De-abia se mai aude, departe: Cioc! Cioc! Cioc! Gîrleanu.

1.2.7.2. Virgula
[,]

• Virgula se plasează după cuvânt, pe nivelul inferior al rândului. Conform Academiei Române, desenul ei evocă cifra 9 (ca și în scrisul de mână). În scrisul la calculator, aceasta este și forma adoptată de normele internaționale și respectată în fonturi ca Times New Roman ș.a. În alte fonturi însă, virgula seamănă mai curând cu accentul ascuțit.

Între cuvinte, virgula desparte:

1. componentele unor locuțiuni adverbiale cu structură simetrică, ritmate/rimate:

de bine, de rău „cu mai mult ori mai puțin folos”:

Cu chiu, cu vai ajungem la Brădiceni... Vlahuță; Cu voie, fără voie, … o să fiu musafirul d-tale. Hogaș; De silă, de milă, fu nevoit a mai aștepta încă un an. Ispirescu; De voie, de nevoie trebui să se scoale. Creangă; Logodna s-a făcut pe vrute, pe nevrute. Galaction.

• Ele apar uneori despărțite prin cratimă: Legumicultura de voie-de nevoie (internet).

2. cuvinte repetate (identic sau cu modificări) care formează o unitate, și anume:

2.1. adjective: Mare, mare, o mare iubire... (manea);

2.2. interjecții (identice sau diferite):

Aho, aho, copii și frați... (Plugușorul); Cioc, boc, treci la loc! Teodorescu; ...gogâlț, gogâlț... îi mergeau sarmalele întregi pe gât. Creangă; Ha, ha! măi badeo, mi-ai căzut la mână acu? Alecsandri; Ha, ha, ha! bietul ispravnic! Alecsandri; Noapte bună, Moș Arvinte, Fă hor, hor de-acu-nainte. Alecsandri; Nani, nani, puiul meu... Alecsandri; Nț, nț, nț, că rea a mai ajuns lumea în ziua de azi, nț, nț... (internet); Și odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap. Creangă;

2.3. pronume: Am auzit tot, tot, tot. Caragiale;

2.4. substantive (unele succesiuni interpretabile și ca locuțiuni adverbiale):

Începu a se strânge în cete, cete... Negruzzi.

• Dar în aceste situații se poate folosi și cratima (soluția consemnată, în general, în dicționare), între:

a. adjective: mare-mare;

b. adverbe: cum-necum; ... încet-încet începu să vadă. Galaction;

c. interjecții: He-he-he-he! că bune tinerețe ai mai avut! Sadoveanu; Au pornit teleap-teleap! Scriban;

Interjecțiile se pot scrie și:

(i) cu semnul exclamării: Vai! vai! de s-ar face dimineață. Beniuc;

(ii) (rar) într-un cuvânt: Începu a râde hâd și strâmbându-se: hîhî! Eminescu; Hîhîhî! nenee! moș Andronic o spus o poveste. Bogdan; Strângea hățurile, repetând lin și totuși poruncitor: Hohoho!... Hohoho!... Rebreanu;

(iii) (rar) în cuvinte separate: Ha ha ha ha! i-a-nfundat! Caragiale;

(iv) (rar) cu puncte de suspensie: Înghite Agachi... gâl... gâl... gâl. Alecsandri

d. substantive: Gânduri-gânduri... treceau prin cugetul lui Dănilă. Galaction

3. numerale (inclusiv scrise cu cifre) din construcții care exprimă aproximația/imprecizia:

Ce focul, bade, te ține / De nu vii seara la mine / Batăr la două, trei zile? Jarník, Bârseanu

• Dar între numerale juxtapuse se pot folosi și:

a. cratima: Numai când silea pe Sultănica să mestece doi-trei dumicați, se socotea în rai. Delavrancea

b. linia de pauză: două – trei zile.

1.3. Conversia unor sisteme de scriere

• Când sunt folosite în contexte românești, cuvintele și numele proprii din limbi scrise cu alte alfabete decât cel latin sau cu alte sisteme de scriere sunt supuse transcrierii, respectiv transliterării, care conduc, ambele, la convertirea formei grafice a cuvintelor dintr-o limbă sau o scriere în alta. Este vorba de două operațiuni distincte, prin care redarea aceluiaș cuvânt se face în mod diferit.

• 1.3.1. Transcrierea

Reprezintă convertirea formei grafice a cuvintelor dintr-o limbă în alta prin redarea (aproximativă) a pronunțării din limba de proveniență cu ajutorul sistemului de semne și al convențiilor ortografice ale limbii în care se face transcrierea, în cazul în speță ale limbii române. De aceea, transcrierea în caractere latine diferă în funcție de limba în care se transcrie. Cuvintele din limbile care se scriu cu alt alfabet decât cel latin se redau cu acesta după reguli de corespondență stabilite pentru fiecare limbă în care se transcrie.

• Transcrierea se folosește în textele curente destinate marelui public (literatură, manuale, presă ș.a.). Ea poate fi fonologică sau fonetică.

• 1.3.2. Transliterarea

Este reprezentarea caracterelor unei scrieri (alfabetice sau silabice) în caracterele alfabetului în care se face conversia. Ea se efectuează în principiu caracter cu caracter.

• Transliterarea nu depinde de normele ortografice ale limbii în care se transliterează. Ea se face după sistemele oficiale stabilite pentru limbile supuse transliterării sau după alte norme naționale ori internaționale.

• Standardele internaționale pentru conversia sistemelor de scriere urmăresc asigurarea unui sistem de convertire riguros, univoc și complet reversibil, fără ambiguități. El trebuie să permită schimbul internațional de informații prin comunicarea cu mijloace manuale, mecanice sau electronice a mesajelor scrise între oameni sau mașini, care să le poată transmite și reconstitui automat. De aceea la transliterare se face abstracție de considerente fonetice sau estetice și de uzanțe naționale.

• Transliterarea redă grafia, nu pronunțarea cuvintelor. Reprezentările rezultate pe baza ei nu pot fi totdeauna pronunțate exact conform uzanțelor fonetice ale limbii supuse conversiei, dar persoana care cunoaște limba convertită poate reconstitui în mod neechivoc grafia și, între anumite limite, și pronunțarea originară.

• Transliterarea diferitelor caractere este reglementată prin sisteme internaționale care redau aceste caractere prin aceleași litere pentru toate limbile scrise cu alfabetul în care se face transliterarea (în cazul în speță, cu cel latin). Este vorba de standarde ISO, dintre care majoritatea sunt traduse, eventual completate și adoptate și ca standarde române/SR ISO.

Transliterarea se folosește în situații mai speciale decât transcrierea: în acte de stare civilă și notariale, în comunicații poștale, în lucrări de bibliografie (cataloage, indici), de cartografie, de geografie, de istorie, de lingvistică.

• În cele ce urmează se dau normele de conversie în alfabetul latin a sistemelor de scriere alfabetice și nealfabetice ale câtorva dintre limbile cele mai răspândite.

• 1.3.3. Transliterarea caracterelor chirilice moderne în caractere latine

Alfabetul chirilic modern este adaptat, cu unele diferențe, pentru limbile slave belarusă, bulgară, macedoneană, rusă, sârbă (alături de cel latin) și ucraineană, precum și pentru limbi neslave din fosta URSS. El nota și româna din RSS Moldovenească până la obținerea independenței acesteia.

Transliterarea caracterelor chirilice în caractere latine se face conform SR ISO 9:1997 Informare și documentare. Transliterarea caracterelor chirilice în caractere latine. Limbi slave și neslave (înlocuind STAS 5309/1-89), care transpune standardul ISO 9:1995 (confirmat în 2017) Information and documentation – Transliteration of Cyrillic characters into Latin characters – Slavic and non-Slavic languages (înlocuind ISO 9:1986). SR 13456:2000 reglementează Transliterarea simplificată a caracterelor chirilice în caractere latine fără semne diacritice.

• Multe litere chirilice sunt redate în transliterare cu alte semne decât în transcrierea lor curentă în limba română.

• 1.3.3.1. Redarea în română a cuvintelor și a numelor din limba rusă

Litera din alfabetul rus	Echivalentul românesc
А а	A a
Б б	B b
В в	V v (v. și mai jos)
Г г	1. G, g + a, o, u, consoană
Г г	2. Gh, gh + e, i
Д д	D d
Е е	E e
Ё ё	Io io (vezi și mai jos)
Ж ж	J j
З з	Z z
И и	I i
Й й	I i
К к	1. K k (Kalmâkia, Kârgâzstan, Uzbekistan)
К к	2. C, c în unele cuvinte, prin tradiție (kalmâc, uzbec)
Л л	L l
М м	M m
Н н	N n
О о	O o
П п	P p
Р р	R r
С с	S s
Т т	T t
У у	U u
Ф ф	F f
Х х	H h
Ц ц	Ț ț
Ч ч	1. C c + e, i
	2. Ce ce + a
	3. Ci ci • + o, u, consoane • la sfârșit de cuvânt
Ш ш	Ș ș
Щ щ	1. Șc șc + e, i
	2. Șce șce + a
	3. Șci șci • + o, u • la sfârșit de cuvânt
Ъ ъ	∅
Ы ы	Â â în interiorul cuvintelor Î î la sfârșit de cuvânt
Ь ь 1. + е, я și după ч 2. în celelalte situații	1. I i
Ь ь 1. + е, я și după ч 2. în celelalte situații	2. ∅
Э э	E, e
Ю ю	Iu iu
Я я	1. Ia ia • inițial • după vocală
Я я	2. ea după consoană

• La transcrierea în limba română a numelor proprii din limba rusă:

- litera chirilică e trebuie redată prin litera lat. e (nu prin ie): Менделеев – Mendeleev; excepții (prin tradiție): Достоевский – Dostoievski, Тургенев – Turgheniev;

- unele nume proprii de persoană terminate în -ёв, precum Киселёв (cf. numele jurnalistului D.K. Kiseliov), Горбачёв – Gorbaciov au fost redate în trecut în alte cazuri prin ef/eff, după model francez, păstrat în numele guvernatorului Pavel Kiseleff;

- rus. -ий din numele proprii se transcrie i: Достоевский – Dostoievski;

- litera chirilică к și grupul кс se redau prin litera lat. k, respectiv prin ks (nu prin cs sau x): Aleksandr Nevski, Alekseev, Aleksei (față de rom. Alexandru, Alexeev, Alexei), iar sunetul [k′] – prin k (nu prin ch): Uzbekistan, Kirov;

- secvența ча se redă prin cea: Ceaikovski, Ceapaev, Goncearov;

- litera ы din interiorul cuvintelor se redă prin â (nu prin î): Cernâșevski, kalmâc, Kalmâkia, kârgâz, Kârgâzstan, Kolâma, Saltâkov, Vâborg, conform normelor ortografice actuale ale limbii române;

- litera я se redă prin ia la început de cuvânt și după vocală: Ialta, Maiakovski, Zoia, și prin ea după consoană: Celeabinsk, Kolea, Olea, Tanea, Timireazev, Valea, Vanea (dar s-a scris și Unchiul Vania), Vasea, Volodea, dar prin ia în Nadia, Sonia, pătrunse prin intermediar occidental, precum și în Tania ș.a., când este vorba de purtătoare românce.

• Este greșită redarea (parțial) anglicizată (practicată uneori la TV și în unele publicații), după modelul surselor în limba engleză din care se preiau informațiile, a numelor proprii scrise în limbile de origine cu alfabetul chirilic modern: corect Anton Pavlovici Cehov, Elțân, Kârgâzstan, Navalnâi, Piotr Ilici Ceaikovski, Sahalin, nu *Anton Pavlovich Chekhov, *Yeltsyn,*Kyrgyzstan, *Navalny, *Pyotr Ilyich Tchaikovsky, *Sakhalin.

• 1.3.3.2. Redarea în română a unor caractere din limba bulgară (diferită de cea pentru rusă)

Litera din alfabetul limbii bulgare	Echivalentul românesc
Г г + ъ	Gh gh
К к + ъ	Ch ch
Щ щ	Șt șt
Ь ь după г, к, c și + o	I i
Ъ ъ	Ă ă

• Pentru transliterarea caracterelor chirilice ale limbii bulgare în caractere latine a fost creat în 1952 un sistem care a fost înlocuit în 1995 cu unul ales de guvernul bulgar ca sistem oficial de transliterare, promulgat prin acte normative începând din anul 2000 și apoi în 2009, devenit oficial și la ONU (din 2012), în Marea Britanie și în SUA (din 2013).

• 1.3.3.3. Redarea în română a literelor specifice limbii sârbe

Deoarece limba sârbă se scrie oficial atât cu alfabetul chirilic, cât și cu cel latin, cuvintele din sârbă scrise cu litere chirilice trebuie redate cu litere latine în forma lor din alfabetul ei latin, chiar dacă unele litere din alfabetul chirilic al sârbei au în acesta corespondente diferite de cele din transliterarea internațională și din transcrierea în limba română a acelorași caractere ale limbii ruse.

Litera din alfabetul chirilic al limbii sârbe	Echivalentul din alfabetul latin al limbii sârbe
Ђ ђ	Đ đ
Ж ж	Ž ž
J j	J j
Љ љ	Lj lj
Њ њ	Nj nj
Ћ ћ	Ć ć
Ц ц	C c
Ч ч	Č č
Џ џ	Dž dž
Ш ш	Š š

• 1.3.4. Transliterarea caracterelor arabe în caractere latine

Se face conform standardelor ISO 233:1984 Documentation – Transliteration of Arabic characters into Latin characters (anterior ISO/R 233:1961, confirmat în 2017) și ISO 233-2:1993 Information and Documentation. Transliteration of Arabic characters into Latin characters – Part 2: Arabic language – simplified transliteration (care reglementează transcrierea simplificată a caracterelor arabe pentru informații bibliografice, pornind de la ISO 233:1984), standard adoptat ca SR ISO 233-2:1996 Informare și documentare. Transliterarea caracterelor arabe în caractere latine. Partea 2: Limba arabă. Transliterare simplificată (ex.: Marrakech [marak′eș]).

• 1.3.5.Transpunerea semnelor chineze în litere latine

Chineza se scrie cu logograme numite hanzi, totalizând cca 40.000 de caractere. Dintre acestea sunt folosite curent sub 10.000; un chinez cult recunoaște 6-7.000 de logograme; pentru a citi un ziar este necesară cunoașterea a 3.000 de caractere; alfabetizarea presupune familiarizarea cu 2.000 de logograme.

• Au existat mai multe sisteme de transpunere a semnelor chineze în litere latine. Pentru redarea în alfabetul latin a sistemului de scriere simplificat (față de cel tradițional) din RP Chineză, China și ISO au adoptat sistemul Hanyu Pinyin (sau „Schema alfabetului chinezesc fonetic”)/Pinyin/ISO 7098:1982 Documentation – Romanization of Chinese, înlocuit prin ISO 7098: 1991, care folosește toate literele alfabetului latin și patru semne diacritice pentru redarea tonurilor.

• 1.3.6. Transliterarea caracterelor ebraice în caractere latine

Se face conform standardului ISO 259-2:1994(E): Information and documentation – Transliteration of Hebrew characters into Latin characters, Part 2: Simplified transliteration, adoptat ca SR ISO 259-2:1996 Informare și documentare. Transliterarea caracterelor ebraice în caractere latine. Partea 2: Transliterare simplificată, cf. și ISO 259-3:1999 Conversion of Hebrew Characters into Latin characters. Part 3: Phonemic Conversion.

• 1.3.7. Conversia caracterelor grecești în caractere latine

Se face conform SR ISO 843:2014 Informare și documentare. Conversia caracterelor grecești în caractere latine, care transpune standardul ISO 843:1997 Information and documentation – Conversion of Greek characters into Latin characters (inițial ISO/R843:1968; versiune corectată 1999-04; confirmat în 2017).

Litera din alfabetul grecesc	Numele literei	Conversia în alfabetul latin
Α α	alfa	A a
Β β	beta	V v
Γ γ	gama	G g
Δ δ	delta	D d
Ε ε	epsilon	E e
Ζ ζ	zeta	Z z
Η η	eta	Ī ī
Θ θ	teta	Th th
Ι ι	iota [ĭota]	I i
Κ κ	kapa	K k
Λ λ	lambda	L l
Μ μ	miu [mĭu]	M m
Ν ν	niu [nĭu]	N n
Ξ ξ	csi	X x
Ο ο	omicron	O o
Π π	pi	P p
Ρ ρ	ro	R r
σ/final ς	sigma	S s
Τ τ	tau [taŭ]	T t
Υ υ	ipsilon	Y y
Φ φ	fi	F f
Χ χ	hi	Ch ch
Ψ ψ	psi	Ps ps
Ω ω	omega	Ō ō

• 1.3.8. Redarea cuvintelor japoneze în litere latine

• Japoneza are mai multe sisteme de scriere: două silabare – hiragana și katakana (cu câte 46 de caractere) – și logograme/ideograme, numite kanji (împrumutate din chineză). Există în total cca 50.000 de caractere kanji; în uzul cotidian sunt 1.945 de caractere (predate – după învățarea silabarelor – în învățământul obligatoriu de 9 ani); un japonez cultivat poate recunoaște (nu neapărat și scrie) cel mult cca 5.000 de caractere.

• Pentru redarea cu litere latine (care în Japonia sunt învățate de toți elevii și general folosite în scrisul la calculator) a cuvintelor japoneze există trei sisteme principale: Hepburn (Hebon-shiki Rōmaji), utilizat curent inclusiv de guvernul japonez; Kunrei-shiki/Monbushō (standardizat prin norma ISO 3602:1989 Documentation – Romanization of Japanese (kana script) și recunoscut oficial) și Nippon (variantă modificată a sistemului Hepburn), standardizat prin ISO 3602 Strict (Nihon-shiki). Sistemul JSL Japanese Yale, influențat de Kunrei-shiki, se folosește la predarea pentru străini a japonezei vorbite. În diferite variante ale acestor sisteme, numele capitalei Tokio, de ex., este redat ca Tōkyō/Tokyo/Tôkyô/Tohkyoh/Toukyou/Tookyoo; cf. și Fujisan/Huzisan pentru „muntele Fuji”.

2. Reguli de scriere și de pronunțare literară a cuvintelor românești

Reguli de scriere și de pronunțare

• Prezentele reguli de scriere și de pronunțare literară a cuvintelor românești privesc aspecte în legătură cu care, în scriere sau/și în pronunțare, pot exista ezitări ori greșeli – din cauza necunoașterii originii, a sensului și a structurii unor cuvinte sau din cauza influenței unor rostiri dialectale, învechite, populare etc.

• Prezentarea acestor reguli este necesară și pentru că ortografia limbii române (numită curent fonetică) nu este de fapt integral fonologică, ci este guvernată în unele cazuri și de alte principii.

• Nu sunt notate în scrisul curent asimilările produse în vorbire între sunete vecine, de ex. asurzirea lui b la [p] în cuvinte din fondul vechi înainte de consoane surde, precum îndeobște [îndeopște], obcină [opčină] (pop.), subsuoară [supsuŭară], subțire [supțire], dar și în neologisme ca absent [apsent], abține [apține], obtuz [optuz]; preiotarea lui e în cuvinte vechi ca mie [miĭe], vie [viĭe] sau pronunțarea [ŭa] a diftongului inițial de cuvânt sau de silabă scris oa- în cuvinte ca oameni [ŭameni], respectuoasă [respektu|ŭasă].

• Regulile de mai jos sunt, în general, valabile pentru toate cuvintele din familiile cărora le aparțin cele citate. Exemplele cu corp fonetic asemănător sunt distinse prin clasa lexico-gramaticală sau prin glosare. Literele sunt enumerate în ordine alfabetică, nu după locul/modul de articulare.

• În cazurile pentru care nu există reguli, scrierea/pronunțarea corectă trebuie memorată sau verificată în Dicționar.

• Pentru alte situații v. Mioara Avram, Ortografia pentru toți, și DIN.

2.1. (Grupuri de litere cu) consoane

2.1.1. c, chi sau g, ghi?

• Norma a optat pentru formele cu c, ch cangrenă, carafă, chitară, și nu pentru variantele cu g, gh *gangrenă, *garafă, *ghitară.

2.1.2. ci [či] sau [si]?

• În câteva împrumuturi relativ mai vechi din franceză, ci se pronunță [si]: ciclamen, citronadă; dar: cinema, citric, citrin.

2.1.3. h- sau ø?

• Se scriu cu h- și se pronunță cu [h] formațiile cu hetero- „diferit”, hexa- „șase”, hiero- „sfânt”: heterosexual, hexametru, hieratic, hieroglifă.

• Dar se scriu fără h- (și se pronunță ca atare) unele formații cu etero „diferit” și etero „de eter”: eterogen, eteromanie, precum și ierarhie; umor (nu: *humor (înv.), însă cu h‑ humorescă).

2.1.4. [ks]: cs sau x?

• Grupul de sunete pronunțat [ks] se scrie:

1. c + s în:

1.1. câteva cuvinte (mai ales provenite din limbi unde se scriu cu c(h)s): bucsău (deși adaptat din buxus), catadicsi, cocs, comics, ecstasy, fucsie „plantă”, hicsos, îmbâcsi, lacs „pește”, micsandră, sconcs, ticsi, tocsin „clopot de alarmă” (rar), vacs, vecsel (înv.);

1.2. unele nume proprii de familie: (Vasile) Alecsandri;

• Succesiunea de litere/sunete c + s în silabe diferite apare în compuse împrumutate/calchiate: blocstart, cârcserdar, cocsagâz, facsimil, rucsac.

2. x, de regulă, în:

2.1. numeroase cuvinte: chix, coxă, extaz, fux „manevră”, lax adj., a mixa, ruxandră, tix „praf de curățat”, toxină „substanță”;

2.2. numeroase nume proprii de persoană: Alexandra, (Grigore) Alexandrescu, Alexandri, Alexandru, Ruxandra.

• În scrierea unor nume de familie, lui x îi corespunde uneori ss: (Alfred) Alessandrescu, (Ioan) Massim.

2.1.5. m sau n înainte de b, f, p?

• 1. Înainte de b și p se scrie m și se pronunță [m], nu n (inclusiv în prefixe din derivate românești sau împrumutate/calchiate care înaintea altor consoane se scriu cu n): ambulanță, amplasa, bomboană, combate, complăcea, emblemă, emplastru, imbatabil, improviza, imputa, îmbolnăvi, îmbunătăți, împacheta, împărat, împături, umbla;

• Elementul sin- are înainte de b, f, p, în cuvinte neanalizabile, varianta sim-: simbioză, simbol, simfonie, simpatie (dar: sinfazic).

• 2. Însă se scrie n și se pronunță [n] și înainte de b sau de p în:

2.1. compuse împrumutate: input, Kronprinz, lumpenproletariat;

2.2. elemente de compunere/prefixe ca avan-, non-, pan-: avanport, avanpost, avanpremieră; nonprofit, panpsihism;

2.3. nume proprii străine de localități: Banbury, Brandenburg (de unde s. comun brandenburg), Canberra, Istanbul (dar Stambul), Nürnberg;

• Dar se scriu și se pronunță fie cu m, fie cu n înainte de b și de p unele substantive proprii:

- nume de localități din România compuse cu sân- „sfânt”: Sâmbotin (jud. Gorj)/Sânbotin (jud. Vaslui), Sânbenedic, Sânpetru (și ~Almașului, de Câmpie, German, Mare, Mic), Valea Sânpetrului, conform Legii 290/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României;

- nume de persoane cu purtători din România: Goldemberg/Goldenberg, Goldenblum, Kernbach, Rosemberg/Rosenberg, Rosenbaum, Rosenblat, Rosenbusch, Weinberg/Vaimberg sau cu purtători străini: Gutenberg, Steinbeck;

- nume de sărbători: Sâmpetru/Sânpetru.

• 3. Înainte de f se scrie m și se pronunță:

3.1. [m] în:

3.1.1. cuvinte ca amforă, bomfaier, camfor, damf, îngâmfat, limfă, nimfă, pamflet, triumf, a umfla, zamfir;

3.1.2. elementul amfi-: amfibiu, amfibrah, amfiteatru, amfitrion;

3.1.3. nume proprii: Pamfil, Zamfira;

3.2. se scrie n și se pronunță n (și nu m [m]) în:

3.2.1. cuvinte precum confort, fanfară, a fonfăi;

3.2.2. prefixul infra-: infraacustic, infralegal, inframicrobiologie, infrapaginal, infraroșu, infrastructură.

2.1.6. -răsc, -răscu, -răște -răști sau -resc, -rescu,-rește, -rești?

• După r se scrie și se pronunță:

ă: -ăsc la ind. prez. pers. 1 sg. și 3 pl. și conj. prez. pers. 1 sg., -ăști la ind. și conj. prez. pers. 2 sg., -ăște la ind. prez. pers. 3 sg. la verbele de conjugarea a IV-a terminate la infinitiv în -î care primesc augmentul -esc: eu, ei urăsc, tu (să) urăști, el urăște;

e: în -resc, -rescu, -rește, -rești în adjective, adverbe, nume proprii de persoane și de locuri derivate cu sufixele -esc, -ește, -escu, -ești: tătăresc; tătărește; Tatarescu/Tattarescu/Tătărescu; Tătărești (jud. Satu Mare); sunt însă atestate și nume proprii de persoană sau de localități în -ăscu, -ăști: Tătarăscu/Tătărăscu; Tătărăști (jud. Bacău).

2.1.7. s sau c + i?

• În câteva împrumuturi din franceză, [s] se redă (etimologic și prin tradiție) prin c (+i): ciclamen, citronadă.

2.1.8. s sau z?

• Înaintea anumitor litere (reprezentând consoane surde sau sonore, inclusiv sonante (m, n, l, r), ori vocale) se scrie s sau z și se pronunță [s] sau [z] în funcție, în general, de rostirea actuală a vorbitorilor de limbă literară; la unele cuvinte pot exista ezitări cu privire la grafie/pronunțare.

• I. Se scrie s și se pronunță [s]:

1. în prefixele des- și răs- înaintea consoanelor surde [k] și [č] (scrise c, respectiv c + e, i), [k′] (scrisă ch + e, i), f, h, p, t, ț: a descânta, a descentraliza, a descheia, a deschiaburi, a descifra, a desfereca, a deshăma, a despotcovi, a destăinui, a se desțăra (rar); a răsciti, a răscoace, a răsfierbe, răsplată, a răstălmăci;

• Aceste prefixe pierd pe -s final în derivate de la baze care încep cu s: a desăra, a răsuci, a răsufla.

2. în prefixele des-, răs- și înaintea consoanei sonore z: a deszăpezi, a deszăvorî, a răszice;

3. (inclusiv înaintea unor consoane sonore și a unor sonante) în derivate/compuse analizabile (formate în limba română sau împrumutate) cu:

3.1. elementul plus-: plusvaloare;

3.2. prefixul trans-: transdanubian, translucid, transmutație, transnațional;

• Dar tranz- înainte de vocală în cuvinte împrumutate, neformate/neanalizabile în limba română: tranzacție, tranzistor, tranzit.

4. în compuse împrumutate: aisberg, fosgen, glasbeton, glasvand, jurisdicție și în nume proprii străine (în care este pronunțat și [z]): Desdemona, Dresda, Israel, Lesbos, Svetlana;

5. înainte de m în:

5.1. finala -sm: marasm, pleonasm, sarcasm;

5.2. finala -smă: agheasmă, carismă, catapeteasmă, clismă, fantasmă, miasmă, mireasmă, plasmă, prismă, schismă, tenesmă;

5.3. sufixul -ism: comunism, simbolism;

6. în contexte variate (inclusiv la inițială și înainte de sonante), în alte cuvinte mai vechi sau mai noi, fără nicio regulă formală: cicisbeu; a desluși, disgravidie, disjunctor; lesbiană, slab, smântână, a sminti, a smulge, snoavă, svastică, sveter, a trăsni, a trosni, dar bezmetic, beznă, izlaz.

• II. Se scrie z și se pronunță [z]:

1. înaintea consoanelor sonore b, d, g, [g′] (scrisă gh + e, i), [ğ] (scrisă g + i), j și v (inclusiv la inițială de cuvânt și în variantele de prefixe diz-, răz- din derivate analizabile, formate pe teren românesc sau împrumutate): a azvârli, brazdă, dizgrație, a izgoni, mâzgii, Pazvante; a răzbate, a răzda (rar), a se răzgândi, a se răzghina (reg.), a răzjudeca; a zbura (dar, prin tradiție, revista Sburătorul), zdup, a zghihui (înv., reg.), zgomot, zvelt;

2. în prefixul dez- înaintea consoanelor sonore b, d, g, [g′] (scrisă gh +e, i), v și a sonantelor și înainte de vocale: a dezaproba, a dezbobina, a dezdoi, a dezechilibra, a dezgheța, a dezghioca, a dezgoli, a dezinfecta, a dezlega, a dezmoșteni, a deznaționaliza, a dezonora, a dezrădăcina, a dezrăsuci, a dezumaniza, a dezvinovăți;

3. înaintea sonantelor l, m, n (inclusiv la inițială) în cuvinte ca: bezmetic, beznă, boleaznă, buzna, cazma, caznă, cizmă, gleznă, guzlă, hazna, izlaz, izmană, izmă, iznoavă (pop.), a îndrăzni, niznai, pizmă, razna, răzleț, răzmeriță, rozmarin, roznovean, tăzlăuan, zlătar, zloată, zlot, a zmângăli, zmeu, zmeură; dar: a desluși, slab, smântână, snoavă;

4. în împrumuturi și în nume proprii pronunțate în limba română literară actuală cu [z] intervocalic (ca în etimon): Câmpiile Elizee, concluziv, coroziv, (semi)ocluziv, elizeu;

• Dar se scrie conclusum (lat.) [s pron. s/rom. z].

5. în elementul izo-: izoanaliză, izobară, izocoră, izodinamică, izoedric, izofonă, izoglosă, izohipsă, izolinie, izomer, izonefă, izooctan, izoparafină.

• III. În cuvintele analizabile formate cu sufixul -nic se scrie și se pronunță s [s], respectiv z [z], în funcție de consoana finală a bazei:

1. casnic, dosnic, josnic, năprasnic (< năprasnă (înv., reg.));

2. colhoznic, groaznic, obraznic, paznic.

• Dar în împrumuturi neanalizabile se scrie și se pronunță conform etimonului: becisnic, praznic.

• IV. Se admit variante scrise și pronunțate cu s [s]/z [z] în cuvintele disertație/(colocv.) dizertație, disident/(colocv.)dizident, la care variantele cu z [z] au devenit uzuale chiar în limbajul îngrijit și în practica universitară, urmând tendința mai veche în limbă de sonorizare a lui s intervocalic la z (ca în bazin, chermeză, viteză din mai vechile basin, chermesă, vitesă); se recomandă însă în continuare numai premisă, sesiune; cf. și filozof/(livr.) filosof s. m., pl. filozofi/filosofi, teozof/(livr.) teosof și familiile lor.

• V. Se scrie s (conform principiului tradițional-istoric), deși se pronunță uzual [z] în elementul cvasi- [cvazi]: cvasinormal, cvasitotalitate, cvasiunanim.

2.1.9. sp, st, str sau șp, șt, ștr?

• În grupurile sp, st, str la inițială de cuvânt

1. se scrie s și se pronunță [s] (nu [ș]) în anumite împrumuturi din engleză, franceză, italiană, latină: spray, staff, stat „tabel” (~ de plată), stofă, a strangula;

2. se scrie ș și se pronunță [ș] (nu [s]) în împrumuturi din germană: ștrand, ștras.

2.1.10. x [ks] sau [gz]?

• Litera x redă fie grupul de consoane surde [k + s], fie grupul de consoane sonore [g+ z], conform principiului tradițional-istoric, și anume:

• 1. x se pronunță [ks]:

1.1. la inițială de cuvânt + V: xantom, xenofob, xilofon;

1.2. la finală de cuvânt: box, complex, fenix, fix, fox, lax adj., index, limax, linx, lux, ortodox, perplex, phoenix, pix, prolix, sfinx, xerox;

1.3. în interiorul cuvintelor:

1.3.1. + C surdă (± C): ambidextru; a excava, excepție, a excita, a exfolia, a explica, exsudat; imixtiune; inexpugnabil, inextricabil; a juxtapune;

• În asemenea cuvinte, scrierea și pronunțarea lui x ca [s] este ieșită din uz: O enigmă nesplicată... Eminescu (= neexplicată).

1.3.2. după n, r: anxietate, marxism;

1.4. în nume proprii ca Alexandru, Felix, Sextil, Xenia;

• 2. În poziție intervocalică, x se pronunță [ks] sau [gz], și anume:

2.1. [ks] în cuvinte ca aproximație, axă, bauxită, coxalgie, detoxifica, doxă (fam.); a exacerba, a exagera; execrabil, exegeză, exigență, exit-poll; a fixa, hexametru, luxemburghez, maxim, oxid, reflexe, taxă, toxic;

2.2. [gz] în neologisme latino-romanice ca auxiliar, elixir, exact, a exala, a exalta, examen, exantematic, a exaspera, execuție, exemplu, a exercita, exercițiu, a exemplifica, a exersa, a exila, a exista, exotism, a exulta;

• Nu există reguli general valabile, ci numai unele îndrumări orientative, în funcție de etimologie (latino-romanică), de calea de pătrundere (orală sau scrisă), de pronunțarea în limba de origine (mai ales franceză) sau contrară acesteia ș.a., iar grafia și pronunțarea trebuie memorate sau verificate: când în Dicționar nu se indică pronunțarea înseamnă că x se rostește cu valoarea componentelor lui c +s: [ks]; pronunțarea lui ca [gz] este indicată în Dicționar.

• La pluralele în -i ale cuvintelor terminate în -x se scrie cș și se pronunță [kș]: bocși „câini”, complecși, fenicși „palmieri”, ficși, focși, indecși „degete”, lacși „pești”, limacși, lincși, lucși „unitate de măsură”, ortodocși, perplecși, phoenicși „plante”, prolicși, sconcși „animale”, sfincși; cf. și mixt – micști.

• 3. în Bruxelles și bruxellez, x se pronunță [s]: [brüsel];

• 4. în unele cuvinte și nume proprii străine, x are valoarea [ø]: Bordeaux [bordo].

2.1.11. x, s/ex sau es?

• 1. La inițială, se scrie ex și se pronunță [eks] în cuvinte:

1.1. împrumutate gata formate (înainte de consoană surdă, inclusiv de literele c, c + e): excava, excepție, excurs, excursie, expatria, explica, exploata, expre adv.; expres^{1, 2}adj., adv.; expres³ s. n.

1.2. în care ex este prefix: a exînscrie; ex-premier.

• 2. Dar se scrie es și se pronunță [es] în cuvinte:

2.1. împrumutate mai recent: espresor, espresso (cafea) (it.);

2.2. în care această secvență face parte din radical (nu este prefixul ex-): escadrilă, escalada, escroc, espadrilă (nu: *excroc etc.).

• Nu trebuie omise în scris sau în pronunțare (cum se întâmplă uneori) x în favoarea consoanei următoare, nici consoana care urmează după x: excrescență, exsudat (nu: *ecrescență, *exudat).

2.1.12. x sau cț?

x și cț nu trebuie confundate în scriere și pronunțare în reflexie „fenomen fizic” și reflecție „gândire”.

2.2. Vocale și semivocale

2.2.1. â sau î?

• Prin Hotărârea Academiei Române din anul 1993 privind înlocuirea literei î „din i” cu â „din a” în interiorul cuvintelor, scrierea cu â în situații determinate a devenit obligatorie în publicațiile oficiale din România (fără ca nerespectarea acestei reguli să poată fi sancționată legal) și în învățământ (unde încălcarea ei antrenează scăderea notei).

• Dar există în continuare edituri, instituții, persoane (mai ales literați, dar și unii lingviști) și publicații care aplică regula anterioară a scrierii numai cu î din i sau/și care cer periodic revenirea la ea. Limba română se singularizează astfel prin aplicarea simultană a două ortografii, uneori în aceeași publicație.

• Conform acestei Hotărâri, sunetul [î] este redat în limba română actuală prin două caractere, â și î (cu litere-suport diferite, dar cu același semn diacritic), după criteriul distribuțional/al poziției în cuvânt și după cel al structurii morfologice.

• Sunetul [î] se notează actualmente prin:

1. litera â numai în interiorul cuvintelor: ascultând, brâncă, brânză, câmp, când, pârâu, a râde, râmnic, rând, râpă, râu, român, sfânt, târg, vânt, vrâncean, inclusiv în:

1.1 derivate cu sufixe de la cuvinte terminate în -î: coborâre, coborâș, coborâtor de la a coborî;

1.2. forme flexionare ale verbelor de conj. a IV-a terminate la inf. în -î: coborâi, coborâsem, coborând, coborât de la a coborî;

2. litera î:

2.1. la inițiala cuvintelor: în, încă, a începe, a se întuneca, a înțelege, și, respectiv, la finala verbelor de conj. a IV-a în -î: a amărî, a borî, a coborî, a doborî, a hotărî, a mohorî, a omorî, a pârî, a scociorî, a tăbărî, a urî, a vârî, a zăvorî și a s. imambaialdî.

2.2. în interiorul cuvintelor: numai în compusele în care al doilea element începe cu î-: bineînțeles, semiîntuneric și în derivatele cu prefixe de la cuvinte care încep cu î-: neîmblânzit, neîncepere; a preîncălzi, a preîntâmpina; a reîmprospăta, a reîncălzi; a subîmpărți, a subînțelege;

• În unul și același cuvânt pot apărea deci atât â, cât și î: a se întâmpla, nemaiîntâlnit, a preîntâmpina.

3. În ce privește substantivele proprii:

3.1. scrierea numelor de localități din România s-a adus în acord cu Hotărârea Academiei prin Legea nr. 290/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României:

Brânzeni, Câmpulung, Întrerâuri, Pârâul Rece, Râmnicu Sărat, Râpile, Râu de Mori, Românești, Sâmbotin/Sânbotin, Sânbenedic, Sângeorgiu de Pădure, Sângeorz-Băi, Sânicolau Mare, Sântana, Sântă Măria (~ Orlea), Sfântu Gheorghe, Târgoviște, Târgu Jiu, Topârcea, Vrânceni; excepție: Pârău Gruiului;

3.2. numele de familie purtate de români se pot scrie în interior cu â sau cu î, în funcție de tradiția familiei, de voința purtătorilor și, în epoca modernă, de actele de stare civilă,

C. Brâncuși, D. Brândză, V. Pârvan, V. Râpeanu, Topârceanu (cf. nume de localitate Topârcea), Vântu, Vrânceanu, dar și, cu alți purtători, Brîncuși, Brînză, V. Cîrlova, E. Gîrleanu, Pîrvan, B.T. Rîpeanu, G. Topîrceanu, Vîntu, Vrînceanu (și Vrănceanu).

4. Sunetul [î], fie că este scris cu litera â, fie că este scris cu litera î, se redă în transcriere prin [î].

5. În editarea/reproducerea/transcrierea unor texte datând din perioade când nu operau normele actuale, redarea trebuie făcută tacit conform acestora, întrucât distincția â – î nu are valoare fonetică.

6. Litera ы [î] din interiorul cuvintelor și al numelor proprii din limbi scrise cu alfabetul chirilic trebuie redată prin â, nu prin î: bâlină, Bâvalov, Cernâșevski, kalmâc, kârgâz, Kârgâzstan, Kolâma, Saltâkov, Vâborg.

2.2.2. sânt, sînt sau sunt?

• Hotărârea Academiei din 1993 prevede și revenirea la formele din seria sunt în loc de sînt, dar expresia „în grafia limbii române” din titlul ei a provocat inițial o oarecare derută, chiar la unii lingviști; corect (conform principiului fonologic predominant în ortografia românească), ea trebuie interpretată ca privind și pronunțarea.

• În reproducerea formelor verbale în cauză din texte mai vechi, populare etc., formele din seria sînt trebuie redate acum cu grafia sânt.

2.2.3. a, e, i sau ea, ă, â după j și ș?

• După j și ș se scrie în general, în funcție de structura morfologică a cuvântului, a, e, i sau ea, ă, â și se pronunță [a], [e], [i], respectiv [ěa], [ă], [î], și anume:

• I.1. De regulă, în radicalul cuvântului se scrie a, e, i (și nu ea, ă, â – cu excepțiile de mai jos) și se pronunță [a], [e], [i] și nu [ěa], [ă], [î]:

1.1. a: cârjaliu; jalbă, jale, jalon, jaluzea, jar, javră, tânjală („proțap”, cf. a se lăsa pe ~); e: a jecmăni, a jeli; i: jilav, jiletcă, jilip, jilț, jir;

1.2. e: a așeza, a deșela, a deșerta, a înșela, a înșeua, șelar, șeptic, șerpar, șerpaș, șerpoaică, șes adj., s., șesime; i: mașină, șir; a: jalbă, mușama, paușal, șa, șade, șalău, șale, șapcă, șapte, șarpe, șasă (f. de la adj. (pop.) șes), șase;

• Dar actualmente se admite și scrierea cu ea în deșartă adj., vb./deșeartă, înșală/înșeală (deși e din radical alternează cu a, nefiind vorba de augmentul -ează/sufixul -eală), ca și a lui așează (cu a în radical), la fel cu a lui atașează (cu ea din augment).

2. Însă se scrie ă, â și se pronunță [ă, î] în derivate:

2.1. jălbar, jăratic, jărăgai, stejăriș (după jalbă, jar, stejar);

2.2. ă: deșănțat, șăgalnic, șăluț, șănțuleț, șătrar (după șagă, șal, șanț, șatră), â: a șâșâi.

• II. În articolul hotărât f. sg., în desinențe și în sufixe se scriu și se pronunță vocale din una din cele două serii, în funcție de clasa morfologică a cuvintelor și respectându-se identitatea vocalei acestora după alte consoane decât j, ș, și anume:

1. substantivele și adjectivele feminine cu tema terminată în j, ș se scriu și se pronunță cu:

1.1. -ă la NA sg. neart.: broșă, grijă, lojă, plajă, tijă, vrajă; cenușă, fruntașă adj., s., gureșă, mătușă, păpușă, tovarășă, ușă (ca în mamă, bună), și la V sg. neart.: tovarășă (opus V m. sg. sau NA f. pl. tovarășe);

1.2. -a la NA sg. art.: grija, loja, plaja, tija, vraja; broșa, cenușa, fruntașa, gureșa, mătușa, păpușa, tovarășa, ușa (ca în mama, buna);

1.3. -e la GD sg. neart. și la NA pl.: plaje, tije; broșe, fruntașe, gureșe, tovarășe (ca în mame, bune);

2. verbele de conj. I cu tema terminată în j, ș se scriu și se pronunță cu:

2.1. -a la infinitiv și în formele și cuvintele provenite de la acesta (imperf., part., imper. 2 sg. neg., inf. lung substantivat): angaja, angajam, angajat, angajare; atașa, atașam, atașat, atașare (ca în lucra, lucram, lucrat, lucrare);

2.2. -ează (la verbele cu augment) la ind. prez. pers. 3: angajează, aranjează, atașează, erijează, șarjează (ca în lucrează);

2.3. -ă neaccentuat la ind. prez. pers. 3: îngrașă (la fel ca în ascultă) și accentuat la ind. prez. 1 pl. și perf. s. 3 sg. angajăm, angajă; îngrășăm, îngrășă (ca în lucrăm, lucră);

2.4. -e (la verbele fără augment)/-eze (la verbele cu augment) la conj. prez. pers. 3 să angajeze, să îngrașe (ca în să cânte, să lucreze).

• III. Verbele de conj. a IV-a cu tema terminată în j, ș se scriu și se pronunță cu:

1. -i la infinitiv și în formele și cuvintele provenite de la acesta (ind. prez. 1 pl., perf. s., part., ger., imper. 2 sg. neg., inf. lung substantivat): a îngriji, îngrijim, îngrijii, îngrijind, îngrijit, îngrijire; a ieși, ieșim, ieșii, ieșind, ieșit, ieșire (ca în a citi, citim, citii, citind, citit, citire);

• Astfel, la verbele cu tema terminată în j sau ș, gerunziul este diferit la majoritatea verbelor de conj. I: îngrijându-se (de la a se îngrija „a se neliniști”) și, respectiv, a IV-a: îngrijind (de la a îngriji „a avea grijă”).

2. -eam/-ească (la verbele cu sufix/augment) la ind. imperf. pers. 1, respectiv la conj. prez. pers. 3: îngrijeam, să îngrijească; sfârșeam, să sfârșească (ca în citeam, să citească).

• IV. Sufixele se scriu cu a, ă, ea și se pronunță cum se scriu:

1. -ar: birjar; călușar, cenușar, chițibușar, cireșar, coșar, gogoșar, toboșar (ca în lemnar);

2. -ământ: îngrășământ (ca în legământ);

3. -ăreasă dacă sunt legate (cel puțin virtual) de -ar: cenușăreasă (după cenușar) și -ereasă dacă sunt legate de -er: lenjereasă (după lenjerie);

4. -ărie dacă sunt legate (cel puțin virtual) de -ar: birjărie (înv.); chițibușărie, gogoșărie (după birjar, chițibușar, gogoșar; la fel ca în berărie) și -erie dacă sunt legate de -er: lenjerie, menajerie (ca în frizerie, tapițerie) sau independente: cartușerie;

5. -ător: crucișător, înduioșător, înfricoșător, îngrășător (ca în temător);

6. -eală: bălmăjeală (fam.), gălbejeală (pop.), oblojeală (pop.), prăjeală, tânjeală „tânjire”, vrăjeală (fam.); greșeală, învălmășeală, lingușeală, moleșeală, răgușeală, sfârșeală, zăpușeală (ca în îndrăzneală);

• Tânjeală „tânjire” (rar), format cu sufixul -eală de la verbul a tânji, se distinge astfel de tânjală „proțap”, care este probabil împrumutat ca atare.

7. -ean: blăjean, clujean, dejean, doljean, gorjean, lugojean, sălăjean, zaporojean; argeșean, crișean, (trans)făgărășean, ieșean, (mara)mureșean, orășean, someșean, timișean (ca în brașovean);

• Însă se scrie -ian și se pronunță [ĭan] după un radical vocalic: buzoian, vasluian și [ian] în argentini|an, bolivi|an, iraki|an, israeli|an.

8. -ească: vitejească; arendășească, ostășească, papistășească, strămoșească, tovărășească (la fel ca în bărbătească);

9. -eață: roșeață (ca în negreață);

• Dar unele nume proprii s-au fixat (și) în forme care nu respectă regulile, diferind de adj./s. comun corespunzător: nume de persoane: Argeșan(u)/Argeșeanu, Cartojan, Crișan/Crișean, Făgărășanu/Făgărășeanu, Gorjan, Ieșanu, (Ana) Lugojana, Orășanu, Sălăjan, Someșan(u)/Someșeanu, Stolojan, Șearpe; nume de locuri: Argeșani, Blăjani, Botoșani, Clejani, Crișan, Crișana, (Cubleșu) Someșan, Dejan, Dejani, Drăgășani, Focșani, Petroșani (localități), Transfăgărășan (drum); nume de firme: Argeșana, Clujana, Someșana (față de adj. și s. comune argeșean, clujean, crișean, dejean, făgărășean, lugojean, șarpe, someșean, transfăgărășean).

2.2.4. e sau i?

• Se scrie i, nu e, și se pronunță [i] în finala -atic (nu -atec): iernatic, jăratic, ostatic; cf. și a deretica, petic, a trimite.

• Cf. și nume de localități: Tomnatic (jud. Alba, Bihor, Timiș), Văratic (jud. Vaslui), dar și Tomnatec (jud. Hunedoara), Văratec (jud. Neamț).

2.2.5. e sau ie?

• Uneori poate exista ezitare între scrierea/pronunțarea cu e [e] sau cu ie [ĭe].

• La început de cuvânt și de silabă după vocală se scrie e sau ie, în funcție, în general, de pronunțarea actuală a vorbitorilor de limbă literară, de etimologie, dar și de tradiție (scrierea și pronunțarea putând sau nu să concorde).

•1. În majoritatea neologismelor, la început de cuvânt și de silabă după vocală se scrie e și se pronunță (de către oamenii culți) [e]: ecran, educație, efect, efemer, elev, elocvent, epic, epocă, epopee, elan, eră, Europa, examen; aed, aerodrom, alee, coexistență, idee, poem, inclusiv în verbe cu augmentul -ez: agreez, creez, efectuez, procreez, recreez; la fel în cuvinte mai vechi, cu caracter cărturăresc, ca egumen, episcop, evanghelie, evreu (în timp ce unii vorbitori obișnuiți le pronunță cu [ie]).

• Dar ierarhic, ierarhie, ierarhiza.

• 2. În câteva cuvinte din cel mai vechi fond al limbii – pronume personale și forme ale verbului a fi –, se scrie e, dar se pronunță [ĭe]: eu, el, ei, ele; ești, este, e, eram, erai, era, erați, erau.

• 3. Se scrie ie și se pronunță [ĭe] în:

3.1. cuvinte din fondul vechi: ied, iederă, ieftin, iepure, ieri, a ierna, a ieși; baie, bătaie, cărăruie, cheie, femeie, voie, inclusiv la forme ale verbelor cu finală vocalică a radicalului: bântuie, biruie, lălăie, măcăie, mângâie, suie, taie, trebuie;

3.2. verbe neologice cu radical cu finală vocalică: atribuie, contribuie (prin asimilare la verbele din fondul vechi suie, trebuie); cf. și bruiez, deraiez;

3.3. neologisme cu ie în etimon: hematopoieză, proiect.

2.2.6. ea sau ia?

• 1. La început de cuvânt și de silabă după vocală:

1.1. se scrie ia și se pronunță [ĭa] când alternează cu ie: baia/baie, băiat/băieți, femeia/femeie, iadă/iede, iarnă/ierni, întemeiază/să întemeieze, îndoială/îndoieli, a tăia/taie, să trăiască/trăiește, trebuia/trebuie, îndoială/îndoieli, vasluian/vasluieni sau cu i: joia/joi, a treia/trei;

1.2. se scrie ea, dar se pronunță [ĭa] în pr. ea [ĭa]; se diferențiază numai grafic f. sg. aceeași – m. pl. aceiași.

1.3. în neologisme, vorbitorii limbii literare actuale pronunță [ěa] (nu [ĭa]), sub influența scrierii: aleea/alee, creează/creez, efectuează/efectuez.

• 2. După d, l, n, r, s, t, ț și z, diftongul se scrie ea (nu ia) și se pronunță [ěa] (nu [ĭa]): deal, leac, neam, reavăn, seară, teapă, țeapă, zeamă; dar cf. hiatul [e-a]: leal.

• 3. Dar se scrie ia în diabolo, diavol și în (adj.) pr. aceștia, atâția (unde alternează cu i).

• 4. Se scrie cea, gea și se pronunță [ča, ğa] când formează o silabă: acea [a|ča], ceapă, ceasuri, a cincea, să lucească, a tăcea; fugea [fu|ğa], geacă, geamuri.

În alte cuvinte, ele se pronunță [ča], [ğa] (formând o silabă, cu i literă diacritică): ciaconă [ča|conă], ciadian [ča|dian], giardiază [ğar|diază].

• 5. După b, f, m, p și v se scrie și se pronunță:

5.1. ea [ěa] când alternează cu e: beat/beți, să bârfească/bârfesc, să meargă/merg, cârpeală/cârpeli, veac/veci (în expr.);

5.2. ia [ĭa] când alternează cu ie: biată/biete, fiare/fier, amiază/amiezi, piatră/pietre, viață/vieți.

• Astfel, beată [běată] „băută” se deosebește de biată [bĭată] „sărmană”.

• 6. După ch, gh se scrie:

6.1. ea când alternează cu e: agheasmă/aghesmei, blochează/blochez, cheag/a închega, cheamă/chem, a deochea/deoache, gheară/gheruță, gheată/ghete, gheață/ghețuri, încheagă/a închega, tinichea/tinichele, a veghea/veghez;

6.2. ia când nu există forme alternante, iar trigrafele chi, ghi au valorile [k′], [g′]: chiar, chiabur; ghiaur, maghiar.

2.2.7. eai, eau sau iai, iau?

• 1. La început de cuvânt și de silabă după vocală se scrie iai, iau și se pronunță [ĭaĭ, ĭaŭ]: i-ai, ia-i, iau, îndoiai, îndoiau; suiai, suiau.

• 2. După consoană se scrie și se pronunță după aceleași reguli ca la ea, ia:

2.1. eai, eau: beau, șleau, urecheai, urecheau, vegheai, vegheau;

2.2. iau: miau.

2.2.8. eo, eoa sau io, ioa?

• 1. Se scrie totdeauna io, ioa după c, g (pronunțate [č], [ğ]) și după ch, gh (pronunțate [k′], [g′]) rostite în aceeași silabă, când i este literă diacritică: cior|chine, giol; cioară, gioar|să; chior, chioșc, șchiop, ghiol, (cu) ghiotura, ghiozdan; chioară, șchioapă, ghioagă.

• 3. După alte consoane se scrie de obicei eo, eoa și se pronunță cu diftong/triftong [ěo], [ěŏa]: a leor|păi, a pleos|căi; leoar|că, dar io în feleș|tioc (reg.).

2.2.9. -i [i], [ⁱ] sau ø?

• 1. -i este devocalizat [ⁱ] (și nu formează silabă):

1.2. în anumite compuse: câ|teși|trei, ori|când, ori|cât.

• 2. Însă -i final este plenison:

2.1. după C(C) + l, r (muta cum liquida): afli, aștri, codri, membri, umbli;

• 3. În succesiunile chi, ci, ghi, gi, -i final de cuvânt are valoarea fonetică ø: a|jungi [ajunğ], cinci [činč], dragi, joci, mergi, reci, unchi [unk′], unghi [ung′], ungi.

2.2.10. -i,-ii, -iii, (rar) iii-i?

• Litera i prezintă un caz particular prin aceea că la sfârșit de cuvânt pot apărea în scris un i, doi i, trei i și, rar, patru i (-i, -ii, -iii, -iii-i), cu pronunțări uneori identice sau apropiate, în timp ce scrierea este diferită – fiind conformă principiului morfologic.

• Deși aceste reguli sunt făcute cunoscute încă din școală (unde i „se numără”, respectiv „nu se numără” ca sunet distinct: vocală, semivocală, i „șoptit”), există totuși uneori ezitări sau confuzii, mai ales în scris.

• I. În flexiunea nominală

1. Se scriu cu un singur -i

1.1. pluralul nearticulat al adjectivelor masculine și, uneori, și feminine (inclusiv cu grupul muta cum liquida):

pl. neart. m. scris buni (prieteni)/(prieteni) buni pronunțat ca i „șoptit”: [bunⁱ]

pl. neart. m. și f. scrise dragi (prietene)/(prietene) dragi, reci (ochi)/(ochi) reci, sarmale reci pronunțate fără i (nici „șoptit”): [drağ], [reč]

pl. neart. scrise (ochi) albaștri, negri pronunțate cu o vocală [i]: [albaștri], [negri]

cf. și acri, ampli, celebri, centupli, cvadrupli, cvintupli, ipohondri, mândri, mediocri, neutri, sextupli, simpli, (sub)multipli, supli, tripli;

alpeștri, ecveștri, iluștri, lacuștri, măieștri, rupeștri, sihaștri, tereștri;

1.2. pluralul nearticulat al substantivelor masculine (inclusiv cu grupul muta cum liquida):

pl. neart. scris (dragi/dragii) frați/prieteni pronunțat cu i „șoptit”:
[frațⁱ], [priĭetenⁱ]

dar: sg. și pl. unchi scris și pronunțat fără i (nici „șoptit”): [unk′]

pl. neart. scris pl. cercei, sg. și pl. pui pronunțate cu semivocala ĭ: [čerčeĭ], [puĭ]

pl. neart. scris (acești/alți/anumiți/ceilalți (doi)/mulți/niște/puțini/unii) membri pronunțat cu vocala i: [membri]

cf. și acri, arbitri, aștri, băiețandri, cafri, ciocli, cuscri, extratereștri, felibri, membri, metri, miniștri, negri, orfevri, socri, (sub)multipli, tigri; sihaștri;

1.3. pluralul nearticulat și genitiv-dativul singular nearticulat al substantivelor feminine:

pl. neart., GD sg. neart. scrise (aceste/acestor) nopți pronunțate cu i „șoptit” [nopțⁱ]

dar: pl. f. neart. scris (aceste) prietenii (de la prietenie) pronunțat cu diftongul [iĭ]: [priĭeteniĭ]

1.4. pluralul pronumelor/adjectivelor pronominale posesive: (ai) noștri, (ai) voștri

nu se scriu niciodată cu doi i: (prietenii) noștri/ai noștri (prieteni))

pronunțate cu 1 vocală [i]: [noș|tri].

• 2. Se scriu cu doi i (-ii)

2.1. pluralul articulat al adjectivelor masculine antepuse (inclusiv cu grupul muta cum liquida):

pl. art. scris bunii (lui prieteni), albaștrii (ei ochi), celebrii (săi părinți)

pronunțate cu o vocală [i]: [buni], [albaștri], [čelebri]

cf. și acrii, amplii, centuplii, cvadruplii, cvintuplii, ipohondrii, mândrii, mediocrii, negrii, neutrii, sextuplii, simplii, (sub)multiplii, suplii, triplii;

alpeștrii, ecveștrii, iluștrii, lacuștrii, măieștrii, rupeștrii, sihaștrii, tereștrii;

2.2. pluralul articulat al substantivelor masculine (inclusiv cu grupul muta cum liquida):

pl. art. scris (toți) prietenii, membrii pronunțat cu 1 vocală [i]: [priĭeteni], [membri]

cf. și puii, frații, unchii, cerceii, cioclii, colegii (pl. de la coleg)

arbitrii, aștrii, băiețandrii, cafrii, cuscrii, extratereștrii, felibrii, membrii, metrii, miniștrii, negrii, orfevrii, socrii, (sub)multiplii, tigrii; sihaștrii;

2.3. pluralul nearticulat al adjectivelor (de ambele genuri) și al substantivelor masculine și neutre cu i în radical (terminate la m. sg. în -iu): adj. curbilinii, rectilinii, proprii, stranii; s. barcagii, colegii (pl. de la colegiu);

2.4. pluralul nearticulat al substantivelor copil, fiu:

pl. neart. al s. copil scris copii pronunțat cu diftongul [iĭ]: [ko|piĭ]

cf. și fii;

2.5. genitiv-dativul singular articulat al substantivelor feminine:

GD sg. art. scris nopții (aceleia) pronunțat cu 1 vocală [i]: [nop|ți]

2.6. genitiv-dativul singular articulat (al substantivelor feminine desemnând grade de rudenie, relații sociale) + posesive conjuncte: maică-mii/-tii/-sii, (fam.) mamă-mii/-tii/-sii, (vulgar) mă-tii-/sii, (pop., fam.) soră-mii/-tii/-sii (în tempo rapid: sor-mii/-tii/-sii), stăpână-mii/-tii/-sii;

2.7. pluralul nearticulat al substantivelor feminine cu singularul în -ie: familii, vii.

• 3. Se scriu cu trei i (-iii)

3.1. pluralul articulat al adjectivelor masculine antepuse cu i în radical (terminate la m. sg. în -iu): propriii (lui fii), straniii (lui prieteni);

3.2. pluralul articulat al substantivelor copil, fiu:

pl. art. scris (toți) copiii pronunțat cu 2 vocale: [kopi|i]

cf. și fiii.

• 4. Se scriu (foarte rar) cu patru i (iii-i) adjectivele de sub 3.1. la pluralul articulat hotărât + cliticul de dativ posesiv legat prin cratimă: propriii-i (fii).

• II. În flexiunea verbală

• 1. Se scriu cu un singur -i

1.1. (neaccentuat) la verbe de conj. I, a III-a indicativul prezent persoana 2 singular: (tu) afli, intri, umbli, umpli sau (monosilabic) la imperativul pozitiv persoana 2 singular zi;

1.2. (accentuat) la verbele de conj. a IV-a cu radicalul terminat în consoană la:

1.2.1. infinitiv și formele compuse cu el (cond. prez., imper. neg. pers. 2 sg., ind. viit.): a citi [čiti], aș citi, nu citi, voi citi; a veni, aș veni, nu veni, voi veni;

1.2.2. perfect simplu persoana 3 singular: (ea, el) citi, fugi, veni:

perf. s. pers. 3 sg. scris (ea, el) citi pronunțat cu 1 vocală [i]: [čiti]

1.3. la verbul a fi: infinitivul și formele compuse cu el (cond. prez., imper. neg. pers. 2 sg., ind. viit., cond. perf., conj. perf., viit. anter.): a fi, aș fi, nu fi, voi fi, aș fi citit, să fi citit, voi fi citit;

• 2. Se scriu cu doi i (-ii)

2.1. la verbele de conj. I cu infinitivul în -ia (a apropia): indicativul prezent persoanele 1, 2 singular: (eu, tu) apropii (și gerunziul: apropiind);

2.2. la verbele de conj. a IV-a cu radicalul terminat în consoană (și la verbe de altă conjugare cu neregularități: a ține) la:

2.2.1. perfect simplu persoana 1 singular: (eu ) citii, fugii, venii;

perf. s. pers. 1 sg. scris (eu) citii pronunțat cu diftongul [iĭ]: [citiĭ]

2.2.2. indicativ și conjunctiv prezent persoana 2 singular: (tu) (să) știi, ții, vii;

2.3. la verbele de conj. a IV-a cu radicalul terminat în -i (a înmii, a prii, a pustii, a se sfii): inf., cond. prez., imper. neg. 2 sg., ind. viit., ger.:

formele scrise a se sfii, (eu) m-aș sfii, nu te sfii, (eu) mă voi sfii, sfiindu-mă

pronunțate cu 2 vocale [i]: [sfii]

2.4. la verbul a fi: imperativ persoana 2 singular fii, conjunctiv prezent persoana 2 singular (tu) să fii

2.5. imperativ pozitiv persoana 2 singular + -i: zi-i

• 3. Se scrie cu trei i (-iii) perfectul simplu persoana 1 singular la verbele de conj. a IV-a cu radicalul terminat în -i (a înmii, a se sfii):

perf. s. 1 sg. scris (eu) mă sfiii pronunțat cu 1 vocală [i] + 1 diftong [iĭ]: [sfiiĭ]

• III. Sintetizând raportul grafie – pronunțare

• 1. la cuvintele cu un i în radical și un i ca desinență, grupul -ii de la plural nearticulat argintii [ar-ğin-tiĭ], copii [ko-piĭ], fii [fiĭ], respectiv pers. 2 știi [știĭ] reprezintă o realitate fonetică: diftongul descendent -ii̯;

• 2. la tipul grafic copiii, fiii (cu un i în radical: copil, fiu) se recomandă pronunțarea finalei la plural articulat ca i silabic: copiii [ko-pi-i], fiii [fi-i];

• 3. la tipul grafic cu i ca desinență în formele de la plural articulat (oamenii, elevii) se recomandă pronunțarea la finală cu i silabic: [ŭa-me-ni], [e-le-vi];

• 4. în cuvinte care includ un grup muta cum liquida, la substantive de tipul unchi [unk′] și la adjective de tipul propriu, diferențele dintre formele grafice la plural nearticulat și articulat se neutralizează în pronunțare, ambele grafii corespunzând aceleiași realizări fonetice, ca i silabic: arbitri, arbitrii [ar-bi-tri], codri, codrii [ko-dri].

2.2.11. i- sau î-?

• Se scrie și se pronunță cu i- (nu cu î-) a incarna „a crește în carne”, a investi¹ „a plasa capital”, dar cu î- a îmbiba, a încarna „a întrupa”; întreprindere (nu *intreprindere).

2.2.12. -iu sau ø?

• -iu final (-ciu, -riu, -toriu), care exprimă o realitate fonetică (cu excepții ca Mateiu Caragiale), trebuie scris iu și pronunțat [ĭu] în adjective ca aleatoriu, definitoriu, tranzitoriu și în substantive neutre ca acvariu, auditoriu, contrariu, crematoriu, salariu, serviciu – nu *aleator, *salar, *servici.

2.2.13. o sau eu, oe, ö?

• Se scrie ö și se pronunță [ö] în câteva cuvinte străine în care se păstrează grafia (și pronunțarea) din limba de origine (în cele mai multe cazuri germana), ca föhn, löss, röntgenterapie.

Se scrie eu și se pronunță [ö] în împrumuturi parțial adaptate în care se păstrează grafia și pronunțarea din limba de origine (în cele mai multe cazuri franceza): cozeur, friteuză, maseur, monteuză, a pasteuriza, remaieuză etc., dar și io în machieur (rar)/machior.

Se scrie oe și se pronunță [ö] în câteva cuvinte străine în care se păstrează grafia și pronunțarea din limba de origine (latina ș.a.), ca phoenix.

2.2.14. oa sau ua?

• 1. La început de cuvânt și de silabă, diftongul oa se scrie oa, dar se pronunță [ŭa]): oameni [ŭameni], oare, oaste, oază, respectuoasă [respektu|ŭasă].

• 2. După consoană, diftongul se scrie oa și se pronunță, în general, în rostirea literară, [ŏa]: boare, coadă, culoar, doar, foarte, goană, hoardă, joacă, loază, luxoasă, moară, noadă, poartă, roată, soare, șoaptă, țoapă, voal, zoaie. Dar: acuarelă, bouar, descuama, jaguar, nouar, piuar, scuar, trotuar.

• 3. După vocală se scrie:

3.1. oa când alternează cu o: cuvioasă/cuvios;

3.2. ua când alternează cu uă: (a) doua, piua, roua, steaua, ziua/două, piuă, rouă, (reg.) steauă, ziuă sau cu ŭ: băcăuan, tăzlăuan/Bacău, Tazlău.

2.2.15. -u sau -ul?

• 1. Articolul hotărât masculin enclitic -(u)l se notează obligatoriu în scris (în virtutea etimologiei, a necesității dezambiguizării formelor gramaticale, a tradiției), iar pronunțarea lui este recomandată în exprimarea oficială, solemnă.

În vorbirea curentă, acest -l nu se mai pronunță, rostirea lui fiind datorată influenței scrierii asupra pronunțării.

• 2. În unele nume proprii de locuri, -u final apare ca urmare a omiterii lui -l final din art. hot. -(u)l. Această grafie este inconsecventă și încă în discuție în terminologia geografică, dar sistematică și legiferată pentru unitățile administrativ-teritoriale cu denumiri formate din substantiv comun + o complinire: Dealu Viei, Domnu Tudor, Hanu lui Pală, Izvoru Ampoiului, Orașu Nou, Orașu Nou-Vii, Pârău Gruiului, Râmnicu Sărat, Satu Mare, Satu Vechi, Târgu Jiu, Turnu Măgurele, sau în care (cel puțin) un component este substantiv propriu: Mihai Viteazu.

• Omiterea lui -l conduce în unele cazuri la o structură silabică neobișnuită în partea finală, cf. Pârău Gruiului [pârâ|u], dând naștere la o nouă realizare a opoziției articulat ~ nearticulat.

• Dar Legea 290/2018 este inconsecventă, incluzând și un număr restrâns de localități cu nume similare (provenite din substantive comune articulate + o complinire), dar scrise cu -l: Dealul Viei, Drumul Carului, Hanul Ancuței, Izvorul Trotușului, Pârâul Rece, Satul Vechi.

• 3. Uneori, același nume de persoană (chiar și cu același purtător) apare scris cu și fără -l sau -u finali: Ș.V. Episcupescul/Piscupescu; Pompei/Pompeiu/Pompeius.

2.2.16. u pron. [u] sau [ü]?

• În unele împrumuturi din franceză, u se pronunță [ü]:

alură [alüră], carură [karüră], cupură [kupüră], ecru [ekrü], etui [etüi], fondu, fondue [fõdü], fumé [füme], parură [parüră], sanculot (rar) [sankülot], tul [tül], tutu [tütü], uni [üni] (dar ecuson); ele nu trebuie scrise cu iu: *aliură, *cupiură; dar: computer [u pron. engl. ĭu], însă computare.

2.2.17. u sau o?

• Se scrie și se pronunță u, nu o, în cuvinte precum fascicul, fasciculă, vehicul ș.a.

2.2.18. Vocale în hiat

• Ele apar și în cuvinte compuse scrise cu cratimă: astă-|iarnă și în cuvinte străine: whisky|uri.

• În nume proprii la origine grecești și latinești vechi, succesiunea ea este hiat în Ene|a (dar diftong în terminația -e|ea: Amalteea); nu se pronunță cu hiat, ci cu diftong Au|gust.

• În istoria limbii române s-au manifestat idiodincrazia vorbitorilor pentru hiat și tendința reducerii hiatului, prin rostirea ca diftong a unor vocale alăturate, cf. mai vechiul *te|atru, devenit și în rostirea literară tea|tru.

• Pentru a deosebi situațiile în care două litere-vocale învecinate redau un hiat sau un diftong, cuvintele rostite cu hiat sunt semnalate în Dicționar prin marcarea accentului la cuvintele cu mai mult de o silabă, respectiv prin indicarea despărțirii la capăt de rând a altora.

2.3. Litere duble

• În unele cuvinte pot apărea litere-consoane și litere-vocale duble, uneori chiar multiple.

• Astfel, se scriu obligatoriu cu litere duble cuvintele românești compuse sau derivate în care primul, respectiv al doilea component se termină, respectiv începe cu aceeași literă (v. mai jos).

• Litere duble apar și în unele abrevieri:

AALLRR pentru Altețele Lor Regale, EEG pentru electroencefalogramă.

• Facultativ, litere duble sau chiar multiple pot reda lungirea expresivă a unor cuvinte (v. mai jos).

2.3.1. Litere-consoane duble

I. Poziția literelor-consoane duble

• Literele-consoane duble se întâlnesc:

1. în interiorul cuvintelor (majoritatea);

2. la finala unor împrumuturi: all (right), baseball, bluff, boss, business, bypass, exit‑poll, grill, homeless, jazz, löss, mall, miss, mistress, music-hall, off, staff, topless, watt;

3. la inițiala unor cuvinte (numai accidental): *rromân și, imediat după 1989, rom scris *rrom în loc de țigan, inclusiv pentru a se evita confuzia cu român, sau în nume proprii străine: Llosa, Lloyd (pentru pronunțare v. mai jos).

• Literele-consoane duble/multiple pot nota lungirea expresivă a unor sunete-consoane în interjecții: brr, prrr, sst (inclusiv în cazul unor consoane care nu se dublează în cuvinte din alte clase lexico-gramaticale: șșș, șșșt, țț) sau pentru exprimarea superlativului absolut: acrru, rrrău.

• În trecut s-au folosit litere-consoane duble pentru a se distinge unele neologisme de omonime din fondul vechi: *cassă, *massă, față de casă, masă; litere-consoane duble se păstrează uneori și astăzi, nejustificat, din limba de origine, în utilizarea unor împrumuturi: *stress pentru stres.

II. Pronunțarea literelor-consoane duble

1. Literele-consoane duble notează, de regulă, două sunete-consoane, care se pronunță:

1.1. identic (în silabe fonetice și grafice diferite), în:

1.1.1. compuse din cuvinte independente, inclusiv în împrumuturi recente și în nume proprii:

1.1.2. derivate cu prefixe sau formate cu prefixoide de la cuvinte care încep cu aceeași consoană ca aceea în care se termină prefixul:

• Dar se scriu cu un singur n îneca, înota, unde în nu este prefix, și (conform tradiției) înăbuși, înăclăi, înăduși, în care nu se mai recunoaște faptul că au fost formate cu prefixul în- de la năbuși, năclăi, năduși, actualmente ieșite din uz.

• răsuci, răsufla se scriu cu un singur s, prefixul răs- confundându-se cu ră- înainte de s, dar răs- se poate atașa cu cratimă în derivate ocazionale: a se suci și a se răs-suci.

1.2. diferit: [k] și [č] notate cu aceeași literă, c și c + e, i:

2. În unele cuvinte împrumutate și nume proprii străine sau scrise după model străin și în derivate de la acestea, litera-consoană dublă poate nota, în conformitate cu regulile limbii respective, un singur sunet, care se pronunță în contexte românești:

2.1. la fel cu litera-consoană simplă:

2.1.1. în împrumuturi:

(a) cappella, adagietto, addenda, (ad) litteram, affettuoso, alla (breve), (à la) russe, assai, allegro (ma non) troppo, allegretto, anno (Domini), banner, appassionato, babysitter, bestseller, bidonville, bitter, bossa-nova, box-office, bourrée, bravissimo, café‑frappé, call-girl, cannelloni, cappucino, cherry, coffee-break, challenger, chardonnay, cloisonné, commedia dell’arte, (concerto) grosso, confetti, consommé, corrigenda, cottage, crossing‑shot, curriculum, curry, cutter, dressing, expressis (verbis), flipper, flutter, fortissimo, full-time, gaullist, glissando, globe-trotter, graffiti, grizzly, grosso (modo), happening, happy-end, hippy, hobby, horror, jacuzzi, kibbutz, kidnapping, larghetto, lobby, mass-media, mezzosoprană, minnesänger, miscellanea, modelling, mortadella, motto, offshore, passim, passing-shot, peppermint, plotter, puzzle, quattrocento, rapper, rummy, scrabble, setter, sex-appeal, shopping, sotto-voce, sparringpartner, stripper, summa (cum laude), summit, summum, sunnit, thriller, travelling, trotteur, tutti-frutti, vedda, vivacissimo;

2.1.2. în nume proprii străine:

Apollo, Bruxelles, Buddha, Eiffel, Guineea-Bissau, Lloyd, Lully, Pierrot, Sezession, Sierra Leone, Simmental, Sybilla, Tartuffe, Zeppelin;

2.1.3. în nume de familie românești scrise după model străin:

Bolliac, Mille, Millo, Pallady, Pally, Philippide, Ressu, Rosetti;

• Dublarea literei-consoană se folosește, la unele nume de persoane românești, pentru a da o impresie de exotism sau a evoca o ascendență străină: Ana/Anna, Jeni/Jenny, Negruț(iu)/Negruzzi.

2.2. diferit, în unele împrumuturi, nume proprii străine sau românești scrise după model străin:

2.2.1. ca altă consoană decât cea notată prin litera-consoană simplă:

ll sp. standard/cat. [l′]: caudillo [caŭdil′o], seguidilla [seg′idil′a], sevillan [sevil′an]; Llobregat [l′obregat], Llosa [l′osa], Llull [l′ul′]; zz [ț] în împrumuturi și nume proprii din italiană: intermezzo [pron. rom. intermețo], mezzosoprană, mozzarella, paparazzo, pizza, pizzicato; Buzzati;

2.2.2. (în combinație cu o literă-vocală) ca o semivocală:

fr. ill uneori [ĭ]: Braille [braĭ], grisaille [grizaĭ], Marseilleza [marseĭeza], millefeuille [milföĭ].

2.3.2. Litere-vocale duble

I. Poziția literelor-vocale duble

• Literele-vocale duble se întâlnesc:

1. la inițiala unor cuvinte/nume proprii (rar):

aa|lenian, (Vasile) Aa|ron, i|ișoară, o|olit;

2. în interiorul unor cuvinte:

• În limba româna modernă se scriu (și se pronunță) cu o singură vocală prerie, proroc (nu ca în trecut: *preerie, *prooroc).

3. la finala unor cuvinte:

3.1. -ee la singularul sau și la pluralul unor substantive feminine; la pluralul substantivelor neutre terminate la singular în -eu și la femininul plural al adjectivelor terminate la masculin singular în -eu:

ale|e, amentacee, apnee, azalee, camee, compozee, epopee, galinacee, graminee, melopee, onomatopee, papaveracee, primulacee, seboree, trahee; lice|e; sebace|e;

3.2. -uu la adjectivele de tipul ambiguu, precum și la adăugarea articolului sg. -(u)l și a desinenței de pl. -uri la substantive neutre terminate la singular în -u/-u sau în -uu:

atu|ul, atu|uri; rezidu|ul, rezidu|uri.

• Accidental, literele-vocale pot fi multiplicate pentru a nota lungirea expresivă a unor sunete, mai ales în interjecții: piuuu, tii/tiii, Uraaa!, uu (inclusiv în cazul unor vocale care nu se repetă în cuvinte din alte clase lexico-gramaticale: ăăă, zăău), pentru exprimarea superlativului absolut: acruu, maare, biinee, buună ș.a. sau pentru punerea în evidență a vocativului: Nenee! moș Andronic o spus o poveste. Bogdan.

II. Pronunțarea literelor-vocale duble

• Literele-vocale duble notează, de regulă, două sunete-vocale, care se pronunță:

1. amândouă, identic (și așa cum se scriu), în silabe diferite/în hiat, în cuvinte:

1.1. simple:

1.2. „formate” (în română sau împrumutate), și anume:

1.2.1. compuse: giro|orizont;

1.2.2. cu prefixe sau cu prefixoide:

• Dar se scriu și se pronunță cu un singur i: cunoștință < cunoaște + -ință, încunoștința, recunoștință.

1.3. la pluralul articulat în -iile al unor substantive feminine în -sie,-ție etc.: aberați|ile; obsesi|ile;

• 2. ca o singură vocală, și anume ca sunetul-vocală simplu respectiv:

aalenian [alenian], Aaron [aron], afrikaans [afrikans], Aavram [avram], Eekhoud [ekhoŭt], Isaac [isac], Maastricht [mastriht], Oort [ort], Oost [ost], Oost Vlaanderen [ostvlanderen], Uusimaa [usima].

• 3. În unele cuvinte, prima dintre literele-vocale se pronunță ca sunet-vocală, iar a doua ca semivocală/parte a unui diftong; la GD sg. neart. și la pl. neart. al unor substantive feminine; în formele cu augmentul -ează de la verbe cu radicalul în -e; în unele nume proprii; în adjectivele de tipul ambiguu:

• 4. În unele cuvinte împrumutate, literele-vocale duble pot avea alte valori decât în cuvintele românești, în funcție de regulile ortografice ale limbii de proveniență:

engl. afterschool [aftărskul], agreement „acord” [ăgriment], groom [oo pron. engl. u], indoor [indor], tweed [tuĭd], weekend [uĭkend]; lat. equus [qu pron. rom. kv].

• 5. Litere-vocale duble se întâlnesc și în nume proprii străine, precum și în nume de persoană românești scrise după model străin (dintre care unele au și variante scrise cu litera-vocală simplă), care se pronunță în unul dintre modurile de mai sus:

• În spirit ludic, litere-vocale duble se folosesc în jocuri de cuvinte: târgul de carte Bookfest (cu trimitere la engl. book „carte” și la București); Ce spun cărțile. Bookiseli [buk′iselⁱ], de Gheorghe Erizanu, sau într-un nume românesc de scenă, Cheloo [k′elu].

2.4. Accentul

• Accentul poate fi fonetic sau (și) grafic.

2.4.1. Accentul fonetic

• I. În limba română, accentul este liber (cu poziție variabilă), caracter în virtutea căruia poate distinge omografe, și anume:

• 1. cuvinte (clase lexico-gramaticale/sensuri):

barem¹ adv. – barem² s. n., cavalerie¹ „ordinul cavalerilor” – cavalerie² „parte a armatei”, colonie¹ „apă de colonie” – colonie² „localitate; teritoriu; grup”, companie¹ „tovărășie; societate” – companie² „unitate militară”, haină adj. f. – haină s., mozaic¹ adj. m., s. m. „adept al mozaismului” – mozaic² s. n. „lucrare decorativă”, torturi pl. de la tort – torturi pl. de la tortură, vestibul¹ „cavitate a urechii” – vestibul² „încăpere”;

• 2. forme gramaticale: pers. 3 sg. ind. perf. s. cântă, încuie – prez. cântă, încuie.

• II. Locul accentului în cuvânt (exemplificat cu formele-tip ale cuvintelor)

• Conform normelor literare actuale, în limba română:

• 1. sunt oxitone (accentuate pe ultima silabă):

1.1. cele mai multe cuvinte terminate în C:

con|vec|tor, dis|co|bol, duș|man, ma|ri|nar;

1.2. unele cuvinte terminate în V (în afară de ă, â, y) – verbe la infinitiv, cuvinte străine etc. – sau în diftongi:

a|li|go|te, bo|le|ro, ci|ti, de|ba|ra, ho|tă|rî, lu|cra, ta|bu; pă|rea;

• 2. sunt paroxitone (accentuate pe penultima silabă):

2.1. majoritatea cuvintelor terminate în V:

bo|dy, co|bo|râ|re, co|hor|tă, art. co|hor|ta, mer|ge, ne|u|tru, plă|ce|re, sa|fa|ri;

2.2. unele cuvinte terminate în C: doc|tor, lec|tor, vec|tor, vul|tur;

• 3. sunt proparoxitone (accentuate pe antepenultima silabă):

ba|zi|li|că, fa|mi|li|e, fu|ri|e, gi|ne|re, ma|fi|e, mo|tri|ce (nu *furie, *mafie);

• 4. sunt superproparoxitone (accentuate pe a patra silabă dinspre sfârșitul cuvântului):

bi|vo|li|ță, că|lu|gă|ri|ță, doc|to|ri|ță, la|po|vi|ță, pre|pe|li|ță, ve|ve|ri|ță.

• Prin numărul mare de cuvinte recente din engleză accentuate pe silaba inițială (cf. baby-boom [pron. beĭbibum], blockbuster, checklist, room-service [pron. rumservis], sound blaster [pron. saŭndblastăr]), această repartiție a accentelor tinde să se modifice în româna actuală.

• 5. La puține cuvinte, norma literară actuală admite două variante accentuale: polip/polip.

• 6. Nu există criterii precise pentru predicția locului accentului în toate cuvintele și formele și de aceea pot exista ezitări și oscilații și se fac uneori greșeli (mai ales la împrumuturi):

*colibri, *taxi, *tiramisu în loc de colibri, taxi (dar maxi-taxi), tiramisu.

• Trebuie evitată tendința deplasării accentului spre începutul cuvântului, care se observă la diverși profesioniști (mai ales sub influența modelului limbii engleze): *colon, *pancreas.

• 7. În funcție de uzul literar actual, prezentele norme recomandă o singură accentuare la cuvinte (substantive, adjective) și nume proprii precum:

acatist, anaforă, anost, antic, aripă, avarie, axilă, bantu, bengali, bolnav, butelie, calcar, caracter, călugăriță, chivot, delebil, doctoriță, Dobrogea, duminică, dușman, editor, februarie, fenomen, furie, gingaș, hatman, ianuarie, icos, intim, jilav, miros, nandu, niscai, penurie, picnic, pilotă, pojghiță, precaut, pricină, profesor, puber, radar, regizor, satiră, sever, simbol, simpozion, șervet, trafic, unic, vector, vultur.

• 8. Unele accentuări și silabații nerecomandate de normă sunt percepute ca greșite/inculte:

*amnistie, *butelie, *capsulă, *email „smalț”, *seif (corect: amnistie, butelie, capsulă, email, seif).

• 9. Norma accentuală fiind relativ laxă, alte accentuări decât cele recomandate se pot utiliza în anumite cazuri, fiind uneori livrești, chiar resimțite ca pedante, mai apropiate de etimon, eventual cu încercare de specializare semantică sau de domeniu ori reprezentând accentuări mai vechi și/sau regionale:

antic, profesor; caracter, fenomen; călugăriță, doctoriță; bolnav, dușman.

• La verbul a fi ind. prez. 1, 2 pl. se recomandă accentuarea suntem, sunteți.

• În versuri/cântece, din motive de ritm/rimă, se înregistrează și alte variante accentuale decât cele recomandate de normele academice actuale: Mi-am pus cămașa de nailon... Mircea VINTILĂ.

• 10. Cuvintele polisilabice pot avea, pe lângă accentul principal, mai puternic, și un accent secundar, mai slab, care este indicat în Dicționar numai în cazurile în care pot exista ezitări: aerodinamic, anteroposterior, autoacuzare.

• Conform principiului un cuvânt – un accent, la cuvintele compuse, în Dicționar este indicat numai accentul compusului (nu al tuturor componentelor sale).

• III. Accentuarea sufixelor

1. cele mai multe sufixe monosilabice sunt accentuate:

-al, -an, -ar, -aș, -âș, -el, -esc, -et, -giu, -ior, -ism, -ist, -iș, -iu, -lâc, -oi, -os, -șag, -șor, -tor, -ui (sculptural, african, celular, sulițaș, coborâș, cocoșel, românesc, brădet, macaragiu, dulăpior, egalitarism, egalitarist, fățiș, liliachiu, pașalâc, păsăroi, scorțos, vălmășag, boușor, mirositor, albăstrui);

2. unele sufixe monosilabice sunt neaccentuate: ´-bil, ´-nic (repetabil, rodnic);

3. câteva sufixe bisilabice (-ete, -iște) sunt accentuate în unele cuvinte și neaccentuate în altele: scumpete, cânepiște; foamete, iniște;

4. sufixele trisilabice, ca -(ă)tate, sunt totdeauna accentuate: bunătate.

5. Substantivele în -re provenite din „infinitivul lung” al verbelor în -ea trebuie accentuate pe sufix:

prevedere (accentuat frecvent greșit *prevedere) – la fel ca belvedere, întrevedere, plăcere, revedere, tăcere, vedere.

6. Este corectă o singură accentuare la forme verbale ca ind. și conj. prez. 1, 2 pl. și imper. 2 pl. – accentuate pe sufix la conj. a II-a: tipul (să) tăceți, nu *(să) taceți, respectiv pe temă la conj. a III-a: tipul (să) bateți, nu *(să) băteți.

• IV. 1. Numele românești de familie terminate grafic în -iu se accentuează corect în mod diferit, în conformitate cu originea și cu structura lor:

Alexiu, Costiniu, Dimitriu/Dumitriu, Gheorghiu, Grigoriu, Ioanițiu, Vasiliu (derivate de la nume proprii), dar Ciubotariu, Coșeriu, Ferariu, Funeriu, Morariu, Olariu, Prunariu, Pușcariu, Rotariu, Trăistariu (identice cu forme regionale/vechi ale unor substantive comune).

2. La numele proprii străine trebuie verificată și respectată accentuarea din limba de origine:

Ankara, Auchan [oșã], Carrefour [karfur], Kuweit, Modena, Nicosia, Stromboli.

Fac excepție numele intrate mai de mult în uz, cu forma parțial românizată adoptată prin tradiție: Moscova, nu [maskva].

• V. Accentul în cursul flexiunii

• 1. În flexiunea nominală:

1.1. la marea majoritate a substantivelor, accentul este în cea mai mare parte stabil, inclusiv la cuvintele terminate în -o (împrumuturi mai recente, termeni de specialitate):

albedo (fiz.), avocado, comando, credo, fado, fiasco, flamingo, hidalgo, lumbago, mambo;

1.2. dar el este mobil la:

1.2.1. GD sg. și pl. nurori, surori față de NA sg. noră, soră „grad de rudenie; călugăriță”;

1.2.2. substantivele neutre terminate în -o intrate mai de mult în limbă:

duo, loto, radio, recto, tempo, verso, zero, la care accentul se deplasează pe acest o la sg. art. și la pl.: radioul, zeroul; radiouri, zerouri;

• 2. În flexiunea verbală, accentul este mobil (plasat pe temă sau pe desinență), uneori chiar la același mod și timp, dar la persoane diferite: ind. perf. s. 1 sg. adusei, 1 pl. aduserăm.

2.4.2. Accentul grafic

• I. De regulă, în scrierea limbii române nu se notează vocala accentuată.

• II. Utilizarea accentului ascuțit [´] este permisă pentru a marca distincția dintre elemente omografe, dar neomofone, care diferă (și) prin poziția accentului, când nenotarea accentului ar putea duce la confuzii (uneori supărătoare), în cazul unor cuvinte/sensuri:

ácele s. pl. art. de la ac – acéle adj. pr. f. pl. de la acea; comédie¹ „întâmplare ciudată” – comedíe² „operă dramatică”; cópii s. f. pl. de la copie – copíi s. m. pl. de la copil; nódul s. n. art. de la nod – nodúl s. m. neart.; véselă adj. – vesélă s.;

• III. Se păstrează accentul grafic (ascuțit, circumflex, grav) din limba de origine în:

1. împrumuturi neadaptate:

bourrée, chou à la crème, ciné-vérité, cloisonné, col-roulé, consommé, córdoba oro, omertà, pietà, tête-à-tête, tiramisù;

2. nume proprii străine:

Asunción, Bâle, Côte dʼIvoire, Lomé, Molière, Nouméa, San José, Yaoundé.

• În unele limbi, accentul grafic are altă valoare decât aceea de a marca accentul tonic și poate să nu coincidă cu locul acestuia: fr. Gérard [jerar], Valérie/Valéry [valeri]; magh. István [iștvan].

• Prin tradiție, la unele nume străine de state folosite în contexte românești nu se notează accentul din limba de origine (ceea ce poate duce la accentuări greșite): Panama, Peru.

2.4.3. Accentul în lanțul vorbirii

• În lanțul vorbirii, anumite cuvinte sunt rostite mai puternic, iar altele mai slab, cf. formele numite accentuate ale pronumelor personale și reflexive, opuse celor numite neaccentuate/clitice, de ex. pr. pers. și refl. 1 sg. D forma acc. mie (Mie îmi dă.) vs formele neacc. îmi, mi, neatașate sau atașate fonetic/grafic (prin cratimă) de cuvintele care le servesc ca suport: Îmi dă. Mi se pare. Mi-a dat. Dă-mi.; dându‑mi‑se.

2.5. Scrierea și pronunțarea numelor proprii străine

1. În scrierea și pronunțarea în limba română a numelor proprii străine din limbi scrise numai sau și cu alfabetul latin se respectă grafia și pronunțarea din limbile respective:

fr. Bordeaux [bordo], germ. Haendel/Händel [hendăl], magh. Jókai [ĭokoĭ], pol. Mickiewicz [mițkevič], germ. München [münh′en], magh. Petöfi [petöfi], sp. Quito [kito], fr. Racine [rasin], engl. Shakespeare [șeĭkspir], Wall Street [ŭălstrit], Yale [ĭeĭl], germ. Zeiss [țaĭs].

• Pentru redarea cu litere latine a substantivelor proprii și a cuvintelor scrise cu alte alfabete sau cu alte sisteme de scriere există norme, pentru care v. 1.3. Conversia unor sisteme de scriere.

2. Numele statelor (și cuvintele din aceeași familie) trebuie folosite în forma oficială actuală recomandată de acestea: Belarus, belarus, belarusă; Cambodgia, Côte d’Ivoire, Kampuchea, Myanmar.

3. Unele nume de locuri străine cunoscute de mai multă vreme pe teritoriul României au, pe lângă formele cu grafia și pronunțarea originare – folosite în lucrări de specialitate (hărți, studii de limbă etc.) –, și forme tradiționale curente, intrate prin intermediul altor limbi și adaptate limbii române (folosite inclusiv în indicații bibliografice):

it. Firenze [Firențe]/Florența, engl. London [landăn]/Londra, rus. Moskva [maskva]/Moscova, it. Napoli/Neapole, fr. Nice [nis]/Nisa, ceh. Praha/Praga, gr. Thessaloniki/Salonic, pol. Warszawa [varșava]/Varșovia, germ. Wien [vin]/Viena.

4. Unele nume proprii latinești și vechi grecești circulă, în uzul literar românesc, atât într-o formă tradițională, adaptată, cât și în forma originară (folosită în lucrări de specialitate sau, în cazul numelor de persoană latinești, când se reproduc cel puțin două dintre componentele lor): August/Augustus, Quintilian/Quintilianus [pron. rom. kvintilian(us)].

Normele actuale recomandă formele Damocles – cf. și expresia consacrată sabia lui Damocles –, Menalaos, Oedip [pron. ödip], Procust [pron. procust].

În literatură se admite și folosirea altor forme decât cele recomandate de normele actuale: Joe pentru Iupiter, alături de Jupiter.

Pentru flexiunea unor astfel de nume se recomandă g.-d. lui Artemis, Ceres, Dido, Palas Atena, Venus – formele de tipul *Artemidei, *Cererei, Didonei, *Paladei Atena, *Venerei (în afară de cazul când corespund nominativelor Didona, Venera), după modelul limbii de origine, fiind ieșite din uz.

Când sunt folosite ca substantive proprii, respectiv ca substantive comune, unele cuvinte au forme sau/și grafii parțial diferite (acropolă, Acropole).

5. Derivatele de la nume proprii se scriu cu respectarea grafiei numelui de la care provin, cf. shakespearian.

Alte referiri la scrierea și pronunțarea numelor proprii străine se găsesc în secțiuni din STUDIUL INTRODUCTIV în care sunt tratate diferite probleme ortografice sau/și ortoepice.

3. Scrierea cu literă mare sau mică

• I. Scrierea cu literă mare sau mică se referă în special la inițiala cuvintelor și, în mai mică măsură – în cazul abrevierilor și al simbolurilor –, și la alte poziții.

• Litera mare sau mică la inițiala elementelor lexicale este o marcă a caracterului lor de nume proprii, respectiv comune, relevantă mai ales în cazul celor care pot fi folosite cu ambele valori: prin scrierea cu literă mare, substantivele proprii se deosebesc de substantivele comune din care provin sau care derivă din ele, respectiv, prin scrierea cu literă mică, numele comune se disting de cele proprii care le corespund, care se scriu cu literă mare.

• În cazul unităților lexicale complexe folosite ca nume proprii, scrierea cu literă mare poate privi toate componentele sau numai primul.

• Fiind mai limitată, scrierea cu literă mare a unor cuvinte care în mod obișnuit se scriu cu literă mică are în general ca efect punerea lor în evidență.

• II. Opțiunea între literă mare și literă mică depinde în special de:

1. natura elementului (substantive comune sau proprii, cuvinte din celelalte clase lexico-gramaticale, abrevieri/simboluri);

2. natura textului (informal/oficial, laic/religios; afișe, capete de tabel, corespondență, etichete, plăcuțe indicatoare; poezie);

3. poziția elementului (de sine stătător sau la începutul ori în interiorul unui enunț);

4. punctuația enunțului;

5. intenția de a marca anumite valori (desconsiderarea sau, dimpotrivă, importanța, politețea) sau de a produce anumite efecte stilistice, scrierea evident intenționată a unor cuvinte contrar normelor curente nefiind o greșeală.

• III. Pentru unele situații există reguli obligatorii, care privesc cuvinte sau poziții în care se folosește întotdeauna litera mare, respectiv mică; în altele, scrierea cu literă mare, respectiv mică este facultativă. Probleme pun în special situațiile în care unul și același (tip de) cuvânt se scrie fie cu literă mare, fie cu literă mică. Mai ales în unele cazuri de treceri între substantive comune și substantive proprii – grafia depinzând de modul în care sunt tratate cuvintele în context –, distincția nu este totdeauna ușor de făcut. Regulile privesc în special cazurile în care pot apărea ezitări, de aceea ele sunt prezentate contrastiv.

• Regulile de utilizare a literelor mari sau mici în scrierea limbii române au variat în timp.

• Ele diferă de la o limbă la alta. Situațiile în care în limba română se scrie cu literă mare sunt mai numeroase decât în unele limbi (de ex., față de scrierea numelor compuse de instituții în franceză), dar mai restrictive decât în altele (față de scrierea cu literă mare în engleză a cuvintelor din titluri – imitată abuziv în scrierea limbii române în ultima perioadă – sau, în germană, a tuturor substantivelor).

• IV. Scrierea cu literă mare sau mică a numelor unităților de măsură și a simbolurilor lor, precum și a simbolurilor altor termeni de specialitate (cu caracter internațional) nu face obiectul unor norme propriu-zis ortografice, de competența lingviștilor, ci al reglementărilor din domeniile respective, în speță al standardelor internaționale, adoptate și ca standarde române, și care trebuie respectate, chiar dacă contravin uneori normelor academice ale limbii române.

3.1. Scrierea cu literă mare

• I. Se scriu, de regulă, cu literă mare:

1. primul cuvânt (inclusiv substantivele comune sau elementele din alte clase lexico-gramaticale) dintr-un enunț (inclusiv în note de subsol, în titlurile coloanelor dintr-un tabel etc.);

2. substantivele proprii folosite de sine stătător sau în interiorul unui enunț;

3. componentele locuțiunilor pronominale de politețe;

4. anumite abrevieri și simboluri;

5. primul cuvânt al fiecărui vers în poezia de tip clasic:

A fost odată ca-n povești, / A fost ca niciodată... Eminescu

• Dar în poezia de tip modern, uneori, primul cuvânt al fiecărui vers este scris cu literă mică.

• Detaliind, se scriu, de regulă, cu literă mare:

• 1. primul/singurul cuvânt dintr-un enunț, și anume:

1.1. când cuvântul este izolat:

Ploaie.

● Dar se scriu cu literă mică cuvintele de declarație când enunțul din care fac parte urmează după altul în vorbire directă.

1.2. când între enunțuri nu este o legătură strânsă, și anume când enunțul urmează după un altul:

1.2.1. întotdeauna, când enunțul precedent se încheie cu punct:

Săniile porniră iar încet. Frigul creștea odată cu lumina. Sadoveanu

1.2.2. de regulă, când enunțul precedent se încheie cu unul din celelalte semne de punctuație finale:

1.2.2.1. puncte de suspensie:

Aici nu-i nevoie de baba Anița... Noroc să deie Dumnezeu! Sadoveanu

1.2.2.2. semnul exclamării:

Patria mă cheamă! Nu mai pot sta un moment! Caragiale

1.2.2.3. semnul întrebării:

Ce să facă? La mușteriu cu cioburi de sticlă nu putea merge. Caragiale

• Când legătura dintre enunțuri este strânsă, iar enunțul anterior este prezentat ca neîncheiat, după aceste semne de punctuație se poate scrie și cu literă mică.

1.2.3. la începutul unui enunț în vorbire directă precedat de două-puncte (și de linie de dialog, uneori de ghilimele):

Dl. Goe este foarte impacient și, cu ton de comandă, zice încruntat:

– Mam-mare, de ce nu mai vine? Caragiale

• Un enunț precedat de două-puncte începe cu literă mică dacă nu se află în această situație.

1.2.4. la începutul reproducerii, după două-puncte, a unui enunț citat care începe cu literă mare (și este încadrat, de regulă, între ghilimele):

Astfel se-ncheia proclamația..., cu acest frumos motto: „Evenimentele mari fac totdeauna să tacă micile pasiuni!” Caragiale

1.2.5. în corespondență, cereri etc., cuvântul cu care începe primul enunț după formula de adresare:

Domnule Director,

Subsemnatul, ..., vă rog să binevoiți...

• 2. numele proprii simple și toate componentele numelor proprii compuse care desemnează:

2.1. unități administrativ-teritoriale, geografice sau politice din România sau artere urbane, inclusiv termenii generici care fac parte din numele propriu, respectiv în care primul termen este urmat de:

- un adjectiv:

Crișul Repede (râu), Europa Răsăriteană; Lacu Roșu, Orașu Nou, Pârâul Rece, Stațiunea Climaterică Sâmbăta (localități); Târnava Mare (râu); Țara Românească (fost stat);

- un numeral: Bulevardul 23 August, Bulevardul 1848, Piața 1 Mai, Strada 1907;

- o prepoziție + un adverb sau un substantiv: Europa de Est; Izvoru de Sus, Râu de Mori (localități);

- un substantiv în G: Autostrada Soarelui, Bulevardul Laminorului, Drumul Taberei (cartier; arteră urbană);

- mai multe cuvinte din clase diferite:

Bulevardul Armata Poporului (înv.), Oceanul Înghețat de Nord, Orașu Nou-Vii, Strada Cocoșului de Munte;

- un nume propriu în N:

Băile Govora/Herculane/Olănești/Tușnad, Colonia Ucea, Orașul Stalin (înv.) (localități)

sau în care termenul generic în cauză:

- nu se mai atribuie realității denumite sau are un sens care nu corespunde acestei realități:

Baia Sprie (localitate); Balta Albă (cartier); Dealu Negru; Râmnicu Vâlcea, Rușii‑Munți, Târgu-Neamț, Vârfu Dealului (localități);

- se află pe locul al doilea după un nume propriu: Bolintin-Vale, Geoagiu-Băi, Malnaș-Băi;

• Se scriu cu literă mare și numeralele (scrise în litere) și prepozițiile aflate pe primul loc în asemenea nume: După Deal (sat), Între Gârle (stradă), La Om (vârf de munte), Trei Brazi (cabană).

Dar se scriu cu literă mică sectoarele (numerotate ale) municipiului București.

2.2. state cu numele traduse în limba română (inclusiv când termenii generici fac parte din denumirea oficială lungă a statului și sunt urmați de un nume propriu în N) și alte teritorii:

Africa Centrală, Colectivitatea Teritorială Saint-Pierre și Miquelon, Europa Centrală, Insulele Feroe, Insulele Minore Îndepărtate ale Statelor Unite, Marea Britanie, Regiunea Administrativă Specială Hong Kong (a Republicii Populare Chineze), Republica Albania, Sfântul Scaun/Statul Cetății Vaticanului, Statul Independent Papua-Noua Guinee, Statul Israel, Teritoriul Samoa Americană;

• Dar se scriu cu literă mică termenii generici care nu fac parte din numele propriu al unităților administrativ-teritoriale, geografice sau politice.

2.3. animale:

Azor, Bubico, Duman, Grivei, Joiana, Murgu, Plăvan, Zefir;

2.4. corpuri cerești:

Balanța, Carul-Mic, Marte, Saturn, Ursa-Mare, inclusiv Lună, Pământ, Soare, Superluna în terminologia astronomică;

• Dar se scriu cu literă mică lună, pământ, soare în uzul curent.

2.5. instituții, entități economice (inclusiv asociații, fundații, patronate etc.), planuri de importanță națională:

Administrația Prezidențială, Asociația Chinologică Metropolitană, Avocatul Poporului, Banca Comercială Română, Biserica Boteanu, Camera Deputaților, Comisia Europeană, Congresul (SUA), Consiliul European, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea Constituțională, Departamentul de Stat (al SUA), Editura Corint, Europol, Facultatea de Litere, Fundația Regală Margareta a României, Inchiziția, Institutul de Lingvistică, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului, Interpol, Înalta Curte de Casație și Justiție, Mănăstirea Cașin, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Public, Organizația Națiunilor Unite, Parchetul General, Parlamentul European, Planul Național de Redresare și Reziliență, Patronatul Serviciilor Publice, Președinția României, Radio Europa Liberă, Radio Vatican, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, Teatrul Național, Unitatea Militară nr. ..., Uniunea Artiștilor Plastici, Universitatea Politehnica din București, Vocea Americii;

• Numele de instituții se scriu cu literă mare chiar când sunt folosite eliptic: dezbateri în Cameră, secretar de stat la Externe, Guvernul, student la Litere, Parlamentul, admiterea la Politehnică.

• Dar se scriu cu literă mică numele domeniilor la care se referă o funcție publică;

• Este incorectă scrierea cu literă mică, chiar pentru efecte grafice, a numelor unor instituții: editura universității din bucurești pe publicațiile editurii în cauză.

2.6. clădiri publice, alte construcții și monumente, cartiere, centre comerciale, parcuri, săli și alte realizări umane:

AFI Cotroceni, Arcul de Triumf, Ateneul Român, Biroul Oval, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Casa Academiei, Casa Albă, Casa Poporului, Palatul Cotroceni, Palatul Parlamentului, Palatul Victoria, Parcul Herăstrău, Plaza Romania, Sala Palatului;

2.7. mijloace de transport cu nume devenite celebre: Orient Expres, Titanicul;

2.8. concepte exprimate prin cuvinte străine (eventual compuse) care în limbile respective se scriu (ambele) cu literă mare:

Aufklärung, Big Bang, Big Brother, Bildungsroman, Führer, Weltanschauung;

2.9. marile epoci istorice, evenimente istorice interne și internaționale majore, mișcări culturale sau religioase (inclusiv numite eliptic, când din context reiese clar referința):

Antichitatea, Evul Mediu, Marea Unire, Marele Război, Renașterea, Revoluția Franceză, (participant la) Revoluție, Unirea Principatelor;

• Dar se scriu cu literă mică numele italienești ale secolelor.

2.10. războaie de anvergură sau prezentate ca fiind evenimente unice:

Primul Război Mondial, (Cel de-)Al Doilea Război Mondial; Războiul celor Două Roze, Războiul de Independență, Războiul de Secesiune, Războiul de Treizeci de Ani, Războiul de 100 de Ani;

• Dar se scriu cu literă mică denumirile perioadelor istorice delimitate vag și ale războaielor care nu sunt prezentate ca fiind unice.

2.11. manifestări artistice, culturale, politice, științifice (indiferent de amploare):

Festivalul „Cerbul de Aur”, Seminarul de Parenting, Simpozionul Internațional de Lingvistică, Workshopul de Fotografie de Nuntă de la Craiova;

2.12. mărci de produse: Izvorul Minunilor (apă minerală);

2.13. obiecte desemnate ocazional prin numele creatorului lor:

doi Grigorești „tablouri de Grigorescu”, trei Stradivarius „viori fabricate de Stradivarius”;

• Dar se scriu cu literă mică substantivele comune denumind curent obiecte după creatorul lor.

2.14. numele traduse ale distincțiilor/ordinelor de stat străine: Legiunea de Onoare;

Numele decorațiilor românești trebuie scrise ca în legile care le instituie (Legea nr. 29/2000 privind sistemul național de decorații al României ș.a.), chiar dacă acestea nu respectă întru totul normele ortografice și de punctuație (de ex. ghilimelele) și există inconsecvențe în cadrul legilor: Crucea Comemorativă a Rezistenței Anticomuniste, Medalia Meritul pentru Învățământ, Ordinul Pentru Merit, Ordinul Serviciul Credincios, Ordinul Steaua României, Ordinul Virtutea Militară, Semnul onorific în serviciul armatei etc.

• Dar se scriu cu literă mare numai la primul component numele unor medalii sau premii și cu literă mică titlurile științifice și onorifice.

2.15. persoane – nume de familie, patronime, porecle, prenume, pseudonime, alte supranume (inclusiv componentele lor provenite din nume de funcții, ranguri etc.):

Avădanei, Costapetru, Elvira Popescu, Vasiliu-Birlic, Hagichirea, Hagi-Tudose, Lev Nicolaievici Tolstoi, Mihai-Vodă Viteazul, Moșandrei, Cantacuzino Nababul, Păstorel Teodoreanu, Rousseau Vameșul, Ștefănescu-Delavrancea, Vlad Tepeș;

În unele nume de familie străine se scriu cu literă mare și articolul și particulele din componența lor: Gabriele D’Annunzio, Vittorio De Sica, Luca Della Robbia, Du Cange (dar Charles du Fresne, sieur du Cange), Ibn Saud, Jean de La Fontaine, Le Corbusier, J.-L. Mac Adam, Eugene O’Neill, Vincent Van Gogh.

• Dar se scriu cu literă mică substantivele comune care denumesc funcții, ranguri etc. și nu fac parte din numele propriu, precum și cuvintele ajutătoare din componența unor nume de persoană.

2.16. personaje folclorice, literare, mitologice, religioase:

Alah, Artemis, Barbă-Albastră, Buddha, Cenușăreasa, Ceres, Făt-Frumos, Greuceanul, Harpagon, Muma-Pădurii, Mohamed, Ra, Scaraoțchi, Sfarmă-Piatră, Venus, Zeus;

2.17. nume proprii și termeni din domeniul religiei creștine:

Atotputernicul, Dumnezeu, Isus Hristos, Mântuitorul, Sfânta Fecioară, Sfânta Maria, Sfânta Scriptură, Sfânta Treime, Sfântul Duh, Sfântul Mormânt, Sfântul Munte, Sfinții Constantin și Elena, Tatăl „Dumnezeu”, Vechiul Testament;

• Dar se scriu cu literă mică substantivele comune care desemnează ființe mitice neindividualizate și tipuri omenești.

2.18. punctele cardinale când desemnează o zonă geografică sau când fac parte dintr-un nume de loc compus, inclusiv dintr-un nume de localitate:

Apus, Orient, Vest; America de Nord; Europa de Est, Extremul Orient, Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu, Polul Nord, Polul Sud; Eforie Nord, Eforie Sud;

• Dar se scriu cu literă mică numele punctelor cardinale când nu au aceste funcții.

2.19. sărbătorile naționale oficiale, alte sărbători laice și religioase (ale diverselor culte):

Adormirea Maicii Domnului, Anul Nou, Crăciunul, 1 Decembrie, Duminica Tomei/Tomii, Hanuka, Iom Kipur, Înălțarea, Învierea, Paște/Paști, Patruzeci de Sfinți, Pesach, Purim, Ramazan Bairam, Rusaliile, Schimbarea la Față, Sfântul Andrei, Vinerea Mare, Ziua Copilului, Ziua Națională a României, Ziua Unirii Principatelor Române;

2.20. soiuri de plante și rase de animale, inclusiv numele provenite dintr-un adjectiv, când acesta, scris cu literă mică, ar putea fi interpretat ca un calificativ oarecare:

Aurora (soi de floarea-soarelui), Marele Alb (rasă de porci); vaca Dobrogeană (rasă de vaci);

• Dar adjectivele respective se scriu cu literă mică când exprimă o calificare oarecare: oaie dobrogeană.

2.21. zodii:

Balanță, Berbec, Capricorn, Fecioară, Gemeni, Leu, Pești, Rac, Săgetător, Scorpion, Taur, Vărsător;

2.22. toate componentele locuțiunilor pronominale de politețe:

Alteța Sa, Cucernicia Sa, Cuvioșia Sa, Domnia Sa (despre un domnitor, boier) (înv.), Eminența Sa, Excelența Sa, Magnificența Sa, Majestatea Sa, Preafericirea Sa, Sanctitatea Sa, Sfinția Sa;

• Dar trebuie scrise cu literă mică pronumele nou formate din seria domnia-sa „dumnealui”.

• 3. Se scriu cu litere mari primul/unicul component din substantivele proprii care reprezintă:

3.1. denumiri ale organismelor de conducere și ale compartimentelor, direcțiilor etc. din instituții:

Adunarea generală a Academiei Române, Catedra de limba română, Comisia de cultivare a limbii a Academiei Române, Consiliul de administrație (al BNR etc.), Consiliul științific, Departamentul de limbi romanice, Direcția de studii economice/Direcția Studii economice, Secretariatul, Secția de filologie și literatură a Academiei Române, Serviciul de contabilitate;

3.2. numele științifice latinești de specii animale și vegetale:

Bacterium aceti, Gorilla beringei, Hygrophorus puniceus, Mustela nivalis, Sequoia gigantea;

• Dar se scrie cu literă mare și al doilea lor element dacă este o formă a unui nume propriu.

3.3. titluri de acte normative, de alte documente de importanță internațională sau națională, de emisiuni radio-TV, de fonduri și de programe guvernamentale sau europene (inclusiv bancare), de opere artistice, literare, științifice (și de părți ale lor – capitole ș.a.) etc., de publicații periodice, de medalii ocazionale sau de premii, de zile comemorative și festive (unele instituite prin hotărâri internaționale, ale Guvernului României sau ale altor foruri ori chiar prin legi, care trebuie respectate, chiar dacă contravin nomelor ortografice):

„A 150-a aniversare a nașterii lui Mihai Eminescu” (medalie comemorativă), Adevărul de weekend (ziar), Amintiri din copilărie, Biblia, Capitalul, Codul penal, Constituția, Coranul, Declarația universală a drepturilor omului, Decret-lege, Floarea darurilor, Fondul european de dezvoltare agricolă, Gramatica limbii române, Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul, Legea partidelor politice, Limba română (revistă), Luna internațională a conștientizării cancerului mamar, Ordonanță de urgență a Guvernului, O scrisoare pierdută, Pactul de la Varșovia, Pe cuvânt (emisiune TV), Premiul pentru cea mai bună piesă a anului..., Primăvara (pictură), Proclamația de la Islaz; (Programul) „Cornul și laptele”, Programul național de dezvoltare rurală, (Programul) „Noua casă”, (Programul operațional sectorial) „Dezvoltarea resurselor umane”; Psaltirea scheiană, Regulamentul organic, Simfonia fantastică, Talmudul, Tatăl nostru, Teatru la microfon, Teleenciclopedia, Vede, Vulgata; Ziua adolescentului, Ziua internațională a cititului împreună, Ziua întreprinzătorilor din România, Ziua limbii, alfabetului și culturii armene, Ziua limbii bulgare, Ziua limbii cehe, Ziua limbii slovace, Ziua limbii tătare, Ziua mondială de luptă împotriva cancerului de sân, Ziua națională a consultantului fiscal din România, (Ziua) „Zero discriminare”;

• Dar se scriu cu literă mare toate componentele numelor sărbătorilor naționale oficiale.

• Nu trebuie scrise cu litere mari toate componentele unor titluri, prin imitarea modelului limbii engleze: *Atlasul Cadastrului Apelor Din România, *Evul Mediu Românesc. Corect: Atlasul cadastrului apelor din România, Evul Mediu românesc.

• Dar se scriu cu literă mare toate cuvintele (cu excepția elementelor de legătură) din denumirile anumitor documente de importanță națională.

• 4. Abrevierile se scriu:

4.1. integral cu litere mari când sunt alcătuite din inițialele:

4.1.1. componentelor unor nume proprii compuse scrise cu literă mare:

CFR = Căile Ferate Române, GMT [cit. ğiemti] = engl. Greenwich Mean Time, O.U.G. = Ordonanța de Urgență a Guvernului (nr. ...), UE = Uniunea Europeană, UM = Unitatea Militară (nr. ...);

4.1.2. numelor unor noțiuni de specialitate și ale altor termeni:

A = arie sau amper, B = bor, IDR = intradermoreacție, L = lungime, MW = megawatt, OUG = ordonanță de urgență a Guvernului, UAT = unitate administrativ-teritorială, UM = unitate militară, TV = televiziune; televizor, TVA = taxa pe valoarea adăugată, VSH = viteza de sedimentare a hematiilor;

• Dar se scriu cu literă mică alte abrevieri și simboluri.

4.1.3. numelor punctelor cardinale: N = nord, S = sud;

4.1.4. prenumelor bărbătești compuse: I.L. Caragiale = Ion Luca Caragiale;

4.1.5. altor cuvinte și expresii:

D.S. = it. dal segno, N.B. = lat. nota bene, PFL = plăci fibrolemnoase, P.S.= lat. post-scriptum;

4.2. Se scriu cu literă mare numai pe primul loc sau și în alte poziții abrevieri precum:

AChR = Asociația Chinologică Română, ACR = Automobil Clubul Român, HoReCa = Hoteluri, Restaurante, Cafenele; Sf. = Sfântul, Sfânta, Sfinții, Sfintele; dB = decibel, eV = electronvolt, MeV = megaelectronvolt, MHz = megahertz, pH = puterea hidrogenului, Rh = factorul Rhesus.

• II. Pentru a sugera anumite atitudini sau sentimente (ca devoțiune, respect), a marca valoarea specială a unui cuvânt, a-l scoate în evidență etc., cuvinte scrise în mod obișnuit cu literă mică se pot scrie cu literă mare:

1. termenii de adresare (inclusiv pronumele), în cereri, corespondență (pe plicuri și în text): Doamnei Directoare...; Domnule Președinte...; Dumneavoastră...;

2. cuvinte/sintagme folosite în adrese, pe etichete, hărți, plăcuțe indicatoare, în titlurile coloanelor unor tabele etc.:

Aleea Nucșoara; Băbească, Camembert; Denumirea/citirea literei;

3. în textele bisericești, anumite substantive și sintagme, precum și, în anumite texte, pronumele/adjectivele pronominale referitoare la Dumnezeu sau la Isus Hristos:

Atotțiitorul, Ceresc Tată, Domnul nostru Isus Hristos, Duhul Sfânt, Părinte; mare mila Ta; Ne rugăm Ție, Doamne;

4. în semn de cinstire:

Soldatul Necunoscut; Slavă Țărilor Române!; Ziua Culturii Naționale, Ziua Limbii Române, Ziua Solidarității Naționale împotriva Dictaturii;

5. pentru a desemna un concept: Binele; Eul; Libertate, Egalitate, Fraternitate; Om; Patrie;

6. pentru personificarea unei abstracțiuni și conferirea valorii de simbol etc.:

Cortina de Fier, Justiția; Războiul Rece; în numele Științei; „A venit pe culme Toamna” Topîrceanu; Vestul Sălbatic, Zidul Berlinului, Mama-Natură;

7. pentru a conferi unui substantiv comun valoare de nume propriu: Capitala= Bucureștiul, Mama.

• În perioada comunistă, pentru a le marca importanța, numele unor organisme de conducere pe linie de partid se scriau cu litere mari la toate componentele: Biroul Organizației de Bază, Comitetul Central al PCR, deprindere care se înregistrează uneori și actualmente: Comitetul Executiv al PSD.

3.2. Scrierea cu literă mică

• I. Se scriu, de regulă, cu literă mică:

1. substantivele comune și cuvintele aparținând celorlalte clase lexico-gramaticale, folosite de sine stătător sau în interiorul unui enunț;

• Dar la începutul unui enunț, aceste cuvinte se scriu cu literă mare.

2. anumite abrevieri și simboluri;

3. uneori, în poezia modernă, primul cuvânt al fiecărui vers:

A venit toamna, / acoperă-mi inima / cu ceva... Nichita Stănescu.

• Dar în poezia de tip clasic, primul cuvânt al fiecărui vers se scrie cu literă mare.

• II. Detaliind, se scriu cu literă mică la inițială:

• 1. în interiorul unui enunț, substantivele comune și cuvintele aparținând celorlalte clase lexico-gramaticale, inclusiv, în anumite situații, primul cuvânt din enunț, și anume:

1.1. când acesta este un cuvânt de declarație, iar enunțul din care face parte urmează după altul în vorbire directă:

A adormit! zice cucoana. Caragiale

1.2. după puncte de suspensie, când între enunțuri există o legătură strânsă:

Se mișcă fata... clipește din ochi... Caragiale

• Dar când legătura dintre enunțuri nu este strânsă, enunțul care urmează după puncte de suspensie începe cu literă mare.

1.3. după semnul exclamării sau al întrebării, când enunțul anterior este prezentat ca neîncheiat:

Fie-ți milă! e nevastă-ta, iart-o! Caragiale

Ce-i? popă? negustor? Caragiale

• Dar dacă enunțul care urmează după semnul exclamării sau al întrebării este prezentat ca încheiat, el începe cu literă mare.

1.4. după două-puncte între enunțuri:

Poarta țarinii era deschisă: intră pe ea. Sadoveanu

• Dar când după două-puncte urmează un enunț în vorbire directă (precedat de linie de dialog sau de ghilimele) sau un citat (încadrat, de regulă, între ghilimele), acestea încep cu literă mare.

1.5. când cuvântul începe un citat reprodus între ghilimele și încadrat în enunț:

Strecura printre dinții albi și mărunți câte un „ah!” care-i umplea pieptul. Delavrancea

• Dar o propoziție/frază citată între ghilimele după două-puncte începe cu literă mare.

• 2. substantivele comune folosite de sine stătător sau în interiorul unui enunț, printre care cele care desemnează:

2.1. ființe imaginare:

ciclop, elf, gigant, iele, muză, nereidă, nimfă, oceanidă, parcă, rusalcă, satir, sirenă, titan, trol;

2.2. funcții oficiale și calități (oricât de importante), când numele sunt generice, în registrul neoficial:

ambasador extraordinar și plenipotențiar, avocat, cancelar, deputat, domn „domnitor”, general, han, împărat, ministru, pașă, prefect, premier, președinte, primar, prim-ministru, principe, rege, secretar de stat, senator, sultan, șah, șahinșah, voievod, vodă;

• Se scriu cu literă mică și substantivele comune care denumesc funcții, ranguri etc. și nu fac parte din numele propriu: sultanul Baiazid.

Dar numele de funcții se scriu cu literă mare în stilul oficial sau dacă cel care scrie vrea să marcheze o atitudine ceremonioasă ori reverențioasă.

2.3. instituțiile (guvernul român) și domeniile la care se referă o funcție publică:

ministru de externe/de interne, ministrul afacerilor externe al..., ministrul finanțelor/muncii/turismului; răspunderea președintelui interimar;

• Dar se scriu cu literă mare numele de funcții care reprezintă o instituție.

2.4. obiecte denumite curent după creatorul lor (în sensul cel mai larg) sau după locul de proveniență: un marghiloman, o havană, olandă;

• Dar se scriu cu literă mare numele proprii folosite numai ocazional pentru a desemna obiecte.

2.5. punctele cardinale: apus, est, nord, sud, vest;

• Dar numele punctelor cardinale se scriu cu literă mare când desemnează o zonă geografică sau când fac parte dintr-un nume de loc propriu compus.

2.6.1. sisteme economico-sociale: capitalism, feudalism;

2.6.2. epoci geologice: mezozoic;

2.6.3. perioade istorice delimitate relativ vag: epoca modernă, paleolitic, perioada contemporană și numele din limba italiană ale secolelor: quattrocento;

2.6.4. războaie multiple, care nu au un nume propriu unic: războaiele balcanice, punice;

• Dar se scriu cu literă mare denumirile războaielor de anvergură prezentate ca unice.

2.7. substantivele cu sens generic când nu fac parte din numele propriu al unităților administrativ-teritoriale, al unor entități geografice sau politice ori al unor artere urbane și care își păstrează sensul propriu, precum și subdviziunile administrativ-teritoriale numerotate (sectoare) ale municipiului București:

aleea Nucșoara, autostrada A1, balta Călărași, băile Malnaș, bulevardul Nicolae Bălcescu, calea Floreasca, comuna Tudor Vladimirescu, dealul Negru, drumul național 7C, fluviul Dunărea, insula Sfânta Elena, intrarea Popa Nan, județul Bistrița-Năsăud, lacul Gâlcescu, munții Carpați, orașul Victoria, pasul Bran, pârâul Cășeria, peninsula Florida, republica Ucraina, râul Olt, sectorul 1, stațiunea Călimănești, strada Anul 1907, strada Cuțitul de Argint, strada Răscoala/Răscoalei (din) 1907, șoseaua Mihai Bravu, țările române, vârful Ciucaș;

• Dar în indicarea adresei, pe hărți, tăblițe indicatoare, asemenea substantive se scriu cu literă mare, la fel și cele cu sens generic care fac parte din numele propriu compus al unităților administrativ-teritoriale sau al entităților geografice ori politice.

2.8. tipuri umane desemnate după numele propriu al unor personaje:

un adonis, un apolo, un donjuan, un harpagon, un mitică, un păcală;

• Dar numele personajelor respective se scriu cu literă mare.

2.9. unități de măsură (scrise conform standardelor internaționale și interne, chiar dacă provin de la nume proprii de persoane): amper, joule, ohm, pascal, volt, watt, weber;

2.10. varietăți de plante și de animale, sortimente de băuturi, de produse alimentare etc.:

aligote, angora, băbească, buldog, cabernet, camembert, caniș, cornul-caprei (varietate de ardei), fetească, ionatan, merinos, spancă, țigaie, țurcană;

• Dar pe etichete, numele produselor se scriu cu literă mare.

2.11. substantivele comune care denumesc disciplinele de învățământ, lunile anului, popoare, zilele săptămânii (care în unele limbi se scriu cu literă mare);

2.12. numele titlurilor științifice și onorifice :

academician(ă), campion..., doctor honoris causa, doctor (în Drept), membru corespondent al Academiei, membru de onoare;

•3. cuvintele din interiorul unui enunț aparținând celorlalte clase lexico‑gramaticale, inclusiv:

3.1. adjectivele din sintagme în care califică varietăți de plante și de animale: măr crețesc, cireși pietroase, oaie dobrogeană;

• Dar asemenea adjective se scriu cu literă mare când desemnează o rasă și când, dacă ar fi scrise cu literă mică, ar putea fi interpretate drept calificative oarecare.

3.2. cuvintele ajutătoare (articole, particule) din componența unor nume proprii compuse de:

aștri: Luceafărul-de-Seară; entități administrativ-teritoriale sau geografice: America de Nord, Oceanul Înghețat de Nord, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii, Râu de Mori; instituții: Consiliul de Miniștri al ..., Adunarea Națională a Republicii Franceze; sărbători oficiale: Ziua Solidarității Naționale împotriva Dictaturii; nume de persoane compuse: Ludovic al XIV-lea, Ad al-Rahman, Ion Vodă cel Cumplit, Ștefan cel Mare, Leonardo da Vinci, Charles de Gaulle, Andrea del Sarto, Joachim du Bellay, Abd el-Kader, Jeanne la Papesse, Ludwig van Beethoven, Friedrich von Schiller;

• Dar se scriu cu literă mare și articolul și particulele din componența unor nume de familie străine.

•4. pronumele, inclusiv cele de politețe: domnia-sa „dumnealui”, dumneata, dumneavoastră;

• În corespondență, cereri etc., pronumele de politețe maximă se pot scrie cu literă mare: Dumneavoastră; se scriu cu literă mare și toate componentele locuțiunilor pronominale de politețe.

• 5. abrevierile și simbolurile cuvintelor scrise cu literă mică:

a.c. = anul curent; acad. = academician, -ă; art. = articol; d-ta = dumneata; l = lățime; lt. = locotenent; m = metru.

• Scrierea simbolurilor unităților de măsură și ale altor termeni de specialitate se conformează standardelor și altor reglementări proprii domeniilor respective.

• III. Pentru a sugera anumite atitudini sau sentimente (desconsiderarea, minimalizarea, opoziția), cuvinte scrise în mod obișnuit cu literă mare se pot scrie ocazional cu literă mică. Astfel, s-au scris cu literă mică, în perioada comunistă, cuvinte ca Dumnezeu și altele legate de religie, iar mai ales imediat după 1989 cuvinte și nume proprii amintind de epoca totalitarismului comunist: ceaușescu, pcr = Partidul Comunist Român.

4. Scrierea compuselor, a derivatelor, a grupurilor de cuvinte și a locuțiunilor

• I. Cuvintele compuse și derivate, grupurile relativ stabile de cuvinte și locuțiunile se pot scrie în trei moduri: cu cratimă; într-un cuvânt (fără blancuri între componente); în cuvinte separate (cu blancuri între componente). Scrierea lor pune unele probleme specifice, greutatea de a distinge uneori între formații aparținând uneia sau alteia dintre aceste categorii putând crea dificultăți.

• Din punctul de vedere al modului de scriere, nu are importanță dacă aceste formații au luat naștere în limba română în mod independent, au fost calchiate după modelul altor limbi ori au fost împrumutate gata formate. Ceea ce contează pentru vorbitorul nespecialist care scrie este modul în care structura lor în limba română actuală este pentru el (semi)analizabilă.

• Caracterul (semi)analizabil al cuvintelor este într-o anumită măsură relativ, fiind diferit de la un vorbitor la altul, și se poate modifica în cursul istoriei limbii. În practică, elementele componente ale anumitor cuvinte sunt adesea greu de identificat, chiar de către persoanele cultivate, îndeosebi când este vorba de cuvinte împrumutate gata formate din alte limbi, perceperea structurii lor presupunând recunoașterea formei și a sensului componentelor. Este în special cazul cuvintelor aparținând unor terminologii de specialitate (mai ales al celor formate din elemente vechi grecești și latinești), a căror structură este recognoscibilă aproape numai pentru unii dintre specialiștii domeniului respectiv.

• Dificultatea de a distinge, uneori, între prefixe și prefixoide sau între sufixe și sufixoide, respectiv cuvinte neologice nu are implicații asupra modului de scriere, deoarece derivatele, formațiile din/cu elemente de compunere (prefixoide, sufixoide) și compusele cu cuvinte asemănătoare acestora se scriu în același fel.

• II. Reguli generale:

1. compusele se scriu, în funcție de clasa lexico-gramaticală căreia îi aparțin și de gradul de sudură, în unul din cele trei moduri posibile menționate;

2. derivatele se scriu într-un cuvânt (situațiile în care ele se scriu diferit sau în care un prefix/sufix se scrie cu cratimă ori separat sunt rare);

3. formațiile din sau cu elemente de compunere/prefixoide, sufixoide se scriu într-un cuvânt;

4. grupurile relativ stabile de cuvinte se scriu separat;

5. locuțiunile se scriu în general în cuvinte separate, mai rar cu cratimă sau cu virgulă.

• Unele compuse, derivate, grupuri de cuvinte sau locuțiuni se scriu cu apostrof sau cu cratimă din rațiuni fonetice.

• Aceste reguli generale sunt detaliate în cele ce urmează, insistându-se asupra situațiilor care pot provoca ezitări.

4.1. Scrierea cuvintelor compuse

• Se au în vedere compusele propriu-zise, la care se adaugă unele formații din cuvinte repetate (întocmai sau cu unele modificări) care alcătuiesc o unitate.

• I. Modul de scriere a cuvintelor compuse depinde de:

apartenența componentelor la diferite clase lexico-gramaticale;

clasa lexico-gramaticală căreia îi aparțin compusele;

gradul lor de unitate semantică și de sudură formală;

modul de articulare și de flexiune (în cazul cuvintelor flexibile);

natura elementelor pe care le cuprind: abrevieri, cuvinte, prefixe, prefixoide, sufixe, sufixoide;

raporturile sintactice care au stat la baza compuselor;

tradiție (uneori);

vechimea compuselor.

• II. Nu există reguli cu valabilitate generală, de aceea în cele de mai jos se dă mai curând o descriere a uzului ortografic privind principalele tipuri de compuse. Ele sunt prezentate pe clase lexico-gramaticale (deși unele cuvinte se pot încadra în mai multe clase), în ordinea alfabetică a acestora. Flexiunea este menționată, când este semnificativă, numai la primul exemplu dintr-un șir. La formațiile prezentate contrastiv sau la cele care au sensuri diferite față de cuvântul de bază se dă și glosarea.

4.1.1. Scrierea adjectivelor compuse

• Adjectivele (nepronominale) compuse propriu-zise (dintre care unele au și omonime adverbe sau substantive) se scriu în unul din următoarele trei moduri: I. cu cratimă, II. cu linie de pauză sau III. într-un cuvânt.

• I. Se scriu cu cratimă adjectivele compuse nesudate (dintre care unele sunt și substantive) cu structura:

1. adj.₁ + adj.₂:

1.1. cu flexiune numai la ultimul component:

bun-platnic (pl. bun-platnici), instructiv-educativ, literar-artistic, marxist-leninist, rău-platnic;

1.2. cu flexiune la ambele componente: dulce-acrișor;

1.3. invariabile: alb-negru (televizoare ~);

• Dar unele adjective asemănătoare cu cele de mai sus se scriu într-un cuvânt (rozalb).

2. adj. + adj.:

2.1. repetate identic: mare-mare „foarte mare”, tot-tot;

2.2. reluate printr-un derivat (mai ales diminutival): gol-goluț, nou-nouț, singur‑singurel, singurică-singurea.

• Dar adjectivele repetate se pot scrie și cu virgulă: mare, mare; gol, goluț.

3. adj.₁ + adj.₂ (desemnând limbi): (dicționare) croat-sârb, sârb-croat;

• Dar adjectivele asemănătoare cu V de legătură o formând o unitate se scriu într-un cuvânt (ceholovac).

4. adj. folosit invariabil (desemnând o culoare) + adv. deschis/închis, exprimând o nuanță: roșu-deschis, roșu-închis (rujuri ~);

5. adj.₁ + V de legătură o + adj._2-3, care exprimă un raport între cei doi temeni și au flexiune numai la ultimul component:

anglo-normand (f. anglo-normandă), austro-ungar, burghezo-democratic, ceho-slovac „dintre Cehia și Slovacia”, chimico-farmaceutic, economico-financiar, fizico-chimic, franco-italo-spaniol, greco-catolic, indo-european, medico-legal, oralo-maxilo-facial, româno-american, sârbo-croat „dintre sârbi și croați”;

• Dar adjectivele asemănătoare formând o unitate se scriu într-un cuvânt (sârbocroat).

6. adv. + adj. (eventual provenit din participiu), compusul prezentând uneori o diferență de sens față de cuvintele de bază:

așa-zis „pretins”; bine-crescut „cuviincios”, bine-cunoscut „celebru”; liber-schimbist; nou-ales, nou-născut, nou-venit; propriu-zis; sus‑citat, sus-menționat, sus-pus „cu o funcție/situație înaltă”, sus-zis;

• Dar compusele asemănătoare sudate se scriu într-un cuvânt, iar îmbinările libere de cuvinte care își păstrează sensul se scriu în cuvinte separate.

7. s. (care denumește un punct cardinal) + adj.:

est-european (f. est-europeană), nord-coreean, nord-vestic, sud-dunărean.

• II. Se scriu cu linie de pauză (încadrată de blancuri) între componentele lor principale formațiile care cuprind cel puțin un adjectiv compus scris cu cratimă: (relațiile) ruso – nord-coreene = dintre Rusia și Coreea de Nord; Crivățul este un vânt nord – nord-estic. = dinspre nord sau nord-est.

• Linia de pauză nu trebuie înlocuită aici cu cratima deoarece s-ar masca ierarhia componentelor.

• III. Se scriu într-un cuvânt adjectivele sudate (cu flexiune numai la ultimul component sau invariabile), cu structura:

1. adj.₁ + adj.₂: rozalb (f. pl. flori rozalbe);

2. adj. + s.: pursânge „de rasă” (f. pl. iepe ~);

3. adj.₁ + V de legătură o + adj.₂ formând o unitate și având flexiune numai la ultimul element:

cehoslovac „din (fosta) Cehoslovacia” (pl. cehoslovaci), dacoromân „român(esc) din Dacia”, galoromanic „romanic din Galia”, retoroman „romanic din Reția”, sârbocroat „referitor la sârbi și la croați”;

• Dar adjectivele asemănătoare care exprimă un raport între cei doi termeni se scriu cu cratimă (ceho-slovac).

4. adv. + adj.: clarvăzător, dreptcredincios, preafericit;

• Dar compusele asemănătoare mai puțin sudate se scriu cu cratimă, iar îmbinările libere – separat: bine cunoscut (de toată lumea) „știut bine”.

5. compuse cu numerale cardinale și sens colectiv sau distributiv: amândoi, câteșitrei, tustrei.

6. prep. a + toate/tot + adj.: atoateștiutor, atotștiutor;

7. prep. + s./adj.: cuminte „liniștit”, deplin „desăvârșit”;

8. s. (uneori provenit din adj.) + adj.: codalb, răufăcător „infractor”, răuvoitor „cu rea-voință”;

• Dar compusele asemănătoare mai puțin sudate se scriu cu cratimă, iar îmbinările libere – separat: cu minte (~ de copil), de plin (~, e plin.), rău famat „cu o proastă reputație”.

9. pref. ne- + adv. mai sau (rar) prea + adj. provenit din participiu: nemaivăzut, nepreavăzut;

10. izolări de propoziții: cumsecade „bun” (oameni ~).

• Dar îmbinările libere asemănătoare se scriu separat: Nu știa cum se cade să se poarte.

4.1.2. Scrierea adverbelor compuse

• Adverbele compuse (dintre care unele au omonime adjective, conjuncții, prepoziții) se scriu I. cu cratimă sau II. într-un cuvânt.

• I. Se scriu cu cratimă adverbele compuse mai puțin sudate, cu structura:

1. adj. pr. astă + s.:

astă-iarnă „iarna trecută”, astă-noapte, astă-primăvară, astă-toamnă, astă-vară; astă-seară „în seara aceasta”;

2. adv.₁ + adv.₂ în structuri care exprimă aproximația/imprecizia:

azi-mâine „astăzi sau mâine”, de azi-de ieri „de curând”, (de) colo-colo „(de) peste tot”, ici-colo „pe alocuri”, ieri-alaltăieri „într-o zi precedentă”, mâine-poimâine „într-o zi următoare”;

3. adv. azi + s.:

(pop.) azi-iarnă (pop.) „iarna trecută”, azi-vară (pop.) „vara trecută”; azi-noapte „noaptea trecută” (provenind din astă-noapte);

4. adverbe repetate:

4.1. identic:

bine-bine, doar-doar „în speranța că...”, foarte-foarte, fuga-fuga „foarte repede”, gata-gata „cât pe ce”, iute-iute „foarte iute”, încet-încet „cu încetul, treptat”, mai‑mai „aproape”, poate-poate „eventual”, prea-prea „excesiv”, repede-repede „foarte repede”;

• Se scrie cu cratimă din rațiuni fonetice, când este rostită în tempo rapid, locuțiunea adverbială așa-și-așa „relativ bine”.

4.2. cu reluare printr-un derivat (mai ales diminutival):

câine-câinește „cu mare greutate”, fuga-fuguța „foarte repede”, încet-încetișor „cu încetul, treptat”, repede-repejor „foarte repede”;

• Dar adverbele repetate se pot scrie și cu virgulă: încet, încetișor; repede, repede.

5. adv.₁ + adv.₂ (cu rimă sau asonanță), considerate și locuțiuni adverbiale:

harcea-parcea „ferfeniță” (fam.), (ni)tam-nisam „în mod nepotrivit” (pop., fam.), târâș-grăpiș „cu mare greutate”;

6. adv. provenite prin conversiune din s. compuse din prep. după + s.:

după-amiaza, după-amiază, după-masa, după-masă „în a doua parte a zilei”;

• Dar se scriu separat grupurile asemănătoare de cuvinte.

• Din motive fonetice, anumite adverbe se scriu cu cratimă care notează eliziunea: dintr-adins, dintr-odată, într-adins.

7. adv. + s. (care precizează momentul zilei):

azi-dimineață, azi-noapte, (răs)(alaltă)ieri-dimineață, (răs)(alaltă)ieri-seară,
(răs)(poi)mâine-dimineață, (răs)(poi)mâine-seară;

• Dar se scriu separat (și, eventual, cu virgulă ca semn de punctuație) secvențele asemănătoare de tipul Alaltăieri(,) dimineața(,) m-am pomenit cu o vizită neașteptată.

• II. Se scriu într-un cuvânt adverbele sudate (unele provenite din structuri mai vechi, al căror sens a devenit uneori netransparent și care pot fi neanalizabile pentru vorbitori) compuse din:

1. adj. pr. + adv.: alaltăieri, altcum, altcumva, altundeva;

2. adj. + s.:

alaltăseară (fam.), altădată „odinioară”, altfel „în alt mod; în caz contrar”, astăzi, astfel „în acest mod”, bunăoară „de exemplu”, deseori, rareori, uneori;

• Dar se scriu separat locuțiunile și alte secvențe asemănătoare: altă dată „în altă zi”, alt fel „fel diferit”.

3. adv. + num. + s.: câteodată „uneori”, niciodată „în niciun moment”;

• Dar se scriu separat grupurile de cuvinte și locuțiunile adverbiale asemănătoare.

4. adv. + conjcț.: așadar;

5. adv. + elementul final -va: cândva, câtva, cumva, undeva;

6. adv. + elementul final -și: câtuși, iarăși, totuși;

7. adv.₁ ± prep. + adv.₂/num.:

nicicând „niciodată”, nici(de)cum „deloc”, numai „doar”, numaidecât „imediat”, (în)totdeauna; totodată „în același timp”, totuna „indiferent”;

• Dar se scriu separat grupurile asemănătoare de cuvinte.

8. art./num. + s.: odată „cândva; imediat, în sfârșit”;

• Dar se scriu separat grupurile și alte secvențe asemănătoare: o dată (calendaristică) art. nehot. + s.

9. elementul inițial fie-, oare(și)-, ori(și)- + adv.:

fiecum (înv.), fieunde, oarecum „cumva”, oareșicum (pop.), oricând, oriîncotro, oricât, oricum, oriunde, orișicât, orișiunde.

• Dar se scriu separat succesiunile libere asemănătoare, cf. Fie cum vrei tu. Oare când vom afla? Fiecare donează cât poate ori cât vrea.

10. prep.₁ ± prep.₂ + adj./adv.:

ades, arar, deasupra, dedesubt, decât „ca, față de; numai”, degeaba, demult „odinioară”, deplin „complet”, desigur „în mod cert”, dinadins, dinăuntru, înadins „intenționat”, îndeaproape, îndelung, întocmai, întotdeauna;

• Dar se scriu separat secvențele asemănătoare de cât, de plin, de sigur (~ e sigur.).

11. prep.₁ ± prep.₂ + num.: împreună, întruna „mereu”.

• Dar se scrie cu cratimă din rațiuni fonetice secvența asemănătoare într-una (din zile) „într-una dintre zile”.

12. prep.₁ + prep.₂ + prep.₃: dedesubt „în partea de jos, sub ceva”;

• Dar se scrie separat secvența de dedesubt „din partea de jos”.

13. prep.₁ ± prep.₂/art./num. + s.:

acasă, anume, aseară, defel „deloc”, degrabă „repede”, deloc „nicidecum”, deodată, departe, devale „(în) jos”, devreme „din timp”, dimpotrivă, împotrivă, împrejur;

• Dar se scriu separat secvențele asemănătoare de fel „de origine”, de grabă „din cauza grabei”, de loc „originar; local”, de vale „despre vale”, de vreme „despre vreme”.

14. izolări de propoziții/fraze: cică, parcă, (care)vasăzică „adică, cu alte cuvinte”, pasămite (pop., fam.).

• (care)vasăzică adv. se distinge astfel de fraza din care provine: care va să zică (înv.) „care vrea să însemne”.

4.1.3. Scrierea conjuncțiilor compuse

• Conjuncțiile compuse (dintre care unele au și omonime adverbe) se scriu I. într-un cuvânt sau II. în cuvinte separate.

• I. Se scriu într-un cuvânt conjuncțiile compuse sudate (unele devenite neanalizabile pentru vorbitori):

darămite (pop.), decât „față de cât”, deoarece, fiindcă, încât, întrucât „deoarece, fiindcă”, precum „așa cum”.

• Dar grupurile de cuvinte asemănătoare se scriu în cuvinte separate: dat fiind că, de cât, în cât, întru cât „în ce măsură”.

• II. Se scriu în cuvinte separate conjuncțiile compuse analizabile formate din două conjuncții: ca să, cum și, de să, încât să, precum că.

4.1.4. Scrierea interjecțiilor compuse

• Nu se poate face totdeauna distincție între interjecții compuse propriu-zise și interjecții repetate, iar una și aceeași interjecție are adesea variante și, sub aspectul semnelor folosite, apare scrisă în moduri diferite, după cum a crezut mai potrivit cel care scrie.

• Astfel că, privitor la interjecții, supuse subiectivității, nu se pot formula norme stricte, ci mai curând se consemnează uzul.

• Interjecțiile plurimembre, foarte numeroase, se scriu în cea mai mare varietate de moduri dintre toate clasele lexico-gramaticale, și anume: I. cu cratimă, II. (rar) într-un cuvânt și III. în cuvinte separate.

• I. Se scriu cu cratimă:

1. structurile formate din interj.₁ + interj.₂: haida-de, mai ales cele onomatopeice: ding-dang(-ding), tic-tac, adesea rimate:

Și hodoronc-tronc, ca din senin... s-auzea o gălăgie, un vuiet. Delavrancea; Ce tot tranca-fleanca toată ziua? Scriban; ... tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică. Caragiale; Crezi că popa-i slab? Să-l ții și să-l razi așa, țac-pac? Sadoveanu

2. interjecțiile repetate (aproape) obligatoriu (de două-patru ori):

2.1. identic:

Și greierul cânta ca și în vechi vremuri ale tinereții, cri-cri-cri-cri! Sadoveanu; Cri‑cri-cri, Toamnă gri... Topîrceanu; S-a strecurat pâș-pâș (sau pâșa-pâșa) pin coridor Scriban; A plecat băiatul șontâc-șontâc înapoi. Caragiale; Îndată pornesc ei teleap‑teleap. Creangă; Mă aplec pe vine-n jos: «Ța-ța!», și chem căprița cu mâna... Caragiale;

2.2. cu modificări:

Ce mai ala-bala pe la Hagiu? Sadoveanu; ... numai ce aud și pupăza cântând: Pu‑pu‑pup... Creangă.

• II. Se scriu accidental într-un cuvânt unele interjecții repetate:

Începu a râde hâd și strâmbându-se: hîhî! Eminescu; Hîhîhî! nenee! moș Andronic o spus o poveste. Bogdan.

• III. Se scriu în cuvinte separate:

1. cu blanc, interjecțiile (propriu-zise) compuse cu structura interj.₁ + interj.₂:

ei aș, ei na, ia hai, ia uite, (i)ete fleoșc, (i)ete na, (i)ete scârț; Hai sictir... Că te trag în bătătură Și te toc ca pă trupină. (Șezătoarea).

2. cu virgulă între ele:

2.1. interjecții repetate (identic, câte două-patru):

Gânsacul... țipa cât îl lua gura: ga, ga, ga, ga! Creangă; Pune plosca la gură și gâl, gâl, gâl. Sevastos; Începu a-i face cu degetul și-i zise: Ghidi, ghidi, tâlharule ce ești! Ispirescu; De acum în turbincă au să-ți putrezească ciolanele. Hă, hă! Creangă; Ca d-voastră? – Hî, hî! Alecsandri; Ea: mac, mac, mac…. Sevastos; Nani, nani, puiul meu... Alecsandri; Neghiniță intră în urechea dreaptă a împăratului și șopa, șopa, șopa... Delavrancea; Țac, țac / Prin copac, / Fâș, fâș / Prin păiș. Gorovei; Se repede la dânsa ș-o sărută, țoc, țoc! Sadoveanu; Vai, vai, frate Virgile. Steinhardt;

2.2. grupuri repetate de interjecții identice:

Șu-șu-șu, șu-șu-șu, am început a spune la năzbâtii, ca băieții. Sadoveanu;

3. cu semnul exclamării între ele: interjecții repetate (identic, câte două-trei):

Mânați, copii, hei! hei! Pop; Deodată se auzi prin pădure glasul ursului: mor! mor! mor! Ispirescu; Bătea nepăsător în poartă: toc! toc! toc! Botez.

• Întrucât interjecțiile pot exprima un enunț, semnul exclamării și virgula dintre ele pot fi interpretate ca având valoarea lor proprie de semne de punctuație.

• Anumite interjecții pot juca rol de predicat, substituind un verb, pe care îl sugerează și a cărui grilă sintactică o preiau:

... De-abia se mai aude, departe [cum bate]: Cioc! Cioc! Cioc! Gîrleanu; Ursul... Se scoală în picioare Și, hâța! hâța! [= se urcă] până sus. Odobescu - Slavici; –N-apuc să răspunz, domnule, și șart! part! trosc! pleosc! [= îmi trage] patru palme. Caragiale.

4. rar, cu puncte de suspensie între ele:

Înghite Agachi... gâl... gâl... gâl. Alecsandri.

4.1.5. Scrierea numeralelor compuse

• Numeralele compuse se scriu I. într-un cuvânt sau II. în cuvinte separate.

• I. Se scriu într-un cuvânt numeralele cu un grad avansat de sudură:

1. cardinale propriu-zise: seriile cu spre (unsprezece...) și unele serii formate prin alăturare: douăzeci...;

2. ordinale: dintâi, întâiași, seriile al unsprezecelea..., al douăzecilea...

• II. Se scriu în cuvinte separate unele serii de numerale mai puțin sudate:

1. cardinale: seriile douăzeci și unu...; o sută, două sute...; o mie, două mii, douăzeci de mii...; un milion...; o sută unu...; o mie unu...

• Scrierea continuă/fără blancuri a numeralelor cardinale compuse, care se cere uneori în stilul administrativ (pe formulare ș.a.), constituie o excepție.

2. ordinale corespunzătoare celor cardinale din seriile de mai sus:

al douăzeci și unulea...; al o sutălea, al două sutelea...; al (o) mielea...; al (un) milionulea...; al o sută unulea...; al o mie unulea; al douăzeci miilea...

Succesiunile num.₁ + num.₂ juxtapuse (inclusiv scrise cu cifre) care exprimă aproximația/imprecizia se scriu cu cratimă: doi-trei copii, două-trei zile, 10-12 ore, cu virgulă: două, trei zile sau cu linie de pauză: două – trei zile (aceasta este preferabil să se evite, deoarece antrenează risipă de spațiu, fiind încadrată de blancuri).

4.1.6. Scrierea prepozițiilor compuse

• Prepozițiile compuse (dintre care unele au și omonime adverbe) se scriu I. într-un cuvânt sau II. separat.

• I. Se scriu într-un cuvânt prepozițiile compuse sudate (unele devenite neanalizabile pentru vorbitori):

deasupra, dedesubtul, despre, dinspre, dintre, dintru (înv.), împotriva, înspre, printre, printru;

• II. Se scriu în cuvinte separate succesiunile de două sau trei prepoziții nesudate (prep.₁+ prep.₂ ± prep.₃):

à la (fr.), datorită a; de deasupra, de dedesubtul, de după, de la, de pe (la), de pe lângă, de peste, de sub, fără de, grație a, în contra (înv., pop.), mulțumită a, până după, până în/la/pe, până pe după/pe la/pe sub, pe la, pe lângă.

• Din motive fonetice,

- prepoziția compusă de-a din locuțiuni ca de-a berbeleacul, de-a baba-oarba, de-a latul se scrie totdeauna cu cratimă, în timp ce prepozițiile de + a + verb la infinitiv se scriu separat sau cu cratimă, în funcție de tempo: de a/de-a scrie;

- când pierde pe -ă, la pronunțarea în tempo rapid, prep. fără + a se scrie cu cratimă: fă|r-a, iar în prepozițiile compuse fără de, până la cu apostrof: făr’| de milă, pân’| la tine.

4.1.7. Scrierea pronumelor și a adjectivelor pronominale compuse

• Pronumele și adjectivele pronominale compuse se scriu I. cu cratimă între componente (rar), II. într-un cuvânt sau III. în cuvinte separate.

• I. Se recomandă scrierea cu cratimă (și cu litere mici) a noilor pronume de politețe din seria domnia-sa „dumnealui”, rezultate prin reluarea în uz a vechilor locuțiuni pronominale de politețe din seria Domnia Sa (folosite în trecut referitor la domnitori sau la boieri).

• II. Se scriu într-un cuvânt pronumele și adjectivele pronominale sudate, compuse la origine și devenite în parte neanalizabile:

1. de întărire: seria lui însumi;

2. demonstrative: seriile lui același; ălălalt, ăstălalt (fam.); celălalt; cestălalt (pop., rar);

3. nehotărâte compuse cu:

3.1. elementele inițiale alt-, fie(ș)-, fi(e)ște-, fite-, oare(și)-, ori(și)-, vre-:

altceva, altcineva; fiecare; fieșcare, fieștecare (înv., pop.), fiștecare, fitecine (pop.); oarecare; oareșicare (pop.); oricare; orișicare (pop.); vreun/vreunul;

3.2. elementele finale -lea, -și, -va:

ceva, cevași (înv., reg.), cevașilea (pop.), niscaiva (pop., fam.);

• Dar se scriu în cuvinte separate îmbinările libere asemănătoare de la nivelul frazei precum oare care, ori (= sau) care: Oare care dintre ei o fi făcut asta? Să vină toți ori care vor.

4. negative:

niciun, nicio (N-a venit niciun elev/nicio elevă).

• Dar se scriu în cuvinte separate grupurile asemănătoare adv. + art./num. (nici un, nici unul).

5. de politețe: dumneata, dumnealui;

6. reflexive cu elementul final -și: sieși, (înv.) sineși;

• III. Se scriu în cuvinte separate pronumele relativ compus ceea ce și grupurile pronominale libere cel/cei/cele ce.

4.1.8. Scrierea substantivelor compuse

4.1.8.1. Scrierea substantivelor comune compuse

• Substantivele comune compuse se scriu I. cu cratimă sau II. într-un cuvânt.

• I. Se scriu cu cratimă substantivele compuse cu unitate semantică mai redusă, în care componentele și-au păstrat individualitatea morfologică (semnalată aici, ca și sensul, la câte un exemplu), având structura:

1. adj. + s., și anume:

1.1. adj. bun, rău + s.:

bună-credință „onestitate” (G-D art. bunei-credințe), bună-creștere „educație bună”, bună-cuviință „purtare bună”; bună-dimineața „zorea”, bun-gust „simț estetic”, bun‑plac „arbitrar”, bun-rămas „adio”, bun-simț „decență”, bun-venit „formulă de salut”; rea-credință „atitudine incorectă”, rea-voință „lipsă de bunăvoință”;

• Dar compusele sudate cu structură/componență asemănătoare se scriu într‑un cuvânt, iar îmbinările libere – în cuvinte separate.

1.2. adj. dublu + s.:

dublu-casetofon (art. dublu-casetofonul), dublu-decalitru (art. dublul-decalitru), dublu-decimetru, dublu-ster;

• Dar îmbinările libere cu structură asemănătoare se scriu în cuvinte separate: în dublu rol.

1.3. prim, viceprim:

prim-amorez „june-prim” (pl. prim-amorezi), primă-doamnă „soție de președinte de stat” (art. prima-doamnă), prim-balerin(ă), prim-ministru „premier”, prim-plan „cadru filmat de aproape”, prim-pretor, prim-procuror, prim-secretar, prim-solist(ă), (prim-)viceprim-ministru;

• Dar compusele sudate cu structură/componență asemănătoare se scriu într-un cuvânt, iar îmbinările libere – în cuvinte separate.

2. num. cardinal + s. (± adj.):

cinci-degete, doi-dinți, doi-frați „plante”, nouă-metri „lovitură de la nouă metri”, nouă-ochi „pește”, șapte-metri „lovitură de la șapte metri”, trei-frați(-pătați) „plante”, unsprezece-metri „lovitură de la 11 m”;

• Dar îmbinările libere cu componență asemănătoare se scriu în cuvinte separate: (mâna cu) cinci degete.

3. prep. după + s.: după-amiază (G-D art. după-amiezii), după-masă „a doua parte a zilei”;

• Dar îmbinările libere cu aceeași componență se scriu în cuvinte separate: după amiază „după miezul zilei”, după masă „după dejun, după cină”.

4. s. + adj.:

argint-viu „mercur” (art. argintul-viu), burtă-verde „burghez” (fam.), cal‑turtit „insectă”, coate-goale „persoană săracă” (fam.), făt-frumos „tânăr frumos”, floare‑domnească „plantă”, gură-spartă „persoană care flecărește”, iarbă-deasă „plantă”, jur-fix „zi de primire”, lemn-câinesc „plantă”, mamă-mare „bunică”, mațe‑negre „pește”, mațe-fripte „persoană zgârcită”, muscă-verde „insectă”, pește‑auriu „pește”, piatră-vânătă „sulfat de cupru”, rămas-bun „adio”, sânge-rece „calm”, tată-mare „bunic”, vorbă-lungă „persoană care flecărește”;

• Dar îmbinările libere cu aceeași componență se scriu în cuvinte separate: iarbă deasă „iarba cea deasă”.

5. s.₁ + prep. + s.₂:

arbore-de-cacao „plantă” (art. arborele-de-cacao), bou-de-baltă „bâtlan; gândac”, brânză-n-sticlă „persoană zgârcită”, cal-de-apă „libelulă”, cal-de-mare „pește”, câine‑de-mare „animal”, drum-de-fier „cale ferată”, floare-de-colț „plantă”, gură‑de‑lup „malformație; ochi de parâmă; unealtă”, iarbă-de-Sudan „plantă”, ochi-de-pisică „disc reflectorizant”, pește-cu-spadă „specie de pești”, piatră-de-var „carbonat de calciu”, poale-n-brâu „plăcintă”, purice-de-apă „animal”, viță-de-vie „plantă”;

• Dar îmbinările libere cu structură asemănătoare se scriu în cuvinte separate: brânză de burduf, câine de curte, gură de rai, pește de mare, piatră de râu.

6. s.₁ + s.₂ în N:

an-lumină „unitate de măsură” (pl. ani-lumină), artist-cetățean (pl. artiști‑cetățeni), bas-bariton, bloc-diagramă, bloc-turn, cal-putere „unitate de măsură”, căpitan‑comandor, câine-lup „specie de câini”, contabil-șef, cuvânt-titlu „intrare de dicționar”, cuvânt‑cheie „termen principal”, cuvânt-vedetă, decret-lege, formular-tip, general‑locotenent, locotenent-comandor, locotenent-colonel, mamă-soacră „soacră”, marxism-leninism „doctrină”, mașină-capcană, mașină-unealtă, moașă-șefă, nord-est, oală-minune; pasăre-liră, pasăre-muscă „specii de păsări”; pește-ciocan „specie de pești”, plutonier-major, pușcă-mitralieră, redactor-șef, situație-limită, vagon-cisternă; volt-amper, watt-oră „unități de măsură”; zi-lumină, zi-muncă;

• Dar compusele sudate cu structură asemănătoare se scriu într-un cuvânt, iar îmbinările libere – în cuvinte separate: câine pechinez s. + adj.

7. Se scriu cu cratimă și substantivele repetate identic care alcătuiesc o unitate:

gânduri-gânduri „multe gânduri”, rânduri-rânduri, râuri-râuri (ultimele interpretate și ca locuțiuni adverbiale „unul după altul”, „în număr mare”):

Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace; / Pentru-a crucii biruință se mișcară râuri-râuri... Eminescu;

• Dar ele se pot scrie și cu virgulă: rânduri, rânduri.

8. s.₁ art. + s.₂ în G:

arborele-vieții „tuia” (reg.) (pl. arborii-vieții), calul-dracului „insectă” (invariabil la plural), cerul-gurii „palatul bucal”; ciuboțica-cucului, floarea-soarelui, gura‑leului, iarba‑fiarelor, ochiul-boului „plante”; pasărea-paradisului „specie de păsări”, piatra‑iadului „azotat de argint”, roza-vânturilor „reprezentare grafică”, sângele‑voinicului „plantă”, vaca-Domnului „insectă”;

• Dar îmbinările libere cu aceeași componență se scriu în cuvinte separate: arborele vieții „schema evoluției omului”.

9. izolări de propoziții/fraze (majoritatea – epitete):

cască-gură „persoană distrată” (G-D art. lui cască-gură), ducă-se-pe-pustii „dracul”, du-te-vino „mișcare”, fie-iertatul „răposatul”; fluieră-vânt, flutură-vânt „haimana”; gură-cască „persoană distrată”, încurcă-lume „persoană care încurcă pe alții”, lasă‑mă-să-te-las „persoană indolentă”, lă-mă-mamă „persoană incapabilă”, linge‑blide „parazit”, n-aude-na-vede(-na-greul-pământului) „personaj; persoană năucă”, nu-mă-uita „plantă”, papă-lapte „nătăfleață”, pierde-vară „persoană leneșă”; soare-apune, soare-răsare „puncte cardinale”; sparge-val „dig; parapet”, târâie-brâu „om de nimic”; ucigă-l-crucea, ucigă-l-toaca „dracul”; a umbla cu uite-popa-nu‑e‑popa „a fi inconsecvent”, vino-ncoace „farmec” (Are pe ~.), zgârie-brânză „persoană zgârcită”, zgârie-nori „construcție foarte înaltă”;

• Dar îmbinările libere cu aceeași componență se scriu în cuvinte separate: Lă‑mă, mamă! (înv.); Nu mă uita, dragul meu! Papă lapte, puiul mamii!; Vino-ncoace repede!

10. tipuri izolate:

ca-la-Breaza „dans”, cuvânt-înainte „prefață” (art. cuvântul-înainte), două-puncte „semn de punctuație”, iarba-datului-și-a-faptului „plantă”, mai-marele „superiorul” (fam.), mai-mult-ca-perfect „timp verbal”, post-scriptum, punct-și-virgulă „semn de punctuație”, sânge-de-nouă-frați „plantă; rășină”, scârța-scârța(-pe-hârtie) „funcționar”, terchea-berchea „persoană de nimic” (fam.); trei-leșeștile, trei-păzește „dansuri”.

• Dar îmbinările libere cu aceeași componență se scriu în cuvinte separate: ca la Breaza, (cele) două puncte, Se pun și punct și virgulă.

• Se scriu cu cratimă compusele care denumesc substanțe chimice distincte, specii de animale sau de plante (cu nume științifice diferite, care nu se precizează în general în Dicționar la toate cuvintele, glosate numai ca „pasăre”, „plantă” etc.) ș.a.: apă-grea (oxigen și deuteriu), viță-de-vie „Vitis vinifera”.

• II. Se scriu într-un cuvânt substantivele compuse sudate, ale căror componente nu mai au individualitate morfologică (fapt semnalat la câte un exemplu), formate din/cu:

1. cuvinte nelegate prin vocală de legătură, care formează compuse cu unitate semantică și gramaticală mai mare decât a celor scrise cu cratimă, având structura:

1.1. adj. + s.:

bunăstare „prosperitate” (G-D art. bunăstării), bunăvoință; dreptunghi; duraluminiu; lungmetraj; primadonă, primăvară; scurtcircuit, scurtmetraj; triplusalt;

• Dar compusele mai puțin sudate cu componență identică/structură asemănătoare se scriu cu cratimă, iar îmbinările libere – în cuvinte separate.

1.2. adv. + s.:

binecuvântare (G-D art. binecuvântării), binefăcător, binevoitor; răufăcător, răuvoitor;

1.3. prep.₁ ± prep.₂ + s.:

deîmpărțit, deînmulțit, demâncare „mâncare” (pop.), deochi; fărădelege; subsol, supat (pop.);

• Dar îmbinările libere cu componență identică/structură asemănătoare se scriu în cuvinte separate: (om) fără de lege „nelegiuit” (înv.) loc. adj.

• Din motive fonetice, de tempo, se scriu cu cratimă de-mpărțit, de-nmulțit.

1.4. s. + adj.: botgros (pl. botgroși), botroș „păsări”, vinars „rachiu” (reg.);

• Dar îmbinările libere cu componență identică/structură asemănătoare se scriu în cuvinte separate: Are un bot gros.

1.5. s.₁ + s.₂ în nominativ (sau provenit(e) din construcții cu acuzativul):

blocstart (art. blocstartul), electronvolt, fluorclormetan, locțiitor, metalazbest; omucidere, omucigaș, pruncucidere, pruncucigaș; valvârtej „vâltoare” (pop.; folosit mai mult adverbial);

• Dar compusele cu structură asemănătoare mai puțin sudate se scriu cu cratimă: bloc-turn (art. blocul-turn).

2. cuvinte unite prin vocala de legătură o:

anotimp (pl. anotimpuri), aurolac, citatomanie, cocainomanie, morfinomanie, opiomanie, procesomanie, secretomanie, ședințomanie;

3. compuse parasintetice: codobatură (G-D art. codobaturii), gâtlegău (înv.);

4. tipuri izolate:

atotputință (G-D art. atotputinței), atotștiință, preaplin „dispozitiv”, sinucidere, sinucigaș, untdelemn „ulei”.

• Dar îmbinările libere cu componență identică/structură asemănătoare se scriu în cuvinte separate: prea plin.

4.1.8.2. Scrierea substantivelor proprii compuse

• Substantivele proprii compuse sunt foarte variate și au un comportament diferit sub raportul modului de scriere.

• Pentru anumite tipuri nu se pot da reguli generale, ci se descrie uzul, iar unele nume nu pot fi normate de către lingviști, cele oficiale fiind fixate de legislatori, iar cele folosite în lucrări de specialitate – propuse de către profesioniștii domeniilor respective (astronomi, geografi, oameni ai bisericii ș.a.).

• Ca urmare, unele nume proprii compuse cu structură și chiar cu componență asemănătoare apar în acte normative sau în diverse lucrări (și) în variante diferite (cu explicații diverse) de cele conforme cu normele academice. Formele din legi sunt obligatorii și nu trebuie „corectate” de utilizatori, chiar dacă se abat de la normele lingvistice sau de la tiparul comun seriei din care fac parte. În schimb, formele sub care apar alte categorii de nume (astronomice, geografice, religioase) în lucrări din domeniile respective nu au același caracter obligatoriu.

• Principalele tipuri de substantive proprii figurează în Dicționar, însă DOOM³, nefiind (și) un dicționar de nume proprii, cuprinde numai unele dintre acestea, care pun anumite probleme. Ele au fost incluse (în număr mult mai mare decât în edițiile precedente) din anumite considerente lingvistice – între altele pentru a diferenția de ele substantivele comune înrudite sau apropiate sau pentru a evidenția scrierea diferită a unor nume cu structură asemănătoare sau identică.

• În cele de mai jos se au în vedere nume proprii în majoritate românești sau cu forme în limba română și numai puține nume proprii străine.

• În funcție de categorie, de componență, de gradul de unitate, de oficializare, ca și de tradiție, numele proprii compuse românești și străine se scriu cu cratimă, într-un cuvânt sau în cuvinte separate, fără nicio regulă; de aceea trebuie căutate, la nevoie, în Dicționar sau în surse oficiale.

• 1. Nume de locuri

Pentru numele unităților administrativ-teritoriale (UAT) din România trebuie respectate formele oficializate prin anexele la Legea 290/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României, ale căror motivări (prin componență, decizii administrative și politice, rutină, tradiție etc.) nu le discutăm aici.

• Aceste nume, extrem de numeroase, nu puteau fi incluse toate în Dicționar, unde figurează doar cele mai importante și mai frecvent folosite (de județe, municipii și alte orașe, numai sporadic de localități mai mici, în funcție de problemele lingvistice pe care le pun); pentru celelalte trebuie consultată Legea.

• Conform Legii,

1.1. dintre numele compuse de județe se scriu: cu cratimă Bistrița-Năsăud și Caraș-Severin, iar în cuvinte separate Satu Mare.

1.2. Numele compuse de orașe (dintre care reproducem numele celor declarate municipii) se scriu:

1.2.1. cu cratimă:

Boldești-Scăeni, Bolintin-Vale, Bumbești-Jiu, Chișineu-Criș, Cluj-Napoca, Drăgănești‑Olt, Drobeta-Turnu Severin, Fierbinți-Târg, Lehliu-Gară, Miercurea‑Ciuc, Negrești-Oaș, Piatra-Neamț, Piatra-Olt, Popești-Leordeni, Sângeorz-Băi, Slănic‑Moldova, Tăuții-Măgherăuș, Târgu-Neamț;

1.2.2. (rar) într-un cuvânt:

Câmpulung (inclusiv în ~ Moldovenesc), Sângeorgiu (în ~ de Pădure), Sânnicolau (în ~ Mare), Sântana;

1.2.3. în cuvinte separate:

Baia Mare, Baia Sprie, Copșa Mică, Negru Vodă, Ocna Mureș, Râmnicu Sărat, Râmnicu Vâlcea, Satu Mare, Sânnicolau Mare, Sfântu Gheorghe, Sighetu Marmației, Șomcuta Mare; toate numele compuse cu primul element Târgu în afară de Târgu‑Neamț: Târgu Bujor, Târgu Cărbunești, Târgu Frumos, Târgu Jiu, Târgu Lăpuș, Târgu Mureș, Târgu Ocna, Târgu Secuiesc; Turnu Măgurele, Turnu Severin (actualmente în Drobeta-~);

1.3. Numele compuse ale comunelor și satelor prezintă adesea inconsecvențe între ele și față de numele asemănătoare de orașe (chiar când au aceeași structură și uneori chiar aceeași componență), fiind scrise în Lege diferit referitor la localizări diferite: cu cratimă între componentele principale, într-un cuvânt sau în cuvinte separate.

Orașu Nou-Vii; Dupăpiatră, Întrerâuri, Luncasprie, Satchinez, Satulung (jud. Maramureș), Sântămăria – (în ~ Orlea), Subcetate (jud. Harghita), Subpiatră (jud. Bihor), Suplai; După Deal, La Curte, Satu Lung (jud. Cluj), Sântă Măria (jud. Sălaj), Sub Cetate (jud. Sălaj), Sub Piatră (jud. Alba), Sub Plai.

1.4. Numele compuse de locuri din afara României, traduse/adaptate în limba română, se scriu în cuvinte separate sau într-un cuvânt:

Asia Mică, Berlinul de Est, Berlinul de Vest/Berlinul Occidental, Extremul Orient, Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu, Polul Nord, Polul Sud; Eurasia.

1.5. Numele compuse de state traduse în limba română trebuie scrise conform recomandărilor Ministerului român al Afacerilor Externe și ale Ghidului de redactare interinstituțional al Oficiului pentru Publicații al UE, și anume cu cratimă între componentele principale, într-un cuvânt sau, mai ales, în cuvinte separate:

Papua-Noua Guinee; Muntenegru; Capul Verde, Marea Britanie, Regatul Unit.

1.6. Numele proprii străine compuse de orașe, state, teritorii etc. se scriu ca în limba de origine (directă sau indirectă)/ca în uzul internațional, cu cratimă (mai rar), în cuvinte separate (mai frecvent), uneori și cu alte semne ortografice (de ex. cu apostrof):

Guineea-Bissau; Burkina Fasso, Costa Rica, Côte dʼIvoire, Hong Kong, Puerto Rico, San Marino, Sierra Leone, Sri Lanka, New York.

• Scrierea altor categorii de nume geografice nu este reglementată în mod strict.

• 2. Nume de persoane și asimilate lor

2.1. Numele proprii de persoană compuse – prenume și nume de familie – (neincluse în Dicționar) se întâlnesc scrise fie cu cratimă, fie într-un cuvânt, fie în cuvinte separate:

Ana-Maria/Anamaria/Ana Maria; Bogdan-Duică, Candiano-Popescu, Gheorghiu‑Dej, Ionescu-Șișești, Micu-Klein, Niculescu-Mizil, Piuariu-Molnar, Popescu‑Gopo, Popovici‑Bayreuth, Ronetti-Roman, Schweizer-Cumpăna, Sturdza-Bulandra, Ștefănescu‑Delavrancea; Amarie(i), Avădanei, Boubătrân, Capdebo(u), Celmare/Cel Mare, Cincilei, Costapetru, Delavrancea, Dinvale, Hagichirea, Hagiculea, Moșandrei, Sparionoapte, Șaptefrați; Alecu Ivan (Ghilia), Hagi Culea, Ioan Andrei (Wachmann), Ion Emil (Bruckner), Ștefan Vasile (Episcupescul).

2.2. (Supra)numele personalităților istorice care datează din perioade când sistemul actual al numelor de familie nu era constituit se scriu conform tradiției:

Ștefan cel Mare, Radu de la Afumați, Petru Șchiopul, Mihai Viteazul, Ioan Vodă cel Cumplit.

2.3. Pentru a se asigura identitatea legală a persoanei, numele folosite oficial se scriu în forma din documentele acesteia. Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, stipulează că la întocmirea actului de naștere, precum și a celorlalte acte de stare civilă, numele de familie și prenumele titularului formate din două sau mai multe cuvinte se scriu cu cratimă. Este vorba de înscrierea în acte a prenumelor nou-născuților și a numelor de familie pentru care cetățenii optează la căsătorie/divorț sau la schimbarea numelui.

• Ca orice lege, ea dispune numai pentru viitor, acest mod de scriere neregăsindu‑se în toate actele întocmite anterior: cetățenii au dreptul de a păstra și în uzul oficial forma propriilor nume corespunzătoare voinței lor și tradiției familiei, în măsura în care ea este consemnată în actele lor de stare civilă emise anterior.

Legea nu se aplică numelor neoficiale compuse de persoane – hipocoristice, nume de autor, nume de scenă, porecle, pseudonime –, care se pot scrie potrivit voinței purtătorilor (cf. Ionescu-Ruxăndoiu, dar Guțu Romalo).

2.4. Numele compuse românești de personaje folclorice și literare se scriu în general cu cratimă sau în cuvinte separate:

Baba-Cloanța(-Cotoroanța), Barbă-Albastră, Făt-Frumos, Harap-Alb, Jumătate‑de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop, Muma-Pădurii, Sfarmă-Piatră, Statu-Palmă-Barbă-Cot, Strâmbă-Lemne; Moș Crăciun, Moș Ene, ca și numele împrumutate ale unor personaje literare sau mitologice: Don Juan, Don Quijote, Palas Atena.

• 3. Nume de corpuri cerești

Numele proprii compuse de corpuri cerești se scriu cu cratimă sau în cuvinte separate:

Calea-Lactee/Calea-Laptelui/Calea-Robilor, Carul-Mare, Cloșca-cu-Pui, Cornul‑Caprei, Luceafărul-Ciobanilor, Luceafărul-de-Dimineață, Părul-Berenicei, Scroafa-cu-Purcei, Ursa‑Mare; Steaua Polară.

• 4. Nume de sărbători

Numele proprii compuse de sărbători laice sau religioase (indiferent de cult) se scriu mai rar cu cratimă și de cele mai multe ori în cuvinte separate:

Lăsata-Secului, Moș-Ajun; Adormirea Maicii Domnului, Anul Nou, Buna Vestire, Iom Kipur, Săptămâna Mare, Patruzeci de Sfinți, Ramazan Bairam, Schimbarea la Față, 1 Iunie.

• Numele proprii compuse formate din sintagme bazate pe cuvinte comune (precum denumirile de instituții, epoci istorice, titluri de documente etc.) se scriu în cuvinte separate.

4.1.9. Scrierea verbelor compuse

• I. Puținele verbe compuse sunt sudate și se scriu, toate, într-un cuvânt:

a binecuvânta, a binedispune, a binevoi, a se sinucide, a telecomanda (inclusiv formații accidentale ca a furgăsi, a furlua).

• II. Se scriu într-un cuvânt formațiile alcătuite din prefixul ne- + adv. mai sau (rar) prea + verb la gerunziu sau la participiu (adjectivizat): nemaivăzând, nepreavăzând, nemaivăzut, nepreavăzut.

4.2. Scrierea derivatelor

• Regulile după care se scriu derivatele nu depind de faptul că sunt formate în românește (inclusiv ca parasintetice), calchiate după alte limbi sau împrumutate gata formate.

• După unele păreri, prefixoidele și sufixoidele nu se integrează strict în derivare, fiind considerate mai curând elemente de compunere. În special pentru vorbitorul obișnuit, mai ales în ce privește modul de scriere, prevalează asemănările cu prefixarea, respectiv cu sufixarea, dar pentru acesta nu contează de fapt interpretarea, ci modul în care trebuie/se pot scrie ele.

• Unul și același formant este interpretat uneori fie ca prefix, fie ca prefixoid, respectiv fie ca sufix, fie ca sufixoid, iar uneori există omonimie prefix – element de compunere (de ex. hipo ca prefix înseamnă „(mai) mic”, iar ca element de compunere are sensul „referitor la cai”).

4.2.1. (Formații cu) prefixe/prefixoide

• I. Se scriu într-un cuvânt majoritatea formațiilor:

1. cu prefixe (vechi sau neologice):

amoral, antecalcul, antieuropean, arhiaglomerat, circumterestru, cisalpin, a conlucra, a contrazice, a desface, deverbal, a dezabona, diafilm, disproporție, ectoplasmă, endotermic, a exînscrie, exotermic, extrafin, hiperaciditate, hipoaciditate, imoral, indisciplină, infrastructură, interactiv, intracarpatic, a introduce, a îngălbeni, a întredeschide, a juxtapune, neabătut, nonstop, paranormal, pericranian, a permuta, postcalcul, preșcolar, proeuropean, a răsciti, a reîmpărți, retroversiune, străvechi, subsecțiune, supercampion, suprastructură, transalpin, ultraprogresist;

• Dar se scriu în cuvinte separate locuțiunile (împrumutate) cu componente asemănătoare: (persona) non grata (lat.), iar alte formații împrumutate – ca post-scriptum (lat.) – ori noi sau/și ocazionale – cu cratimă între componente.

2. cu prefixoide neologice:

acvaplanare, aeroclub, a se autoaccidenta, biodegradabil, cvasiunanim, demipensiune, electrocasnic, filorus, gastroenterolog, geopolitică, heliomarin, hemodializă, hipotracțiune, izoglosă, macroeconomic, metaloterapie, microorganism, radiodifuziune, semianalfabet, sociocultural, stereoacustică, telecabină, triatomic, zoofobie;

3. cu prefixoide vechi + baze inexistente în limba română actuală: bașbuzuc „ostaș turc” (înv.), pravoslavnic (înv., pop.), protopop;

• Dar formațiile cu prefixoide vechi + substantive existente în limba română actuală se scriu cu cratimă.

4. în care între prefixul ne- și un verb la gerunziu sau la participiu se intercalează adverbul mai: nemaipomenit.

• II. Anumite formații se scriu cu cratimă între prefix și bază (corespunzând unei rostiri mai insistente), și anume:

1. obligatoriu:

1.1. derivatele cu prefixul ex- care exprimă o stare anterioară („fost (din)”): ex‑campion, ex-premier, ex-președinte, ex-PSD;

• Dar derivatele cu prefixul ex- „în afară” se scriu într-un cuvânt.

1.2. formațiile cu prefixoide vechi + substantive atestate și în limba română actuală (chiar dacă numai ca istorisme): baș-boier, treti-logofăt, vel-spătar, vtori‑stolnic;

• Dar formațiile cu prefixoide vechi de la baze inexistente independent în limba română actuală se scriu într-un cuvânt.

1.3. unele formații noi sau ocazionale care au ca bază o abreviere, indicarea prescurtată a unui an calendaristic, o literă, un nume propriu, un pronume substantivizat:

non-UE, pro-UE; ante-’89, post-’89; non-a; anti-Trump, post-Obama, pro‑Macron; non-eu;

• Dar derivatele obișnuite cu aceste prefixe se scriu într-un cuvânt.

• Ocazional, din rațiuni fonetice (pentru a reda rostirea în tempo rapid) se scriu cu cratimă derivate cu prefixele ne-, re- de la teme care încep cu îm-, în-: ne‑mpăcat, re-mpărțit.

2. facultativ (pentru a pune în evidență prefixul sau/și baza), unele derivate scrise în mod obișnuit fără cratimă, mai ales:

2.1. cu prefixe cu sens superlativ: ultra-progresist (Caragiale);

• Dar, în mod obișnuit, asemenea derivate se scriu într-un cuvânt.

2.2. cu sensuri mai puțin obișnuite, asupra cărora se insistă:

pre-text „ceea ce precedă un text”;

• Dar omonimele lor curente se scriu într-un cuvânt: pretext „pretins motiv”.

2.3. supraprefixate cu același element (unele formații având sens superlativ): extra-extrafin, post-post-scriptum, răs-răscitat;

• Dar derivatele obișnuite care prezintă cumul de prefixe se scriu într-un cuvânt: antepreșcolar.

2.4. mai mult sau mai puțin ocazionale, în care prefixul se termină, iar cuvântul de bază începe cu aceeași literă: răs-străbun.

• III. Un prefix poate fi scris între paranteze rotunde – mai ales în stilul științific sau jurnalistic –, pentru a se evita repetarea cuvântului de bază: practici (re)introduse după 1989 „introduse sau/și reintroduse”.

• IV. Se scriu separat prefixele/prefixoidele (re)devenite cuvinte (adjective invariabile, adverbe, prepoziții, substantive):

anti, auto, bio, contra, extra, hiper, hipo¹, hipo², mini, mono, neo, pro, stereo, super, trans, ultra: El este/votează totdeauna anti. X este hipertensiv, Y este hipo = hipotensiv; grăsimi trans și, accidental, alte prefixe opuse termenului de bază: „legume ne [= nemirositoare] sau mai puțin mirositoare” (Gib. I. Mihăescu).

• Prefixele izolate privitoare la aceeași bază, neexprimată la primul termen, se scriu cu cratimă: concediu pre- și postnatal, glande endo-exocrine/exo-endocrine, plăți intra- și interbancare.

• V. Unele abrevieri formate din litera inițială a prefixului + litera inițială a bazei sunt scrise (în texte farmaceutice, medicale) cu punct între acestea:

c.i., i.d., i.m., i.v. pentru contraindicații, intradermic, intramuscular, intravenos.

• VI. Scrierea prefixelor din multiplii și submultiplii unităților de măsură nu este o chestiune de ortografie, care să fie decisă de lingviști.

4.2.2. (Formații cu) sufixe/sufixoide

• I. Se scriu, de regulă, într-un cuvânt, formațiile:

1. cu sufixe:

african, albăstrui, berărie, boușor, brașovean, brădet, bunătate, celular, coborâș, cocoșel, dulăpior, fățiș, frizerie, iniște, îndrăzneală, legământ, lenjereasă, liliachiu, macaragiu, mirositor, negreață, nuntaș, oportunism, oportunist, pașalâc, păsăroi, prevedere, repetabil, rodnic, românesc, scorțos, sculptural, scumpete, temător, vălmășag, chiar dacă bazele lor se scriu cu cratimă: burtăverzime față de burtă-verde sau în cuvinte separate: albaiulian, antonpannesc, cincisutist, donquijotism, sierraleonez, srilankez (față de Alba Iulia, Anton Pann, cinci sute, Don Quijote, Sierra Leone, Sri Lanka);

2. cu sufixoide:

cartofor, centrifug, cronofag, dermatolog, organigramă, rusofil, rusofob, spermicid.

• II. Se scriu cu cratimă:

1. derivatele cu sufixe de la abrevieri literale sau de la litere: STB-ist; X-ulescu;

• Dar se scriu într-un cuvânt derivatele de la abrevieri devenite cuvinte: ceferist, penelist, redegist, refegist, setebist, uslaș, utecist de la CFR, PNL, RDG, RFG, STB, USLA, UTC.

2. derivatele cu sufixe de la unele nume proprii străine care păstrează litera finală a numelui ce prezintă deosebiri între scriere și pronunțare: poe-esc, rousseau‑ism (de la Poe [poŭ], Rousseau [ruso]).

• Dar se scriu mai frecvent fără cratimă, cu căderea vocalei finale, alte derivate de la nume proprii străine: shakespearian de la Shakespeare.

• Când vocala inițială a sufixului coincide grafic sau/și fonetic cu finala bazei, se păstrează numai vocala sufixului: dandy + -ism > dandism, lobby + -ist > lobbist (nu *dandyism, *dandysm; *lobbyist, *lobbyst, cum se întâlnește uneori).

• III. Un caz izolat îl reprezintă scrierea separată a unui sufix folosit ocazional cu rol de cuvânt: ism „modă, tendință”, pl. isme.

4.3. Scrierea grupurilor relativ stabile de cuvinte

• Grupurile relativ stabile de cuvinte (unele interpretate și ca locuțiuni) se scriu, ca și locuțiunile, în cuvinte separate, iar cu cratimă numai din motive fonetice.

• Ele sunt secvențe în care componentele își păstrează sensul de bază – corespunzător realității denumite – și pot avea structura:

1. adj. + s.:

bună creștere „dezvoltare bună” (O ~ a plantelor se realizează greu.), bună dimineața (formulă de salut), bună stare „stare bună”; dublu ve/dublu vî „litera w”; prim ajutor „ajutor medical imediat”, prim plan „plan preliminar”; triplu voal;

• Dar substantivele compuse cu componență identică sau asemănătoare se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă.

2. adv. bine + adj. (în general provenit din part.):

bine crescut „dezvoltat bine” (cozonac ~), bine cunoscut „știut bine” (caz ~ de toți), bine înțeles „priceput bine” (lucru ~ de elevi), bine venit „sosit cu bine”;

• Dar adjectivele și adverbele compuse cu aceeași componență se scriu cu cratimă sau într-un cuvânt.

3. adv.₁ + adv.₂:

nici când (N-a anunțat ~ a plecat.), nici cât (~ negru sub unghie), nici cum (Lucrurile nu stau ~ am spus eu, ~ ai spus tu.), nici unde (Nu s-a dus ~ a promis.);

• Dar adverbele compuse cu aceeași componență se scriu într-un cuvânt.

4. adv. + art.: nici un, nici o (Nu e naiv și nu e nici un om incult/nici o persoană incultă);

• Dar adjectivul pronominal compus cu aceeași componență se scrie într-un cuvânt.

5. adv. + loc. adv.: nici o dată „nici măcar o singură dată” (Nu numai că n-a citit lecția de mai multe ori, dar n-a citit-o ~.);

• Dar adverbele compuse cu aceeași componență se scriu într-un cuvânt.

6. adv.₁ + prep. + adv.₂:

nici de cât „nici despre cât”, nici de cum „nici despre cum” (Nu vorbește nici de cât a suferit, nici de cum a fost umilit.);

• Dar adverbele compuse cu aceeași componență se scriu într-un cuvânt.

7. adv.₁ + adv.₂/loc. adv.:

nici odată (= nici odinioară) (Nu l-am crezut nici odată/nici odinioară, nu-l cred nici acum.);

• Dar adverbele compuse cu aceeași componență se scriu într-un cuvânt.

8. adv. + num.:

nici o, nici un (N-am nici o soră, nici mai multe. N-am nici un frate, nici mai mulți.), nici una, nici unu (Nu participă nici una, nici mai multe/nici unu, nici mai mulți);

• Dar se scriu într-un cuvânt adjectivele pronominale compuse cu componență identică/asemănătoare.

9. adv. + pr.: nici una (Nu-mi place nici una, nici alta/nici cealaltă/nici unul, nici altul/nici celălalt.);

• Dar se scriu într-un cuvânt pronumele compuse cu aceeași componență.

10. prep. + s.:

de mâncare (pop.) (Dă ~ la păsări.), după amiază „după miezul zilei” (Ei reîncep cositul ~.), după masă „după masa (de prânz/de seară)” (~ bea un digestiv.);

• Dar cuvintele compuse cu aceeași componență se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă.

11. prep. + vb. (= supin): de mâncat (~, aș mânca.);

• Dar substantivele compuse cu aceeași componență se scriu într-un cuvânt: demâncat „merinde” (pop., rar) (S-a dus cu ~ la câmp.).

12. pr.₁ + pr.₂: grupurile pronominale cel/cei/cele + ce;

13. s. + adj.: apă minerală, comisar principal, director adjunct, director general;

• Dar alte formații cu structură (relativ) asemănătoare sunt considerate substantive compuse și se scriu cu cratimă.

14. s.₁ + prep. + s.₂: apă de colonie, unt de cacao.

• Dar alte formații cu structură asemănătoare sunt considerate substantive compuse și se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă.

4.4. Scrierea locuțiunilor

• Majoritatea categoriilor de locuțiuni (când sunt rostite în tempo normal/lent) se scriu în cuvinte separate (la fel ca grupurile relativ stabile de cuvinte); unele se scriu însă cu cratimă sau cu virgulă.

• Din punctul de vedere al scrierii ca locuțiuni nu sunt semnificative situațiile în care unele componente ale lor sunt scrise cu cratimă din motive fonetice: totdeauna (tipul de-a berbeleacul) sau accidental, pentru a reda rostirea lor în tempo rapid (aducere-aminte, așa și-așa, de-asta, Doamne-ajută, dup-aceea, luare-aminte) ori pentru că includ cuvinte compuse scrise cu cratimă: de (pe) când Adam-Babadam.

1. Locuțiunile adjectivale (unele cu omonime locuțiuni adverbiale) se scriu în cuvinte separate:

altfel de „diferit”, de bine, de damă, de nimic, de pomină, de prim ordin, de seamă, de sine stătător, de-o șchioapă, de suflet, din preajmă, fără precedent, la locul lui etc./nelalocul lui etc., nu știu cât, pe alese, pe potrivă, prin absurd, te miri cât, inclusiv numeroase locuțiuni împrumutate: ad litteram (lat.), a giorno (it.), à la carte (fr.), low cost (engl.);

2. Locuțiuni adverbiale (unele cu omonime locuțiuni adjectivale)se scriu:

2.1. cu cratimă:

(de) zor-nevoie, dis-de-dimineață „dimineața foarte devreme”, jur-împrejur, mai-mai;

2.2. cu virgulă (locuțiunile adverbiale cu structură simetrică, uneori ritmate sau/și rimate):

cu chiu, cu vai „cu mare greutate”; de bine, de rău „cât de cât”; de ieri, de azi „de curând”; de milă, de silă; de voie, de nevoie „mai mult de silă decât de bunăvoie”; pe vrute, pe nevrute „indiferent dacă dorește sau nu”;

• Unele locuțiuni apar fie cu cratimă, fie cu virgulă: cum-necum/cum, necum „de bine, de rău”; de una-de alta/de una, de alta „despre diverse lucruri”; până una-alta/până una, alta „provizoriu”; vrând-nevrând/vrând, nevrând „mai mult de silă decât de bunăvoie”.

2.3. (mai frecvent) în cuvinte separate:

a doua oară, altă dată „în altă împrejurare”, câte o dată „câte o singură dată”, cu bună știință, cine știe cât, cu carul, cu frumosul, cu nemiluita, cu ridicata, cu toate astea, de bunăvoie, de altfel, de (câte) două ori, de mult „de vreme îndelungată”, de sine, din abundență, din contra, din zi în zi, dragă Doamne, fără seamăn, în contradictoriu, în cruciș, în derâdere, în jur (de), în primul rând, întâia(și) dată, între timp, la fix, mai ales, mai mult ca sigur, mult și bine, nevoie mare, nu cumva, (de) nu știu când, o dată „o singură dată”, odată și odată, pe ascuns, pe capete, pe deasupra, pe fugă, pe nebăgate de seamă, pentru ce, per tu, prima dată, prin absurd, te miri când, zi de zi, inclusiv locuțiuni împrumutate: allegro ma non troppo (it.), avant la lettre (fr.), et cetera (lat.), face to face (engl.);

• Dar se scriu într-un cuvânt adverbele compuse cu aceeași componență.

3. Locuțiunile conjuncționale se scriu în cuvinte separate:

astfel că, ca și când, chiar dacă, chit că, cu toate că, de câte ori, de parcă, de vreme ce, din cauză că, doar că, după cât(e), după ce că, fără să, imediat ce, în concluzie, în loc (ca) să, în timp ce, necum să, numai că, numai ce, odată ce, până ce, până să, pe lângă că, pe măsură ce, pe motiv că, până ce, până să, pentru ca... să, pentru că, precum și, prin urmare;

4. Locuțiunile interjecționale (românești, foarte rar împrumutate), inclusiv formulele de invocare, se scriu în cuvinte separate, și anume:

4.1. cu blancuri:

ce Dumnezeu, ce mai, Doamne ferește, Doamne păzește, ei bine, ferească Sfântul, ia te uită, ia vezi, la naiba, măi să fie, no comment (engl.), nu zău, păcatele mele;

4.2. cu virgulă (locuțiunile care conțin un vocativ pe a doua poziție): feri, Doamne; scârț, Marițo; tronc, Marghioalo;

5. Locuțiunile prepoziționale se scriu:

5.1. cu cratimă: jur-împrejurul;

5.2. mai ales în cuvinte separate:

(ca) urmare a, (de jur) împrejurul, din/în afara, din/în/prin preajma, față de, în caz de, în ciuda, în jurul, în fața, în/la dreapta, în locul, la adresa, odată cu, pe baza, pe dinafara, vizavi de;

6. Locuțiunile pronominale se scriu în cuvinte separate:

cine știe ce „ceva”, cine știe cine „cineva”, Domnia Sa (despre un domnitor, boier) (înv.), Majestatea Sa, nu știu cine „un oarecare”, te miri ce „nimica toată”, te miri cine „ceva neînsemnat”;

• Dar se recomandă scrierea cu literă mică și cratimă a noilor pronume de politețe compuse din seria lui domnia-sa.

7. Locuțiunile substantivale se scriu în cuvinte separate:

aducere aminte „amintire”, băgare de seamă „atenție”, un te miri cine „un oarecare”, însărcinat cu afaceri „diplomat temporar”, luare aminte „atenție”, un nu știu ce „un farmec nedefinit”, inclusiv unele locuțiuni împrumutate: curriculum vitae (lat.) „tip de autobiografie”, hapax legomenon (gr.) „apariție unică”, home delivery (engl.) „livrare la domiciliu”, silenzio stampa (it.) „greva tăcerii”;

8. Locuțiunile verbale se scriu în cuvinte separate:

a(-și) aduce aminte „a(-și) aminti”, a avea de-a face „a fi în legătură, în relații”, a băga de seamă „a observa”, a da năvală „a năvăli”, a lua aminte „a ține seama de ceva; a observa cu atenție ceva”, a o lua din loc „a pleca”.

5. Despărțirea la capăt de rând

• Despărțirea la capăt de rând este identificată frecvent, în mod impropriu, cu despărțirea în silabe/silabația/silabisirea.

• În realitate este însă vorba de două operațiuni distincte, deși corelative.

Despărțirea în silabe desemnează segmentarea cuvintelor după structura lor fonetică, privește sunetele și se face după criterii articulatorii. Ea este la origine orală și nu se reproduce în scris decât în puține împrejurări (fără legătură cu poziția cuvintelor pe rând). Silabisirea este utilizată (rareori în textele non-lingvistice) pentru a reproduce pronunțarea sacadată, silabă cu silabă – de ex. în unele opere literare, unde are o anumită valoare stilistică –, precum și în analiza poeziei, pentru a pune în evidență metrica bazată pe ea.

• Despărțirea la capăt de rând, practicată în scrisul uzual mai frecvent decât cea în silabe, este reglementată printr-un sistem convențional de reguli. Din ea rezultă în scrisul uzual succesiuni (numite uneori „silabe ortografice”) care coincid adesea cu silabele (propriu-zise, fonetice). Ea implică în principal litere și în subsidiar sunetele pe care le notează acestea.

• Despărțirea la capăt de rând ține de ortografie, iar despărțirea în silabe – de ortoepie.

• În virtutea caracterului DOOM³ de dicționar ortografic și ortoepic, la cuvintele din Dicționar se îmbină indicațiile privind despărțirea la capăt de rând (precedată în paranteză de abrevierea desp.) cu cele referitoare la pronunțarea cuvintelor, care poate da și indicii asupra structurii lor silabice.

• Despărțirea la capăt de rând (pe care o numim în continuare despărțire) vizează în principal despărțirea în interiorul cuvintelor.

• Se pune de asemenea și problema despărțirii grupurilor de cuvinte.

• Despărțirea la capăt de rând a pierdut din importanță ca urmare a scrisului la calculator sau pe telefon, unde există posibilitatea de a fi evitată automat printr-o dispunere corespunzătoare a cuvintelor aflate la capăt de rând – prin „condensarea” ori prin „expandarea” cuvintelor sau a spațiilor dintre ele.

Despărțirii i se acordă o mare atenție în școală (mai ales sub forma/numele de despărțire în silabe), justificată de folosirea ei în predarea și practicarea scrierii și a pronunțării corecte; ca urmare, ea figurează și la anumite probe de la admiterea în învățământul superior.

• Cunoașterea regulilor de despărțire este utilă și în afara școlii, mai ales sub aspect practic, pentru a le aplica atunci când este necesar, nerespectarea lor putând avea efecte supărătoare. Este, astfel, cazul textelor dispuse pe coloane mai înguste, unde se poate constata uneori o despărțire întâmplătoare a cuvintelor și a numelor proprii (eventual și a numerelor mari!), fără nicio regulă, în funcție exclusiv de spațiul disponibil.

• Regulile despărțirii la capăt de rând în română nu sunt identice cu cele din alte limbi (romanice și neromanice), care nu trebuie aplicate automat limbii române.

5.1. Despărțirea în interiorul cuvintelor

Generalități

• La despărțirea în scris în interiorul cuvintelor se recurge atunci când un cuvânt (cu mai mult de o silabă) nu încape în întregime la sfârșitul unui rând, partea lui finală trecându-se la începutul rândului următor.

•Scopul despărțirii este de a face economie de spațiu (de aceea nu are rost dacă este neeconomică), precum și de a contribui la o dispunere unitară și estetică a cuvintelor și a spațiilor în text.

• Despărțirea nu trebuie să provoace dificultăți de înțelegere și să fie neelegantă (de exemplu prin folosirea în exces a despărțirilor în același text).

• Indicațiile din Dicționar privind despărțirea la capăt de rând pot contribui la distingerea unor situații în care grafia și marcarea accentului nu dau suficient seama de rostire – de pildă de caracterul de vocală sau de semivocală al sunetului notat printr-o literă, respectiv de pronunțarea unei secvențe ca hiat sau ca diftong – ori a celor în care unele litere nu notează efectiv sunete, ci servesc numai ca semne grafice.

• La despărțirea în interiorul cuvintelor, limita dintre secvențele rezultate se marchează (ca și la despărțirea în silabe) prin cratimă (-). Aceasta se notează la sfârșitul primului rând și nu se reia la începutul rândului următor – deși, în cazul cuvintelor și al grupurilor legate permanent prin cratimă, când despărțirea se face la locul acesteia, în acest fel nu se mai marchează faptul că asemenea cuvinte se scriu întotdeauna cu cratimă.

• În cazul modificării textului, există riscul ca în interiorul unui rând să rămână o cratimă nejustificată.

• Pentru a simplifica exprimarea, când nu există risc de confuzie, folosim termenii consoană și vocală pentru literă-consoană, respectiv literă-vocală. Vorbim de succesiuni (de litere), nu de silabe, deoarece nu toate secvențele implicate sunt silabe în sens fonetic.

• Notăm literele care reprezintă consoane, vocale și semivocale cu C, respectiv cu V și cu S, iar ordinea consoanelor în cuvânt cu indici (C₁ etc.).

• În exemple marcăm cu cratimă despărțirile recomandate și, suplimentar, și cu o liniuță verticală (-|) pe cele care coincid cu locul cratimei proprii unui cuvânt/grup ortografic, iar cu bară oblică dublă (//) despărțirile interzise/nerecomandabile.

• Exemplele sunt ilustrative, nu exhaustive, ca peste tot în STUDIUL INTRODUCTIV, și nu sunt în general urmate de etc.

• În exemple, familiile de cuvinte ai căror membri se despart în același mod sunt reprezentate, de regulă, prin câte un singur cuvânt.

• Exemplele privesc atât cuvinte-titlu din DOOM³, cât și acele forme flexionare ale lor la care despărțirea este diferită de a cuvântului-titlu.

• În exemplele care ilustrează regulile indicăm numai segmentarea la care se referă regula în discuție.

• De altfel, la indicarea simultană a tuturor posibilităților de despărțire într-o singură formulă (pre-emp-ți-u-ne) nu se recurge în mod normal (cu excepția marcării rostirii silabisite), mai adecvată fiind, eventual, enumerarea separată a despărțirilor realizabile efectiv în funcție de spațiul disponibil: pre-empțiune, preemp-țiune, preempți-une, preempțiu-ne.

• Regulile de despărțire la capăt de rând privesc atât modul în care se face aceasta, cât și situațiile în care despărțirea este interzisă sau nerecomandabilă. Dicționarul trebuie consultat ori de câte ori există dubii cu privire la aceste aspecte.

• În Dicționar se indică excepțiile de la reguli, nu despărțirile conforme cu acestea.

• Regula generală și obligatorie a despărțirii cuvintelor este interdicția de a exista la sfârșit sau la început de rând o secvență care din punct de vedere fonetic nu este silabă.

• Altfel spus, pe al doilea rând se trec numai secvențe care sunt silabe întregi.

• Nu se recomandă să se despartă un cuvânt la sfârșit de rând prin trecerea pe cel următor a unei singure litere-vocală, deoarece o astfel de despărțire (chiar când, fonetic, este corectă, vocala formând silabă) nu are rost, neeconomisindu-se spațiu: de ex., dacă din cuvinte ca alee, aprecia, lua, sui s-ar lăsa la capătul unui rând ale-, apreci-, lu-, su- și s-ar trece e, a, i la începutul rândului următor, cratima ar ocupa pe primul rând tot atâta spațiu cât și e, a, i finali, dacă nu s-ar despărți.

În schimb, când este absolut necesar, prima vocală a unui cuvânt, deși este neconcludentă, se poate lăsa la sfârșitul unui rând când restul din cuvânt se trece pe rândul următor: a-fla, a-re, e-ră, o-ră.

În Dicționar se indică însă separat prima sau ultima vocală dintr-un cuvânt (chiar când se recomandă să se evite despărțirea lor), pentru a reflecta și silabisirea în rostirea sacadată: abducție (desp. -ți-e), auzi (a ~) (desp. a-u-).

• În limba română se folosesc două modalități de despărțire a cuvintelor „formate” (compuse sudate și unele derivate); ele sunt numite în continuare despărțire după pronunțare, respectiv după structură.

Normele actuale admit, în principiu, la cuvintele „formate”, ambele variante de despărțire (neprecedate în Dicționar prin denumire).

Despărțirea după pronunțare ocupă primul loc, fiind cea preferată, și este urmată, la cuvintele în cauză, după bară oblică, de varianta de despărțire după structură (indicată prin reluarea numai a secvențelor care se despart diferit): aerospațial (desp. -ros-pa-ți-al/-ro-spa-).

5.1.1. Despărțirea după pronunțare

• I. Despărțirea după pronunțare (sau bazată pe pronunțare) are în vedere în principal literele componente ale cuvintelor și valorile lor.

• II. Din punctul de vedere al despărțirii, unele litere (ca digrafele sau literele „diacritice”) au un comportament aparte, numărul literelor și cel al sunetelor necoincizând întotdeauna:

1. digrafele ch, gh (+ e, i) (pron. [k′], [g′]) în cuvinte românești sunt tratate ca o singură consoană și nu se despart între ele, inclusiv când apar în succesiuni de mai multe litere-consoane (v. și mai jos 4.):

a-chita, anan-ghie, an-cheta, as-chimodie, dez-gheț, is-chemie, în-chide, în-chipui, în-gheț, în-ghiți, le-ghe, li-ghioană, port-chei, port-schi, un-gher, ure-che;

2. digraful dg (+ e, i) [pron. ğ] în unele nume proprii și împrumuturi este tratat ca o singură consoană și nu se desparte:

*Cambo-dgia, *Me-dgidia; cambodgian (desp. -bo-dgi-an), dudgeonare (desp. -dge-o-), gadget (desp. ga-dget), kimeridgian¹ (desp. -dgi-an), ridger (desp. ri-dger);

3. literele e și i pot servi și ca simple semne grafice atât după digrafele ch, gh, cât și după c, g, în aceste cazuri ele necontând ca (semi)vocale:

cea-ră, chea-mă, chia-bur, gea-muri, gean-tă, ghea-ră, ghia-ur, giar-dia, tul-cean, nu *ce//ară etc.; în alte cuvinte aparent asemănătoare însă, ele au valoare de vocale și fac parte dintr-un hiat: Aghi-uță, chi-asm, chi-etism, ge-anticlinal, ge-ologie, ghi‑oc, lice-an, indicarea despărțirii putând contribui la distingerea între astfel de situații: ciaconă (desp. cia-) dar cianură (desp. ci-a-);

4. litera h nu are valoare fonetică proprie în digrafele ch, gh, precum și în unele grafii străine, și nu se desparte de consoana precedentă, împreună cu care este tratată ca un singur sunet (v. și mai sus 1.):

dh [pron. d], gh [pron. g], th [pron. t]: ca-thar-sis, ma-ghre-bian, mi-thra-ism, prou‑dho-nism, sin-gha-lez; ch [pron. č], respectiv [pron. h]: ma-chist¹, ma-chist², tech‑ne-țiu; dar bog-head.

5. litera i, când notează un i devocalizat, nu formează silabă din punct de vedere fonetic și nu contează ca vocală sub aspectul despărțirii, iar consoanele urmate de aceasta sunt tratate ca o consoană singură atât în interiorul unor compuse, cât și la finală de cuvânt:

ori-când, ori-ce, câteși-trei; 2 sg. az-vârli; lincși, duș-mani, dar inf. azvâr-li, înflo‑ri; s. linc-șii, dușma-nii, indicarea despărțirii putând contribui (uneori alături de accent) la distingerea între astfel de situații;

6. litera x, care notează două sunete-consoane ([pron. ks] sau [pron. gz]), chiar dacă, fonetic, limita silabică este între sunetele [k] și [s], respectiv [z], se comportă grafic la despărțire ca o singură literă-consoană: ta-xi, inclusiv în succesiunile de două sau trei litere-consoane:

ex-clama, ex-cursie, ex-plica, ex-prima, ex-sicator, ex-sudat, ex-trage, imix-tiune.

7. Alte digrafe și trigrafe din împrumuturi în care redau un singur sunet se comportă în același mod:

bu-shel, jiu-ji-tsu, que-tzal, ke-tchup, kibbu-tzuri, se-quoia, watt-metru, în care qu [pron. kv]; sh [pron. ș]; tch [pron. č]; ts, tz [pron. ț]; tt [pron. t].

• Despărțirea după pronunțare se poate aplica aproape tuturor cuvintelor cel puțin bisilabice, inclusiv cuvintelor „formate” și componentelor acestora, și este modalitatea de despărțire unică pentru cuvintele simple și pentru majoritatea derivatelor cu sufixe.

• Pentru despărțirea după pronunțare se pot stabili reguli generale, însă unele cunosc excepții sau privesc un număr redus de cuvinte.

• Aplicarea despărțirii după pronunțare la cuvinte „formate” conduce uneori la rezultate ce pot leza simțul lingvistic al persoanelor care recunosc structura unor cuvinte românești sau chiar a unor împrumuturi: centros-feră, pos-teminescian, protop-salt, ocultând elementele lor componente: centro, post, proto și, respectiv, sferă, eminescian, psalt, puse în evidență prin despărțirea după structură. Asemenea despărțiri după pronunțare trebuie însă acceptate în virtutea faptului că regulile acesteia au un caracter pur formal, independent și distinct de analiza structurii cuvintelor respective.

Vorbitorii altor limbi, în care despărțirea după pronunțare este unica sau principala modalitate în uz, nu par defel șocați de despărțiri asemănătoare.

• Pentru cuvintele neanalizabile în limba română (în care nu se recunoaște nicio unitate mai mică cu sens lexical și care cuprind numai componente neînțelese sau neproductive în româna actuală) și pentru marea majoritate a derivatelor analizabile, norma prevede exclusiv despărțirea după pronunțare: ab-stract, su‑biect, nu (și) *abs//tract, *sub//iect, precum și evitarea unor despărțiri care ar contraveni regulilor: a-broga, nu *ab//roga, deoarece br este un grup nedisociabil.

• Regulile despărțirii după pronunțare au drept criterii valorile literelor (v. Tab. 2) în scrierea limbii române și poziția lor în diversele succesiuni.

5.1.1.1. Consoane

• Regulile de despărțire a consoanelor privesc consoanele aflate între vocale (inclusiv când litera-vocală precedentă ori următoare notează o semivocală): mai‑că, lupoai-că, re-seamănă.

• Regulile generale sunt următoarele:

- o consoană unică între vocale se trece pe rândul următor, fără excepție: -C

- în succesiunile de două, trei sau patru consoane, despărțirea se face, de regulă, după prima consoană, cealaltă/celelalte trecându-se pe rândul următor: -C-C, C-CC, -CCC-, cu anumite excepții;

- în extrem de puținele secvențe de cinci consoane, despărțirea se face, fără excepție, după a doua consoană (ultimele trei trecându-se pe rândul următor): CC-CCC-.

• Un indiciu este reprezentat, în general, de existența, respectiv de inexistența sau de raritatea secvențelor în cauză la început de cuvânt.

• Anume, în principiu, nu se poate afla la început de silabă grafică (scrisă) o succesiune de consoane care nu există în limba română sau este foarte rară la început de cuvânt, fiind eventual limitată la câțiva termeni de specialitate sau la câteva cuvinte vechi, puțin întrebuințate (v. însă cazul lui dl, tl).

• Regulile de despărțire după pronunțare a consoanelor și excepțiile de la ele sunt detaliate în cele ce urmează.

REGULA 1.1.: O consoană: -C

• O consoană între vocale se trece pe rândul următor: V-C-V.

• O literă-consoană unică aflată între două vocale se trece întotdeauna pe rândul următor:

su-biect, fa-că, fa-ce, po-diș, a-fi-șa, le-ga, le-ge, ha-ha-le-ră, a-ba-jur, i-ra-kian, mă‑lin, tea-mă, lu-nă, ma-pă, se-quoia, soa-re, ie-se, ma-și-nă, ia-tă, ța-ță, ta-vă, ba‑se‑do-wian, ta-xi, ra-ză.

Pentru digrafele și trigrafele care redau un singur sunet și se comportă din punctul de vedere al despărțirii ca o singură consoană v. Despărțirea după pronunțare II.

• Regula nu are nicio excepție.

REGULA 1.2.: Succesiunile de două consoane: C-C

• În majoritatea situațiilor, două consoane între vocale se despart: VC-CV.

În general, dintre două litere-consoane aflate între vocale, cea dintâi rămâne pe primul rând, iar a doua se trece pe rândul următor (dar v. și EXCEPȚIA DE LA REGULA 1.2.).

• Cele două consoane pot fi:

- diferite:

ab-ces, ac-tiv, as-tăzi, mul-te, os-cior, răb-da, ab-hora, ab-ject; ic-ni, tic-sit, ac-tiv, frec-vent; lod-bă, od-gon, ad-jectiv; iof-ca, af-gan, caf-tan; mig-dală, mag-mă, tig-vă; poh-fală, lih-nit; mij-loc, vaj-nic; cal-cula, mul-te; sim-bol, toam-nă, om-letă, dom-ră; mân-ca, în-ger, lun-git, algon-kin, fin-landez, an-rocament, tran-silvan, mun-te, an-xios; cap-să, aștep-ta; ar-că, ar-ce, mier-lă, cer-ne, ar-sură, ar-șiță, ar-tist, amor-ți, ar-vună, ar-zător; as-cet, os-cior, breas-lă, as-pic, is-raelian, as-tăzi; muș-ca, puș-lama; mat-că, bot-for, cat-gut; leț-caie; plav-că; iz-bi, iz-laz, dez-robi.

- identice, notând:

- același sunet:

fortis-simo; in-navigabil, inter-regional, în-nădi, sân-nicolean, sub-bibliotecar;

- sunete diferite: c [pron. k] + c + e, i [pron. č]: ac-cent, ac-cident.

Pentru cazul literei x [ks] v. Despărțirea după pronunțare II.

EXCEPȚIE DE LA REGULA 1.2.: Despărțirea -C + l, -C + r

• Nu se despart, ci formează grupuri nedisociabile, trecându-se împreună pe rândul următor, succesiunile de două consoane aflate între vocale care au ca al doilea element o consoană sonantă lichidă (C₂= l sau r) și ca prim component una dintre următoarele litere reprezentând anumite tipuri de consoane: C₁= b, c (eventual k), d, f, g, h, p, t, v. Succesiunile în cauză sunt:

bl	ca-blu
br	neo-brăzat
cl	pro-clama
cr	nea-crit
dl	numai io-dler, ma-dlenă, povi-dlă, pu-dlaj; Co-dlea*
dr	co-dru
fl	nea-flat
fr	pana-frican
gl	nea-glutinat
gr	nea-gricol
hl	bâ-hli, ca-hlă, cea-hlău, pe-hlivan, si-hlă, alte câteva cuvinte
hr	anti-hrist, cata-hreză, po-hrib, psi-hrofil, alte câteva cuvinte
pl	su-plu
pr	cu-pru
tl	ti-tlu
tr	li-tru
vl	de-vlă, do-vleac, do-vlecel, e-vlavie, alte câteva cuvinte
vr	de-vreme

• La fel se pot despărți numele proprii străine care cuprind grupurile kl, kr: *Cona-kry, *Ira-klion.

• Pentru claritate, în Dicționar, la indicarea despărțirii se reproduce în astfel de cazuri și silaba precedentă: biblic (desp. bi-blic).

Pentru cuvintele care cuprind trei litere-consoane dintre care un h numai grafic v. Despărțirea după pronunțare II.

REGULA 1.3. Succesiunile de trei consoane: C-CC

• Trei consoane se despart, de regulă, după prima consoană: VC-CCV.

• În succesiunile de trei litere-consoane aflate între vocale, despărțirea se face, în majoritatea situațiilor, după prima consoană, celelalte două trecându-se pe rândul următor (dar v. EXCEPȚIA DE LA REGULA 1.3.):

artin-skian, as-pru, avan-scenă, car-stic, cin-ste, circum-specție, con-tra, crenvur‑știi, delin-cvent, fol-clor, în-șfăca, lin-gvist, moj-drean, ob-ște, san-gvin.

Pentru digrafele care redau un singur sunet, precum și pentru succesiunile de trei litere-consoane dintre care prima este x [ks] v. Despărțirea după pronunțare II.

La unele cuvinte „formate”, despărțirea după pronunțare coincide cu/respectiv diferă de cea după structură: avan-premieră; dar pais-prezece/pai-sprezece, treis‑prezece/trei-sprezece.

• Despărțirea succesiunilor de trei consoane cunoaște o singură excepție.

EXCEPȚIE DE LA REGULA 1.3.: Despărțirea CC-C

•1. În următoarele succesiuni de trei consoane aflate între vocale VCC-CV , care se regăsesc în neologisme și în familia lui jertfă, despărțirea se face după a doua consoană, a treia trecându-se pe rândul următor. Succesiunile în cauză sunt:

lp-t: numai sculp-ta și familia

mp-t; mp-ț: simp-tom, somp-tuos și familia; asump-ție, preemp-țiune și alți câțiva termeni (în general rari)

nc-s, nc-ș, nc-t, nc-ț: sconc-sul; sfinc-șii și alte cuvinte; onc-tuos, punc-te; func-ție, punc-ție, sanc-țiune, familiile lor și multe alte cuvinte

nd-v: numai (alt)când-va, (om-)send-viș/sand-vici

rc-t: numai arc-tic, familia lui și (pre)infarc-turi

rt-f: jert-fă și familia lui

st-m: numai familiile lui ast-matic, ist-mic și compusele împrumutate east‑mancolor, trust-men;

• 2. La succesiunile de sub 1. se adaugă altele, cu puține ocurențe (unele unicate), care se regăsesc în cuvinte „formate” (semi)analizabile, la care excepția VCC-CV este justificată de regulile despărțirii după structură și/sau în care secvența C₂C₃din aceste succesiuninu este posibilă în aceeași silabă, nefiind atestată la început de cuvânt (decât cel mult în câteva cuvinte străine):

lb-g: alb-gardist

ld-m, lt-c [ltk, ltč]: numai feld-mareșal; alt-careva, alt-ceva și alte câteva formații similare

nd-b, nd-c, nt-l, nz-p: numai hand-bal; fiind-că; numai benz-piren

rb-ț ș.a.: absorb-ție, adsorb-ție și alți câțiva termeni; pentru tipul port- v. mai jos;

st-b, st-c, st-d, st-f, st-l, st-n, st-p, st-s, st-t, st-v: ast-fel; best-seller; pentru tipul post- v. mai jos;

Pentru digrafele care redau un singur sunet-consoană și se comportă deci din punctul de vedere al despărțirii ca o singură consoană v. Despărțirea după pronunțare II.

• Asemenea succesiuni de trei consoane, foarte numeroase, nu pot fi și nici nu trebuie memorate, deoarece se întâlnesc, de cele mai multe ori, în cuvinte „formate” (semi)analizabile, cărora li se aplică despărțirea după structură, mai ușor de intuit. Este vorba în special de formații cu:

- un element de compunere terminat într-un grup consonantic:

benz-piren; port-: port-bagaj, port-cuțit, port-hartă, port-jartier, port-mantou, port‑pagină, port-țigaret, port-vizit;

- un prefix terminat într-un grup consonantic: post-, trans-

post-calcul, post-data, post-garanție, post-meridian, post-natal, post-palatal, post‑verbal; trans-carpatic, trans-danubian;

- un sufix care începe cu o consoană (-lâc, -lâu, -nic, -șor, -ție), atașat la teme terminate într-o succesiune de două consoane:

amant-lâc; pazvant-lâu; stâlp-nic;*târg-șor; absorb-ție.

REGULA 1.4.: Succesiunile de patru consoane: C-CCC

• Patru consoane se despart, de regulă, după prima consoană (VC-CCCV).

• În succesiunile de patru consoane aflate între vocale, despărțirea se face, de regulă, după prima consoană, celelalte trei trecându-se pe rândul următor (v. și EXCEPȚIA I, EXCEPȚIA II):

ab-stract, con-structor, mon-stru, san-scrit.

• Unele succesiuni de patru consoane apar numai în cuvinte „formate”, în care despărțirea după pronunțare coincide cu cea după structură: m-scr; n-spr, n-zdr; x-str [pron. ksstr]: circum-scrie și familia lui; numai din-spre, în-spre, un-sprezece și familia lui; în-zdrăveni și familia lui; numai ex-strofie.

• Despărțirea după pronunțare a succesiunilor de patru consoane cunoaște două categorii de excepții: CC-CC și CCC-C.

EXCEPȚIA I LA REGULA 1.4.: Despărțirea CC-CC

• În unele succesiuni de patru consoane aflate între vocale din cuvinte aproape unicat, despărțirea după pronunțare se face după a doua consoană, ultimele două trecându-se pe rândul următor. Succesiunile în cauză sunt:

- ld-sp: numai feld-spat, feld-spatic

- nd-gr: numai land-graf, land-grafiat

- ng-st: numai gang-ster, gang-sterism și tung-sten

- formații cu:

- un element de compunere terminat într-un grup consonantic:

port-: numai port-drapel

- un prefix terminat într-un grup consonantic: post-, trans-

ns-gr: numai trans-gresa, trans-gresiune

st-cr, st-pr, st-șc: numai post-criză; numai post-prandial, post-procesare; numai post-școlar.

• Despărțirea CC-CC coincide cu structura acestor cuvinte din română, respectiv din limbile de origine. Nu este nevoie ca aceste succesiuni de consoane să fie memorate, deoarece se întâlnesc în cuvinte (semi)analizabile, compuse sau formate cu un prefix terminat într-un grup consonantic, și li se poate aplica (și) despărțirea după structură, care este destul de evidentă și conduce la același rezultat.

Pentru secvența de patru litere-consoane incluzând digraful ch (+ e) [pron. k′] v. Despărțirea după pronunțare II.

EXCEPȚIA II LA REGULA 1.4.: Despărțirea CCC-C

• Succesiunile de patru consoane rst-n, rst-v între vocale (greu de pronunțat) se înregistrează într-un împrumut vechi (dejurst-vă) și în trei derivate: (ne)vârst-nic și vârst-nicie (înv., reg.) și se despart după a treia consoană (VCCC-CV), a patra trecându-se pe rândul următor; li se adaugă împrumutul (înv.) sports-men. În aceste formații, despărțirea după pronunțare coincide cu cea după structură (din română, respectiv din limba de origine).

REGULA 1.5.: Succesiunile de cinci consoane: CC-CCC

• Cinci consoane se despart după a doua consoană: VCC-CCCV.

• Succesiunile de cinci litere-consoane aflate între vocale în cuvinte românești sunt pt-spr și rt-sch – ultima, care cuprinde digraful ch, având patru sunete‑consoane: sch [pron. sk′]; ele se despart după a doua consoană, celelalte trecându‑se pe rândul următor. Ele se găsesc numai în opt-sprezece, al opt-sprezecelea și port-schi (pentru chi v. Despărțirea după pronunțare II.), la care despărțirea după pronunțare și cea după structură coincid. Li se adaugă ang-strom.

Această regulă nu are excepții.

• Sintetizând, cele cinci reguli de despărțire pentru consoane sunt:

-C, C-C, C-CC, C-CCC, CC-CCC

iar cele patru excepții de la aceste reguli sunt:

-C,C, CC-C, CC-CC, CCC-C

deci în succesiunile de 2, 3 și 4 consoane, despărțirea se face de regulă după prima consoană; au alt regim anumite succesiuni de 2 consoane, care nu se despart, succesiunile de 5 consoane și, în anumite condiții, cele de 3-4 consoane, în care despărțirea se face după a doua consoană, iar în cazul unor succesiuni de 4 consoane, după a treia consoană.

5.1.1.2. Vocale

• Pentru o despărțire corectă a literelor-vocale trebuie cunoscută valoarea lor de sunet-vocală sau de sunet-semivocală. În caz de dubiu trebuie consultat Dicționarul.

• Când despărțirea implică litere-vocale trebuie să se aibă în vedere faptul că literele e, i, o, u, y redau atât vocale propriu-zise, cât și semivocale, despărțirea depinzând de valoarea lor.

• Vorbitorii nativi de română fac cu relativă ușurință distincția sunet-vocală – semivocală la cuvintele din fondul vechi. În cazul neologismelor însă, pot exista mai frecvent dubii dacă unele succesiuni de litere-vocale se pronunță cu vocală sau cu semivocală, deci cu hiat sau cu diftong, și se despart ca atare: te-andrie, respectiv tea-tru.

• În principiu:

- două litere-vocale alăturate care notează vocale propriu-zise (în hiat) se despart: V-V

- când literele e, i, o, u, y notează o semivocală urmată de o vocală (făcând parte dintr-un diftong ascendent sau dintr-un triftong), despărțirea se face înaintea lor: -SV

- literele-vocale care notează sunete aflate în diftongi sau în triftongi nu se despart între ele;

- literele-vocale care în cuvinte cu grafii (parțial) străine notează împreună un singur sunet-vocală nu se despart: au fr. [pron. o] (desp. au-badă), ee engl. [pron. i] (desp. splee-nul), eu fr. [pron. ö] (desp. cozeu-rul), ie germ. [pron. i] (desp. lie-dul), ou fr. [pron. u] (desp. cou-lomb) ș.a.

Pentru situația specială în care se pot afla literele e, i în cuvinte românești v. 5.1.1. Despărțirea după pronunțare II.

• Regulile de despărțire a literelor-vocale se pot detalia în modul care urmează.

REGULA 2.1. Succesiunile V-V

• Două vocale alăturate se despart.

• Dintre două vocale propriu-zise alăturate, a doua se trece pe rândul următor; altfel spus, vocalele în hiat se despart.

• Cele două litere-vocale pot fi:

- diferite:

fa-eton, arha-ic, ba-obab, bacala-ure-at; behă-it, lingă-ul; hârâ-it, pârâ-ul; be‑atitudine, cere-ale, de-ictic, ge-ologie, le-onin, che-utoare, le-ul; ci-anură, zi-ar, pompi-er, i-onian, cafegi-ul; cro-at, po-et, cro-itor, bo-ur; lu-a, polu-are, continu‑ăm, du-et, bănu-ise, afectu-os; keny-an (nu: be//ată, io//nian, dar: bea-tă, cia-conă, geor‑gian etc.);

- identice:

ale-e, fi-ință, alco-ol, continu-um, perpetu-um (mobile), vacu-um, dar continuu (desp. -nuu)/continuu (desp. -nu-u).

• Unele succesiuni de vocale apar în cuvinte „formate”, în care despărțirea după pronunțare V-V coincide cu cea după structură: anti-infecțios, bine-înțeles, contra-argument, co-ordona, re-examina.

REGULA 2.2. Succesiunile SV

Literele-vocale alăturate care notează o semivocală urmată de o vocală nu se despart.

• Nu se despart între ele, ci se lasă/se trec împreună pe același rând literele-vocale alăturate dintre care prima notează o semivocală, iar a doua o vocală, făcând parte dintr-un:

- diftong ascendent:

ba-ia, bă-iat, bă-ieți, bea-tă, bia-tă, bo-uar, coa-fa, do-uă, du-ios, ghio-tura, ie‑pure, iu-bit, mior-lăi, no-uă, oa-meni, zi-ua; himala-yan, himala-yeni, bo-yul (nu: be//ată, dar: be-atifica etc.);

- triftong: ari-pioară, do-reau, le-oaică, leoar-că (nu: aripi//oară, dar: albi-oară etc.).

REGULA 2.3. Succesiunile V-S

• Literele-vocale alăturate care notează o vocală urmată de o semivocală nu se despart.

• Într-o succesiune de două litere-vocale alăturate, când prima notează o vocală, iar a doua o semivocală (care face parte dintr-un diftong sau dintr-un triftong), despărțirea se face, după caz:

• I. în succesiunile de litere-vocale în care e, i, o, u sau y notează o semivocală, aceasta se trece pe rândul următor când se află:

- după o vocală propriu-zisă, iar literele e, i, o, u, y care notează semivocala fac parte dintr-un:

- diftong ascendent:

accentu-ează, agre-ează, cre-ion, dubi-oasă, du-ios, gă-oace, gu-yanez, mama-ia, pro-iect, ro-iul, no-uă, ro-ua, su-ia, su-ie, tă-ia, tămâ-ia, tămâ-ie; a-yatollah (nu: accen//tuează)

- triftong: du-ioasă, înșe-uează, le-oaică, tă-iai, vo-iau (nu: al//bioară, dar: albi-oară etc.)

- după un diftong ascendent (deci tot după o vocală propriu-zisă), iar literele a, e, i, o, u sau y fac parte dintr-un diftong: paragua-yan, ploa-ie, stea-ua (nu:
al//bioară).

• Altfel spus,

- diftongii și triftongii se despart de vocala sau de diftongul care îi precedă;

- diftongii alăturați se despart între ei.

• II. când vocala și semivocala formează un diftong descendent, ele nu se despart:

ai-bă, au-gust, bojdeu-că, doi-nă, câi-ne, cey-lonez (nu: bojde//ucă, dar: a-i-kido etc.).

5.1.2. Despărțirea după structură

• Despărțirea după structură (numită și despărțire bazată pe analiza morfologică sau (lexico-)morfologică) este guvernată de reguli întemeiate pe morfologia derivațională, care reflectă structura cuvintelor din punctul de vedere al formării lor.

• Numai cuvintele „formate” – compuse sudate, derivate cu prefixe și unele derivate cu sufixe – pot fi supuse (și) despărțirii după structură.

• Și prin despărțirea după structură trebuie să rezulte numai secvențe care sunt, fonetic, silabe, putându-se pronunța și independent, precum și secvențe care nu contravin pronunțării:

nu *artr//algie, *centr//african, *gastr//ectomie, *hexametilentetr//amină, *hidr//oxid, *într//ajutorare, *nevr//algie; nu *apendic//ectomie, *laring//ectocmie.

• Această modalitate se poate folosi numai la limita dintre elementele componente ale cuvintelor din categoriile enumerate. Pentru aceeași zonă a cuvântului, cel care scrie are, în anumite cazuri, libertatea de a alege, în funcție de spațiul disponibil și de opțiunea sa, una dintre cele două variante de despărțire: dezinfecta: de-zinfecta/dez-infecta.

• Despărțirea după structură se aplică la cuvintele formate în limba română sau împrumutate gata formate și care au o structură relativ transparentă. Ea nu este obligatorie și are caracter cult, aplicarea ei depinzând de măsura în care cel care scrie recunoaște forma și sensul elementelor componente ale cuvintelor formate în limba română sau împrumutate gata formate din alte limbi. Recunoașterea structurii acestor cuvinte depinde de gradul de cultură al vorbitorilor, de cunoașterea de către ei a limbilor de origine și de intuiția lor lingvistică.

• Ea se poate aplica, alternativ sau/și facultativ (alături de cea după pronunțare), atunci când sfârșitul unui rând coincide cu limita dintre componentele cuvintelor „formate”.

• În cazul cuvintelor aparținând unor terminologii de specialitate și alcătuite, în mare parte, din elemente vechi grecești și latinești (precum ana-mneză), despărțirea morfologică este adesea accesibilă numai unor specialiști din domeniul respectiv.

• În română, despărțirea după structură este dusă mai departe decât în alte limbi romanice, aplicându-se nu numai cuvintelor analizabile, ci și celor semianalizabile – deci formațiilor în care se recunoaște cel puțin unul dintre componente, chiar dacă nu există independent în formă sau/și cu sens identice celor din formația respectivă.

• Este vorba deci de formații ale căror componente sunt neapărat, amândouă sau cel puțin una dintre ele:

- cuvinte independente: benz-aldehidă;

- elemente de compunere identificabile ca atare de către vorbitorii obișnuiți (nu doar de către specialiști sau oameni de cultură): port-tabac, port-țigaret.

• Despărțirea după structură nu se aplică la cuvintele neanalizabile în limba română – în care nu se recunoaște nicio unitate mai mică cu sens lexical și care cuprind numai componente neînțelese sau neproductive în româna actuală. Pentru asemenea cuvinte, norma prevede exclusiv despărțirea după pronunțare: ab-stract, su-biect, nu (și) *abs//tract, *sub//iect.

• Unele cuvinte împrumutate sunt compuse numai în limba de origine. Structura lor în aceasta, necunoscută majorității românilor, nu reprezintă însă un criteriu pentru despărțirea lor după structură în română. De ex. mal-adresă „neîndemânare” (compus în franceză), în care se poate recunoaște componentul mal- (prezent în românește în numeroase compuse, ca malformație etc.), nu are nicio legătură cu rom. adresă „domiciliu”; port-land (compus în engleză), în care se poate identifica elementul land, nu are nicio legătură cu rom. port, port- (dar portland nu se poate despărți *por-tland după pronunțare deoarece tl nu este posibil la început de cuvânt și de silabă).

• Despărțirea după structură nu se aplică împrumuturilor neanalizabile în limba română al căror al doilea element nu există în românește, cu un sens corespunzând celui din compus, ca un cuvânt independent sau în formații similare. Asemenea cuvinte pot fi supuse numai despărțirii după pronunțare, chiar dacă în limba de origine sunt compuse sau derivate, iar unii români recunosc structura respectivă, astfel încât o despărțire contrară ei ar putea să-i șocheze. Cf. fol-clor și cuvintele înrudite, care se despart numai după pronunțare, fol-clor, în română neexistând ca elemente independente *folc, *lor (din engl. folk, lore); tran-silvan, deoarece silvan^{1,
2}înseamnănumai „compus chimic” sau „faun”.

• Detaliind, pot fi supuse (și) despărțirii după structură cuvintele
(semi)analizabile, formate în limba română sau împrumutate (dar având o structură recognoscibilă):

- compusedin cuvinte dintre care cel puțin unul există și independent în limba română cu un sens corespunzând celui din compus, ori formate din elemente de compunere:

alt-ceva, alt-cumva; ast-fel; cinci-sprezece; de-spre; drept-unghi, fiind-că;

- compusecu elemente de compunere: port-altoi;

- derivate cu prefixe:

dez-echilibru; in-egal, ne-stabil; post-eminescian; sub-acut, sub-linia (deși b + l nu se despart după pronunțare în cuvinte „neformate”); trans-african;

• În compuse, precum și în derivate cu prefixe în care ultimul sunet (vocală) al primului element și primul sunet (tot vocală) al elementului următor se confundă în scris într-o singură literă, la despărțirea după structură se acordă prioritate ultimului element sau radicalui: prot-oxid, top-onomastică (ele se despart însă după pronunțare pro-to-, to-po-).

- derivatele cu sufixe care încep cu o consoană (-lâc, -lâu, -nic, -șor, -ție) de la teme terminate în secvențe consonantice: savant-lâc; pazvant-lâu; vârst-nic; *târg-șor; absorb-ție.

• Pot fi de asemenea supuse despărțirii după structură formațiile semianalizabile dintre ale căror componente cel puțin una există în limba română și independent, cu același sens: feld-mareșal cf. mareșal.

• Componentelor cuvintelor „formate” li se poate aplica, dacă este necesar, despărțirea după pronunțare oriunde între celelalte secvențe: ar-te-ri-os-cle-ro-ză.

• Despărțirea după structură nu se poate folosi pentru a indica rostirea silabisită.

• Când sunt posibile ambele variante de despărțire, despărțirea după pronunțare este indicată în Dicționar prima, fiind cea preferată, după care se pun în evidență numai părțile din cuvânt pentru care cele două despărțiri diferă: altundeva (desp. al-tun/alt-un), arterioscleroză (desp. -ri-os-cle-/-o-scle-), despre (desp. des-pre/de-spre), dezechilibru (desp. de-ze-, -li-bru/dez-e-), dreptunghi (desp. drep-tunghi/drept-unghi), nestabil (desp. nes-ta-/ne-sta-), nestrămutat (desp. nes-tră-/ne-stră-), panafrican (desp. pa-na-fri-/pan-a-), portaltoi (desp. por‑tal-/port-al-), postaprindere (desp. pos-ta-prin-/post-a-), sublinia (a ~) (desp. su-bli-ni-a/sub-li-), transafrican (desp. tran-sa-fri-/trans-a-).

5.1.3. Raporturile dintre cele două modalități de despărțire

• Sintetizând, despărțirea după structură și cea după pronunțare se pot găsi în următoarele raporturi:

- coincid în multe cazuri, ca în

anti-infecțios, port-bagaj, post-comunism, trans-carpatic;

Astfel, prin indicația albgardist, albgardistă (desp. alb-gar-) se reflectă faptul că, în prima sa parte, cuvântul poate fi supus despărțirii după pronunțare, în conformitate cu excepția CC-C – despărțire care coincide cu cea după structură – , dar nu (și) în conformitate cu regula generală C-CC (desp. al//bgardist), deoarece bg nu poate apărea la inițială de silabă, cuvântul putând fi despărțit după regulă, la nevoie, doar ca albgar-dist; de atfel, secvența lbg apare numai în acest compus.

- diferă în multe cazuri, ambele modalități fiind corecte, fiecare din punctul de vedere respectiv:

de-zinfecta-/dez-infecta, electros-tatic/electro-static, hi-pe-ra-ciditate/hi-per‑aciditate, inte-racțiune/inter-acțiune, manus-cris/manu-scris, metap-sihic/meta-psihic, pe‑ninsulă/pen-insulă, pezeven-glâc/pezeveng-lâc, su-blingual/sub-lingual, teles-cop/tele-scop, tran-zacție/tranz-acție;

- despărțirea după structură poate contraveni regulilor de despărțire după pronunțare:

dez-echilibru, pan-african contravin regulii -C; port-altoi, post-aprindere, trans‑african – regulii C-C; sub-linia – excepției de la regula -CC;

- în multe cazuri, despărțirea după structură este un indiciu pentru cea după pronunțare (de ex. în absorb-ție, adsorb-ție, resorb-ție, care se despart după excepția de la regula C-CC).

• Ca urmare, în numeroase situații, despărțirea după structură poate dispensa de memorarea unora dintre foarte numeroasele succesiuni de consoane care reprezintă excepții de la regulile generale de despărțire după pronunțare și care privesc asemenea succesiuni întâlnite numai în cuvinte compuse (rar, și în anumite derivate) (semi)analizabile. Este, de ex., cazul formațiilor analizabile și semianalizabile care cuprind secvențe de trei sau patru consoane care se despart după a doua consoană (CC-C, respectiv CC-CC sau CCC-C) și care sunt formate cu:

- elementul de compunere port-:

tipurile port-bagaj, respectiv port-chei, port-drapel;

• Pentru a se putea aplica (și) despărțirea după structură, și al doilea element al formației (chiar dacă nu există totdeauna (sau este rar) ca un cuvânt independent, cu forma și/sau sensul din compus) trebuie să fie recognoscibil cel puțin prin raportare la cuvinte asemănătoare sau la alte formații: tipul port-jartier (prin raportare la jartieră).

- prefixul post-:

tipurile post-calcul, respectiv post-traumatic;

- prefixul trans-: trans-renan;

- sufixele -lâc, -lâu, -nic, -șor, -ție atașate la teme terminate în succesiuni de consoane:

tipurile savant-lâc, pazvant-lâu, stâlp-nic, respectiv vârst-nic; variante cu sincopă, ca târg-șor; absorb-ție.

5.1.4. Despărțiri interzise/nerecomandabile

• Există și categorii de cuvinte a căror despărțire este interzisă sau cel puțin nerecomandabilă. Astfel, conform criteriului unității lexicale, nu se despart prin niciuna dintre modalități:

- siglele: nu SI//DA, U//NES//CO;

- derivatele scrise cu cratimă de la abrevieri: nu STB-//ist;

• Abrevierile și derivatele de la ele devenite cuvinte urmează regimul cuvintelor: cefe-rist, la-ser.

- numele proprii de persoane: nu Po//pescu, Popes//cu;

- numeralele ordinale scrise în cifre și litere și cu cratimă: nu al V-//lea, a 5-//a.

5.1.5. Despărțirea cuvintelor scrise cu semne ortografice

• La cuvintele scrise cu semne ortografice, pentru păstrarea unității lor se recomandă evitarea despărțirii la capăt de rând atunci când locul acesteia ar coincide cu poziția semnelor respective; însă, dacă nu poate fi evitată (de ex. în texte dispuse pe coloane), despărțirea se admite totuși, și anume la locul semnelor respective.

• Este vorba de:

- cuvinte compuse sau derivate și locuțiuni scrise cu cratimă:

aducere-|aminte, calea-|valea, post-|scriptum, watt-|oră;

- cuvinte compuse complexe scrise cu linie de pauză:

americano – |sud-coreean sau americano – sud-|coreean;

- grupuri ortografice scrise cu cratimă: ducându-|mă, du-|te, fir-|ar, văzându-|mă;

- împrumuturi la care articolul și desinențele se leagă prin cratimă: slash-|ul, slash-|uri.

• Despărțirea cuvintelor scrise cu semne ortografice nu se face când la sfârșitul primului rând sau/și la începutul rândului următor ar rezulta o singură literă – o consoană, inclusiv + -i „șoptit” sau chiar o vocală: nu dându-//l, mi-//a, dă-//mi.

• La grupurile ortografice, despărțirea în alt loc decât al cratimei lor (din|tr‑un, fi|r-ar) trebuie evitată, deoarece mărește numărul cratimelor, contravenind și principiului estetic în ortografie. La grupurile mai lungi și când este absolut necesară, despărțirea se poate face totuși și în alt loc decât acela al cratimei, în funcție de poziția ocupată de acel grup față de sfârșitul rândului: du|cându-se.

• Când locul despărțirii la capăt de rând ar coincide cu locul liniei de pauză din interiorul unei formații, dacă despărțirea în acel loc nu poate fi evitată, linia de pauză ține și locul cratimei care ar fi marcat despărțirea la capăt de rând.

5.2. Despărțirea expresiilor și a grupurilor de cuvinte

• Dacă nu mai încap pe un rând, se recomandă să nu se separe de la un rând la altul, ci, pe cât posibil, să se treacă împreună pe rândul următor:

- prenumele (sau abrevierile lor) și numele de familie: nu Ion // Popescu, I. // Popescu;

- notațiile cifrice care includ abrevieri: nu 10//km, art.//3.

6. Câteva observații și recomandări

Preambul

• În cele ce urmează reunim câteva observații și recomandări prin care atragem atenția asupra unor aspecte ținând de gramatică, de semantică, de sintaxă sau de stilistică, în legătură cu care se fac mai frecvent greșeli sau există dubii și care nu au putut fi incluse în Dicționar pentru că excedau domeniului strict al acestuia.

• Componenta gramaticală fiind dominantă, ele sunt sistematizate, convențional, după clasele lexico-gramaticale cărora le sunt subsumate în principal și care sunt prezentate în ordine alfabetică.

6.1. Adjectivul

6.1.1. La pluralul adjectivelor anumit, destul, diferit, divers, felurit, mult, numeros, puțin, tot, valorile de genitiv și de dativ se pot exprima și prin formele de acuzativ cu prepoziția a, respectiv la: opiniile a anumiți oameni, a se adresa la anumiți oameni.

6.1.2. Multe adjective, tratate ca defective în unele surse, sunt în realitate atestate și pe lângă substantive de alt gen/număr decât cel indicat: alcalino-pământos, aneroid, anofel, antimonic, bisect, covăsit, retrovers, sterlin, sudoripar, sulfurat, viran.

6.1.3. Anumite adjective neologice prezintă la feminin diftongarea vocalei accentuate: analoagă, omoloagă; econoamă; pitorească, iar altele nu: autonomă; baladescă, burlescă, coșmarescă, dantescă, gigantescă, picarescă.

6.1.4.1. Sunt invariabile o parte din adjectivele cu finala -ce (atroce, eficace, factice, ferice, feroce, locvace, motrice, perspicace, precoce, propice, vivace), în timp ce altele sunt variabile: complice, novice, rapace, sagace, tenace, veloce¹, vorace.

6.1.4.2. Și numeroase alte adjective, ca bej, bleumarin, ciclamen, ecosez, grej, instant, roz, vernil, sunt în limba literară invariabile, deși finala lor ar permite flexiunea.

6.1.5. Există oscilații în uz în cazul perechilor de adjective în -sor/-soriu și -tor/‑toriu, considerate în DOOM³ cuvinte distincte, deși numai unele au putut fi glosate mai mult sau mai puțin diferit: executor „care execută”, dar executoriu „care trebuie executat”.

Ele s-au consacrat ca însoțind anumite substantive, în sintagme mai mult sau mai puțin fixe:

pendul compensator, dar măsuri compensatorii, recurs compensatoriu; nerv depresor, dar efect depresoriu, funcție, zonă depresorie; proces inflamator, dar patologie inflamatorie; bloc/câmp/protocol operator, dar anatomie/intervenție/medicină operatorie; tratament postoperator, dar accident/edem postoperatoriu; an preparator, dar măsuri/studii preparatorii, școală preparatorie; somn reparator, dar chirurgie reparatorie, măsuri reparatorii; aparat respirator, dar căi/mișcări respiratorii, viroză respiratorie.

6.1.6. La adjectivele neologice terminate în -uu (tipul continuu, perpetuu etc.), norma actuală privilegiază pronunțarea finalei ca diftong descendent uŭ (aceste adjective încadrându-se în tiparul adjectivelor din fondul vechi de tipul noǔ, noǔă, noǐ); la fel se pronunță adverbul (în)continuu și substantivul reziduu.

În schimb se pronunță cu hiat substantivele continuum; perpetuum (mobile) (lat.); vacuum, vacuumare, vacuummetru (ca și verbul a continua: (el) continuă, să continue).

6.1.7. Adjectivul (ca și articolul/marca cel, cea, cei, cele) trebuie acordat în caz cu substantivul determinat: alegerea candidatelor celor mai potrivite, nu: *alegerea candidatelor cele mai potrivite.

6.1.8. Adjectivul se pune la singular în construcții precum limba și literatura română.

6.1.9. Pentru GD și pluralul adjectivului grec se folosesc formele adjectivului grecesc: limba greacă, dar istoria limbii grecești.

6.1.10. Sunt nerecomandabile construcțiile eliptice, cu omiterea determinantului: a face lucruri, ceva de genul.

6.2. Adverbul

6.2.1. Uneori înaintea unor adverbe provenite din adjective se pot adăuga (întrucâtva pleonastic), pentru a sublinia sensul adverbial al construcției, expresiile în mod(ul)… (dar nu: la modul…), într-un fel… ș.a.

6.2.2. Este inutilă folosirea actuală exagerată, în locul adverbelor/adjectivelor astfel/așa, a perifrazei în felul…

6.2.3. Se recomandă ca, pe lângă anumite cuvinte, determinanții (adverbe, care în alte situații pot fi și adjective), precum critic, cronic, funcțional, grav, locomotor, mintal, politic, psihic, social, implicând sensul „cu caracter...”, „din punct de vedere...”, pe lângă adjective/substantive (aflate inclusiv la feminin sau la plural), ca analfabetă/analfabeți, asistată/asistați, bolnavă/bolnavi, debilă/debili, deținută/deținuți, handicapată/handicapați, să nu se acorde:

Este (o) analfabetă funcțional./Sunt (niște) analfabeți functional.; asistată/asistați social; bolnavă/bolnavi critic/grav/psihic (ca și grav bolnavă, grav bolnavi); debilă/debili mintal, deținută/deținuți politic, handicapată/handicapați (locomotor), însă s-a adoptat titulatura Asociația Foștilor Deținuți Politici; cf. și: bolnavi cronici, (colocv.) Secția Cronici a Spitalului de Boli Psihice.

Dar: tulburări funcționale; boli cronice, grave, psihice; în stare critică; analiști politici, oameni politici.

6.3. Articolul și mărci omonime cu el

6.3.1. Marca cel a superlativului relativ este variabilă la adjective (inclusiv participiale): elevii cei mai buni/elevii cei mai pregătiți, dar invariabilă în context adverbial (Ei învață cel mai bine.), inclusiv atunci când este încorporată într-un grup adjectival: elevii pregătiți cel mai bine/elevii cel mai bine pregătiți.

Fac excepție situațiile în care adverbul la superlativ este inclus într-un grup adjectival, apare în poziția inițială a unui grup nominal, iar cel marchează și caracterul definit: Cei mai bine pregătiți (elevi) au reușit.

6.3.2. Substantivele comune care apar în DOOM³ la forma-tip, de NA singular, descrise ca (formal) „articulate”, pot admite simultan și un articol nehotărât: o/niște floarea-soarelui, un/niște ochiul-boului.

6.3.3.1. DOOM³ recomandă atașarea fără cratimă a articolului -(u)l (ca și a desinenței -uri) și la împrumuturile cu finala -y care nu prezintă deosebiri între scriere și pronunțare (ci în care y se rostește cu valoarea lui prototipică, [i] sau [ĭ]): body art. bodyul; boy art. boyul.

Opțiunea se justifică prin aceea că y a fost recunoscut (încă de acum aproape patru decenii) ca făcând parte din alfabetul limbii române.

6.3.3.2. Tot fără cratimă trebuie atașat și articolul hotărât plural -i: boy pl. boy, (rar) art. boyi, dar asemenea grafii sunt percepute ca rebarbative și trebuie evitate, dacă este posibil.

6.3.3.3. Se recomandă de asemenea atașarea fără cratimă a articolului –(u)l (ca și a desinenței -uri) și la împrumuturile – chiar neadaptate sub alte aspecte – care se termină și în alte litere percepute în continuare ca străine, dar pronunțate cu valoarea lor prototipică, ca w [v]: basedow art. basedowul, pl. basedowuri.

6.3.3.4. În schimb, în cuvintele în care w și y au altă valoare decât [v], respectiv [i], articolul –(u)l (ca și desinența -uri) se leagă prin cratimă: bungalow [w pron. ŭ] s. n., art. bungalow-ul; pl. bungalow-uri; chardonnay s. n., art. chardonnay-ul [pron. șardoneul], (porții; sorturi) pl. chardonnay-uri [pron. șardoneurⁱ].

6.3.4. În timp ce la substantivele comune masculine și neutre la NA singular, articolul postpus -l este obligatoriu în scris și în vorbirea solemnă, la substantivele proprii situația este diferită.

6.3.4.1. Supranumele vechi îl păstrează pe -l: Mihai Viteazul, ca nume al domnitorului (dar fără -l în nume de localități: Mihai Viteazu).

6.3.4.2. Numele de entități geografice sunt scrise în general fără -l: Moldoveanu (vârf muntos), forme susținute și de unii lingviști.

6.3.4.3. În denumirile oficiale ale unor localități din România, fixate actualmente prin Legea nr. 290/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României, sunt unele inconsecvențe privind și scrierea cu sau fără -l a unor nume cu o structură asemănătoare (uneori chiar identice în rest): Izvoru Rece (jud. Vâlcea) – Izvorul Rece (jud. Dolj), Pârâu Mare (jud. Mureș) – Pârâul Mare (jud. Neamț). Ele contravin recomandărilor ortografice generale: Izvoru Mureșului, Râmnicu Sărat, Râmnicu Vâlcea (față de folosirea substantivelor comune: izvorul (Mureșului), pârâul, râmnicul (reg.) „iazul”). Cum numele de localități nu fac obiectul normelor ortografice, ci al celor legislative, formele din Lege sunt obligatorii și trebuie folosite ca atare, utilizatorii neavând căderea de a le „corecta” (mai ales că eventualele intervenții asupra formelor consfințite prin lege ar antrena complicații administrative majore).

La finală, -u după vocală preia rolul de „articol” al lui -l dispărut și se produce modificarea sub aspect silabic a radicalului, -u formând hiat în nume ca Pârâu Mare [pron. pîrî-u], Răcătău de Jos (jud. Bacău) [pron. răcătă-u], față de diftong în pârâu [pron. pîrîŭ], Răcătău (jud. Alba) [pron. răcătăŭ].

Articolul postpus reapare la GD: primarul Râmnicului Sărat, formulare cu care sunt relativ echivalente construcțiile cu prepoziții (primarul din Râmnicu Sărat) sau perifrazele de tipul primarul orașului Râmnicu Sărat.

6.3.4.4. Numele proprii de localități având forma-tip de singular sau plural nearticulat (București, Cluj, Iași) pot primi articolul de singular (Bucureștiul, Clujul, Iașiul), unele și de plural (Bucureștii, Iașii); ultimele sunt simțite ca forme învechite, păstrate în special în anumite sintagme: Bucureștii Noi (cartier), Luna Bucureștilor.

6.3.4.5. La finală, -l nu se omite în termenii geografici traduși din alte limbi și care desemnează realități din afara României: Cornul Africii (față de Cornu Luncii, comună din România).

6.3.5. În construcția din punct(ul) de vedere, punct trebuie folosit nearticulat când este urmat de un adjectiv: din punct de vedere statistic, dar articulat când este urmat de un substantiv în G: din punctul de vedere al statisticii.

6.3.6. Se recomandă formulările de tipul Catedra de Istorie a limbii române (nu: de *Istoria limbii române).

6.4. Conjuncția

6.4.1. Nu trebuie confundate conjuncțiile or (livr.) „așadar; însă” și ori „sau”, așa cum, în practică, în loc de or se folosește (mai ales oral), greșit, *ori: Hotărârea a fost publicată; or [nu: *ori], numai realitatea va arăta dacă va fi aplicată ori încălcată.

6.4.2. Pentru introducerea unor subordonate este suficientă conjuncția că, fiind inutil să se recurgă la construcția faptul că, de care se abuzează în prezent: Amintim că Hotărârea a fost publicată./*Amintim faptul că Hotărârea a fost publicată.

6.4.3. În construcțiile cu corelative, acestea trebuie să preceadă fiecare dintre elementele la care se referă: Învățământul se va desfășura în sistem fie clasic, fie online., nu:*Învățământul se va desfășura fie în sistem clasic, [*ori/sau] fie online.

6.5. Numeralul

6.5.1. În construcții de tipul acele/aceste/câteva milioane de lei/câteva zeci de kilometri, se recomandă ca acordul adjectivului pronominal să se facă cu substantivul care indică numărul, nu cu determinantul acestuia (nu: *acei/acești/câțiva milioane de lei/*câțiva zeci de kilometri).

6.5.2. La aproximarea valorii numerice prin s. f. sg. majoritatea sau prin cea mai mare parte, acordul predicatului se poate face la singular (după formă) sau la plural (după înțeles, mai ales când urmează un substantiv la G pl.): Majoritatea/Cea mai mare parte (a cetățenilor) a/au votat în favoarea deciziei.

6.5.3. După numeralele mai mici de douăzeci se recomandă ca substantivele să urmeze direct: Spleen se scrie cu doi e., dar se pot și lega cu prep. de: Urmează doi de re., A luat doi de zece. După numeralele egale cu sau mai mari de douăzeci, substantivele la care se referă trebuie precedate de prepoziția de: 1.500 de cazuri noi, nu *1.500 cazuri noi (cum apare uneori mai ales în limbajul administrativ).

6.6. Prepoziția

6.6.1. Pentru introducerea agentului [+nonuman] al unei acțiuni dintr-o construcție pasivă nu trebuie folosită prepoziția de către în locul lui de: Rezultatele au fost înregistrate de documente., nu: *Rezultatele au fost înregistrate de către documente. (dar: de către istorici.).

6.6.2. Norma literară condamnă folosirea, tot mai răspândită, a lui ca și (sau, mai rar, oral, a lui ca, virgulă) în locul prep. ca pentru evitarea cacofoniilor (și cu atât mai mult când acest pericol nu există), în construcții de tipul L-a luat ca și consilier. În locul ei se pot folosi, după caz, construcții precum L-a luat (drept) consilier/A lucrat în calitate de consilier.

6.6.3. Este necesară folosirea prepoziției de în sintagme de tipul procuror șef de secție, deși în limbajul administrativ (inclusiv în COR/Clasificarea ocupațiilor din România) apare curent tipul, nerecomandabil, *șef secție. În schimb nu se recomandă folosirea prepoziției de în locul genitivului în construcția (măsuri ) la *nivel de București pentru la nivelul Bucureștiului.

6.6.4. În construcții de tipul grație a...: grație a mulți parlamentari (nu *grație la...), a este prepoziție, nu articol.

6.6.5. Folosirea prepoziției în în detrimentul lui la nu este totdeauna justificată: TIFF 2020 a avut loc în Cluj = la Cluj. În cazul numelor identice de județe și de localități, selecția prepoziției poate servi la dezambiguizare: Numărul de cazuri a crescut la Cluj. = în orașul Cluj., dar: în Cluj = în județul Cluj.; cf. și numărul de cazuri de la Cluj, respectiv din Cluj.

6.6.6. Prepoziția pe s-a extins în jargonul sportiv, înaintea numelor de cluburi sportive etc.: Rapid (o) bate pe Dinamo. = echipa Dinamo.

6.6.7. Se recomandă evitarea construcțiilor de tipul în cadrul, la nivelul în locul celor cu prep. în/la: profesor *în cadrul Universității din București/la Universitatea din București, Examenul se organizează *la nivelul fiecărei unități de învățământ./în fiecare...

6.6.8. dinainte (< de + înainte) nu trebuie precedată de de: perioada dinainte de 1989, nu *de dinainte de 1989.

6.7. Pronumele, adjectivele pronominale și locuțiunile pronominale

6.7.1. În limba literară actuală, pronumele din seria dânsul au valoare de pronume de politețe, deci nu este corect să fie folosite referitor la substantive cu trăsătura [+inanimat/+nonpersonal] (deci nu referitor la cartea, pisica etc.) – ceea ce reprezintă un uz regional.

6.7.2. Formele de adresare/referire pentru persoana a II-a domnia-ta, domnia-voastră, domniile-voastre, respectiv pentru persoana a III-a domnia-sa, domniile-lor, care s-au extins în uz, alături de dumneavoastră, respectiv de dânsul, dumnealui, au devenit noi pronume de politețe și se recomandă a fi scrise cu cratimă și cu literă mică la inițiala ambelor componente. Ele se deosebesc de locuțiunile pronominale omonime, ieșite din uz, din seria Domnia Ta etc. (scrise fără cratimă și cu literă mare la inițiala ambelor componente), care se foloseau mai ales către/despre boieri/domnitori etc.

6.7.3. Există ezitări între dublarea și nedublarea complementului prin clitic pronominal, dublarea nepotrivită apărând în exces, de ex. în cazul inanimatelor neart.: Oarece dubii *le am. pentru Oarece dubii am.

6.7.4. Deși a fost explicată în DOOM², precum și în numeroase articole ulterioare, insistăm și aici asupra scrierii într-un cuvânt a pronumelor (și a adjectivelor) negative compuse sudate din seria niciun.

6.7.5. Este recomandabilă evitarea construcțiilor calchiate de tipul Situația este *una gravă.; Aspretele a fost găsit de X, pe atunci *un student., și favorizarea exprimării directe Situația este gravă., Aspretele a fost găsit de X, pe atunci student.

6.8. Substantivul

6.8.1. Anumite substantive neologice nume de ocupații/profesii/specializări ș.a. prezintă la feminin diftongarea vocalei accentuate: agronoamă, astronoamă, filozoafă/filosoafă, gastronoamă (ultimele două acceptate deja de DOOM¹), teozoafă/teosoafă, în timp ce altele nu: demagogă, (psiho)pedagogă.

• În ce privește foarte numeroasele asemenea nume cu variante în -oloagă/-ologă, în DOOM³ s-a dat preferință celor dintâi, deși ele – mai ales compusele mai lungi sau desemnând specializări oricum mai rare chiar și la masculin – sunt percepute (în funcție, în special, de generație și de formație) de unii ca fiind mai curând colocviale, față de celelalte, simțite de aceiași ca livrești: filoloagă (colocv.)/(livr.) filologă.

• Pe de altă parte, în România există, în general, o rezistență destul de mare, mai ales în unele medii, față de folosirea, pentru ocupațiile exercitate de femei, alături de/în locul denumirilor de genul masculin (generice și percepute ca valorizante), cf. Doamna X este filolog, lexicograf etc., a corespondentelor lor formal de genul feminin (chiar dacă nu pun probleme de formă): Doamna X este filoloagă, lexicografă.

În documentele administrative și legale (v. Clasificarea ocupațiilor din România/COR) apar exclusiv formele de masculin.

În DOOM³s-au completat totuși seriile, eventual cu existență deocamdată numai virtuală, în perspectiva viitorului, în care este de prevăzut că problemele de gen și de egalitate între sexe, fără discriminare, vor deveni tot mai sensibile.

6.8.2. Este nerecomandabilă folosirea, fie și colocvială, în adresare a formei omonime cu nominativul articulat (neurmat de numele propriu): Doamna!, Domnul/Domnuʼ!, Șefa!, Șefuʼ! etc., în loc de Doamnă (X)/Doamna X, Domnul X, Domnule (X).

6.8.3. Inconsecvențele în formele unor cuvinte populare, regionale sau învechite aparțin limbii înseși în diversele ei realizări diacronice sau diastratice, normele limbii literare actuale neputându-se extrapola la acest nivel.

6.8.4. Substantivele rezultate prin siglare sunt folosite, în general, ca invariabile la GD: programele BBC = programele postului BBC.

6.8.5. Norma nu recomandă însă folosirea, ca în jargonul mass-mediei, a formelor de NA, precum *reporterii Realitatea (TV), în locul celei de GD reporterii Realității (TV) – chiar dacă, oral, reporterii realității poate fi înțeles diferit –, corectă fiind construcția perifrastică (este drept, mai puțin economică) de tipul reporterii postului „Realitatea”.

6.8.6. Acceptarea, în DOOM³, a unor foste variante de plural (și de GD sg. corespunzătoare) ale anumitor substantive feminine – ca mult discutatele căpșună, pl. căpșuni, cireașă, pl. cireși – trebuie înțeleasă prin prisma faptului că se încadrează în tendința istorică a trecerii, la pluralul femininelor, de la desinența -e la -i, cf. boli (boale numai în expresii), coli, fragi, nuci, piersici, roți pentru roată¹„cerc” (roate doar în expresii), școli (față de Casa Școalelor) etc., care au fost de multă vreme unanim acceptate. Aceasta nu a dereglat sistemul, așa cum nu se va întâmpla nici prin opțiunea pentru plurale precum cele de mai sus (chiar dacă la plural unele nume de fructe coincid cu numele pomilor corespunzători: s. f. nucă, piersică, s. m. nuc, piersic, pl. nuci, piersici). Conform aceleiași tendințe, în DOOM³ s-au eliminat și alte variante de plural în -e la substantive feminine, păstrându-se numai cele în -i (și formele de GD sg. corespunzătoare): de ex. la gălușcă, rumeneală.

6.8.7. DOOM³ reflectă și faptul că în „jargonul” profesional al unor muzicieni s-a creat, la anumite substantive, precum clarinet, contrabas, fagot, flaut, oboi, timpan, trombon, alături de forma curentă de genul neutru cu sensul „instrument muzical”, o formă de plural masculin pentru a-l desemna pe instrumentistul respectiv din orchestră, cf. clarinet „instrument muzical” s. n., pl. clarinete/s. m., pl. clarineți (La acest concert, clarineții și-au interpretat partitura la clarinete noi.).

6.8.8. Numele de dansuri populare românești cu formă de plural (articulat) (alivencile, măturelele, trei-leșeștile) cer în acord singularul: Trei-leșeștile este jucat... (având un comportament asemănător cu al unor nume proprii, ca Trei Ierarhi este o biserică din Iași.).

6.8.9. La unele substantive polisemantice (feminine sau neutre) nu s-au putut găsi criterii clare care să departajeze cele două forme de plural/GD singular: coarde/corzi, niveluri/nivele.

6.8.10. Desinența de plural -uri se leagă:

6.8.10.1. fără cratimă la cuvintele – chiar neadaptate sub alte aspecte – care se termină în litere din alfabetul limbii române (inclusiv (c)k), w [v]) pronunțate ca în limba română: basedowuri, drinkuri, rockuri.

Astfel, DOOM³ recomandă atașarea fără cratimă a desinenței -uri (ca și a articolului –(u)l) – și la împrumuturile cu finala -y care nu prezintă deosebire între scriere și pronunțare (ci în care y se rostește cu valoarea lui prototipică, [i]): body art. bodyuri.

Opțiunea se justifică prin aceea că y este recunoscut (încă de acum aproape patru decenii) ca făcând parte din alfabetul limbii române, și, ca urmare, deja DOOM¹ recomandase grafii ca pl. hobbyuri, sprayuri, whiskyuri.

6.8.10.2. prin cratimă la cuvintele greu flexionabile/neflexionabile, de ex. la substantivele rezultate prin siglare: CD-uri, VIP-uri;

6.8.10.3. prin cratimă la cuvintele a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare (bleu² (nuanțe) pl. bleu-uri [blöuri]) sau care au finale neobișnuite la cuvintele din fondul vechi al limbii române: w [ŭ] (show-uri) sau combinații străine de litere: chardonnay-uri; flash-uri, kitsch-uri, scotch-uri, speech-uri etc.

6.8.11. În construcții de tipul indicele de răspândire a virusului, se recomandă ca substantivul în G să fie acordat cu al doilea termen, la care se referă, nu: *indicele de răspândire al virusului = răspândirea virusului, nu *indicele virusului.

6.8.12. Pentru claritate și eleganță, este nerecomandabilă referirea în texte la femei numai cu numele de familie și omiterea prenumelui, care împiedică identificarea persoanei.

6.9. Verbul

6.9.1. Perfectul simplu, înregistrat în Dicționar ca formal posibil, este mai puțin folosit în limba standard actuală (cu excepția graiurilor oltenești, unde se referă la o acțiune recentă) – lucru nemenționat la fiecare verb. El se regăsește în special la persoana a 3-a în opere narative din literatura de ficțiune, iar la verbele neologice este rar.

6.9.2. Pentru mai-mult-ca-perfect (destul de rar în comunicarea curentă, cu frecvență ridicată numai în anumite tipuri de texte (culte) (de istorie sau memorialistice) se menține recomandarea din DOOM² (deși s-a semnalat că nu are acoperire totală nici la buni scriitori) de a se prefera, la pers. 1 plural, formele cu augmentul -ră-, în defavoarea celor fără -ră-: admite (a ~) m.m.c.p. 1 sg. admisesem, 1 pl. admiseserăm.

6.9.3.Viitorul standard de tipul voi + infinitiv: voi face se folosește cu precădere în scris și în registrul formal, în timp ce în registrul colocvial sunt mai firești formele de tipul am să fac, o să fac.

6.9.4. În limba vorbită se manifestă tendința (inclusiv la persoane cultivate), neacceptată de normă, de a trece anumite verbe de conjugarea a 2-a (a părea, a plăcea, derivatele lor prefixate), la anumite forme, la conjugarea a 3-a: *mi-ar (dis)place (prin aceeași tendință prin care verbe ca *a rămânea, *a ținea, *a umplea suferiseră de mult această trecere la toate formele).

6.9.5. Sunt greșite formele (el) *precede, (el) *succede, (ei) *preced, (ei) *succed, care corespund mai vechilor infinitive *a precede, *a succede; corect: (el, ei) precedă, succedă, de la actualele a preceda, a succeda.

6.9.6. Nu sunt acceptate de normă forme neliterare frecvente, cu șanse de a se răspândi, eventual chiar de a se impune, cum este cazul celor rezultate din contaminarea paradigmelor de imperfect de la voi¹ (a ~) și vrea (a ~): imperf. 1 (fam.) vroiam; literar: voiam.

6.9.7. În textele științifice este preferabilă folosirea formei este și nu e, care câștigă însă teren.

6.9.8. Este nerecomandată deplasarea accentului la imperativ + clitic: *spuneți‑le în loc de spuneți-le.

6.9.9. Este de evitat folosirea formei active în locul celei reflexive în contexte de tipul *A panicat. în loc de S-a panicat., și invers: nu: *a se băga în seamă „a-și da importanță”, *se merită; a unor locuțiuni calchiate precum *a face sens (în loc de a avea sens); a verbului a finaliza cu sensul lui a termina (ca și a s. final în loc de sfârșit).

6.9.10. După a merita este preferabil ca participiul să se lege prin verbul a fi: merită să fie apreciată față de *merită apreciată, deși ultima construcție a câștigat teren; corect însă și: trebuie (să fie) apreciată.

6.10. Alte recomandări

6.10.1. La cuvintele/expresiile latine folosite în contexte în limba română, pronunțarea indicată pentru uzul general este conformă cu tradiția din România, cu excepția majorității celor cu -s- intervocalic, pronunțat și ca atare:

conclusum (lat.) [s pron. s/rom. z]

În uzul științific, pronunțarea este conformă cu cea „restituită” pentru latina clasică: captatio benevolentiae (lat.), dar [ti, ae pron. rom. ți, e].

6.10.2. La cuvintele/expresiile intrate mai de mult în uz în limba română din franceză se recomandă păstrarea pronunțării tradiționale din franceză și nu înlocuirea ei cu pronunțarea din engleză: déjà-vu (fr.) [pron. dejavü], nu [*pron. engl. dejavu].

6.10.3. Este recomandabil să se evite, mai ales în situațiile formale, calcurile și clișeele golite de conținut, unele aflate la limita dintre familiar și popular, altele pretențioase: a considera pe persoană fizică, a da cu subsemnatul, a da din casă, a face din pix, a fi despre, a iubi „a-i plăcea”, a povesti „a spune, a relata”, a semna ca primarul, a spune cu subiect și predicat, Ce să vezi?!, dă cu virgulă, Despre ce vorbim?, Ei bine! E noaptea minții ș.a.

6.10.4. Trebuie evitată rostirea neglijentă poaʼ să pentru poate să.