DOOM

STUDIU INTRODUCTIV.
PRINCIPALELE NORME ORTOGRAFICE, ORTOEPICE
ȘI MORFOLOGICE ALE LIMBII ROMÂNE³³

Ioana Vintilă-Rădulescu

Preambul

• În STUDIUL INTRODUCTIV se explică în linii mari opțiunile de principiu pentru o anumită grafie, pronunțare sau flexiune³⁴ a cuvintelor din Dicționar. Se au în vedere mai ales situațiile în care pot exista ezitări, care sunt înfățișate adesea contrastiv³⁵ (chiar cu riscul unor repetiții, deoarece de multe ori cititorii consultă numai o anumită secțiune). Sunt prezentate și aspecte care nu au putut fi reflectate în formă lexicografică (privind formații mai mult sau mai puțin ocazionale, nume proprii și unități lexicale complexe, utilizări ale cuvintelor în context ș.a.) sau reguli care nu se pot deduce numai din cazurile concrete înregistrate în lista de cuvinte³⁶.

• Spre deosebire de Dicționar, STUDIUL INTRODUCTIV (mai ales 6. Câteva observații și recomandări) are și caracter corectiv, atrăgându-se atenția și asupra unor forme și construcții considerate greșite, care trebuie evitate.

• Ortografia, în sensul restrâns în care este folosit termenul în titlul DOOM³, privește scrierea corectă la nivelul cuvântului sau al mai multor cuvinte care formează o unitate³⁷. Celelalte două laturi din titlu – ortoepică și morfologică – pot fi subînțelese ca incluse (alături de aspectele lexical, sintactic, stilistic – ultimul parțial atins și el începând cu DOOM²) în ceea ce în Legea Academiei se numește generic „cultivarea limbii”.

• Norma ortoepică este mai puțin fermă decât cea ortografică, permițând în practica vorbirii unele variații libere, care nu sunt consemnate în general în DOOM³.

Pentru norma morfologică, detaliată în GALR I, a se vedea acum, într-o formă mai accesibilă, GLRG.

• Structura generală a numelor de persoană este stabilită actualmente prin Legea nr. 287/2009 privind Codul civil³⁸, art. 83, iar scrierea celor nou-acordate trebuie să respecte Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă³⁹. În utilizarea lor oficială, numele de persoane trebuie să se conformeaze acestor acte, dar, uzual, este admisă și respectarea dorinței/tradiției familiei sau/și a purtătorilor lor, chiar dacă nu concordă cu normele lingvistice actuale (prezentând trăsături învechite, străine sau regionale).

• Scrierea numelor unităților administrativ-teritoriale din România trebuie să respecte Legea nr. 290/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României⁴⁰.

• Normele academice impun sau interzic anumite grafii, rostiri sau forme, la ele adăugându-se unele recomandări mai puțin categorice. Stabilind/consemnând în principal reguli obligatorii, DOOM³ este un dicționar declarat normativ sub triplul aspect al scrierii, al pronunțării și al morfologiei.

• Dar normele care privesc limba nu pot fi tot atât de rigide ca legile din științele exacte, oricât ar afecta aceasta așteptările utilizatorilor și mai ales ale practicienilor în domeniu⁴¹.

• Nu face obiectul unor norme propriu-zis ortografice scrierea unor termeni și mai ales a unor abrevieri și simboluri din domeniul științific și tehnic (de ex. a unităților de măsură), care este reglementată prin standarde internaționale⁴² (aceste probleme neprivind, de multe ori, numai limba română) și interne⁴³ de specialitate.

• De ex., în domeniul cadastral se folosesc abrevierile ml = metru liniar și mp = metru pătrat, iar în cel matematic, ca și în uzul curent, m și m², în timp ce ml este consacrat pentru mililitru.

• În anumite domenii, norma ortografică nu funcționează din rațiuni cutumiare, istorice, legale, tradiționale.

• Legile și standardele cu implicații asupra limbii trebuie respectate și nu pot fi „corectate”, chiar dacă uneori contravin normelor academice generale⁴⁴.

• În anumite situații există reglementări parțial diferite de normele generale, de ex., în stilul administrativ, la completarea unor formulare privind operațiuni bănești, se cere uneori scrierea numeralelor compuse notate în cuvinte în formă continuă (fără blancuri), indiferent de forma lor din normă.

• Scrierea limbii române utilizează două sisteme de semne grafice: literele (inclusiv elemente diacritice) și semnele ortografice, precum și seturi de reguli pentru redarea în scris a cuvintelor și a grupurilor de cuvinte, ca și pentru despărțirea la capăt de rând.

• Opțiunile din DOOM³ sunt explicate aici succint⁴⁵, prezentul STUDIU INTRODUCTIV neputând fi un tratat complet în același timp de fonetică, de formare a cuvintelor, de gramatică și de lexicologie a limbii române și nici un compendiu de informații enciclopedice⁴⁶.

1. Semnele grafice

1.1. Literele

1.1.1. Alfabetul limbii române

• Limba română modernă se scrie cu alfabetul latin.

• Până în 1860, limba română s-a scris, de regulă, cu alfabetul chirilic și, mai ales în ultima perioadă dinainte de adoptarea oficială a alfabetului latin, cu un alfabet de tranziție; în RSS Moldovenească s-a folosit până în 1989 alfabetul chirilic modern/rusesc adaptat⁴⁷.

• Alfabetul actual al limbii române are 31 de litere, a căror ordine este cea din Tab. 1. Toate literele sunt perechi: literă mare⁴⁸ – literă mică⁴⁹.

• Prin litere (mari sau mici, urmate sau nu de punct ori de spațiu) sau prin combinații de litere se redau și unele abrevieri și simboluri.

• Șapte litere mari au și valoare de cifre romane⁵⁰, folosite în diferite combinații.

• Literele de tipar⁵¹ sunt prezentate în tabelul care urmează, în ordinea alfabetică pentru limba română.

Tab. 1. Alfabetul limbii române

• Patru litere, k, q, w și y, se utilizează în împrumuturi (provenite, direct sau indirect⁵⁷, din diverse limbi sau din fondul internațional) neadaptate sau parțial adaptate la limba română, în nume proprii străine și în cuvinte bazate pe ele, precum și în unele nume proprii românești de persoane scrise după model străin. Scrierea cu k, q, w, y și nu cu echivalentele lor românești parțiale (c, u, v, i), chiar în cuvinte în rest adaptate la limba română, se datorează provenienței relativ recente din alte limbi a cuvintelor respective. Datorită faptului că aceste litere nu apar în elemente din fondul vechi, ele sunt conotate în continuare ca „străine”⁵⁸. Pe măsura creșterii actuale a numărului împrumuturilor, în special anglo-americane, a sporit însă și ocurența acestor litere în texte în limba română, unde au devenit destul de frecvente.

• Unele cuvinte scrise cu aceste litere au omofone parțiale sau totale ori paronime (relativ) mai vechi în limbă, scrise cu literele românești corespunzătoare: Anonymus – anonim, boy – boi, (à la) grecque – grec, kappa – capa, karling – carlingă, kazah – cazac, keta – cheta, kil – chil, kit – chit, koala – coala, maya – maia, Qatar – catar, quaestor – chestor, (in-)quarto – cvartet, wagon(-lit) – vagon.

• Dintre aceste litere, k a fost inclusă în alfabetul latin al limbii române încă de la adoptarea lui, fiindcă exista și în alfabetul chirilic. Ea a fost cel mai bine asimilată, inclusiv datorită frecvenței sale mai ales în cuvinte foarte uzuale de tipul kilogram — cu variantele fam. kil și (înv.) kilo —, kilometru, precum și în cuvinte scrise, prin tradiție, și cu litere românești (de ex. kalmâc, kârgâz, perestroikăi).

• q, w și y au fost recunoscute ca făcând parte din alfabetul limbii române din 1982, în DOOM¹. q a rămas litera cel mai rar utilizată în limba română. w este tratată cel mai evident ca literă străină când apare la sfârșit de cuvânt, cu valoarea [ŭ] (implicând atașarea prin cratimă la asemenea cuvinte a articolului hotărât și a desinenței de plural). Când au valoarea [v], respectiv [i] sau [ĭ], w și y nu mai trebuie tratate ca litere străine: basedowul [bazedovul], boyul [boĭul], derbyul [derbiul], kiwiul [kiviul].

• În scrierea limbii române se folosesc și combinații de litere (digrafe, trigrafe) cu valoarea unui sunet.

1.1.2. Valorile literelor și ale combinațiilor de litere

I. • În cele ce urmează sunt prezentate valorile literelor și ale combinațiilor de litere care apar în cuvinte din fondul vechi sau în împrumuturi (semi)adaptate. În notele la Tab. 2 se menționează, selectiv, și unele valori dintre cele înregistrate cel mai frecvent ale acelorași (combinații de) litere în cuvinte străine așa cum se folosesc/citesc în contexte românești⁵⁹.

• Din cauza numărului extrem de mare de cuvinte preluate mai ales din franceză și, în special în ultima vreme, din engleză, precum și a regulilor de scriere foarte complicate în aceste limbi, nu pot fi consemnate aici toate situațiile întâlnite.

II. • Ortografia limbii române contemporane are în principal (dar nu exclusiv, cum se afirmă/crede uneori) caracter fonologic (impropriu spus fonetic). Potrivit acestui principiu, fiecare literă notează de regulă un sunet-tip distinct. Acest principiu fundamental este secondat de principiile distribuțional, morfologic, simbolic, sintactic și tradițional-istoric sau etimologic.

• Alfabetul limbii române cuprinde nouă litere-vocale: a, ă, â, e, i, î, o, u și y, care notează sunete-vocale și sunete-semivocale. Această dublă valoare a unora dintre ele (e, i, o, u, y) se concretizează în faptul că succesiunile de două, respectiv trei litere-vocale care le includ reprezintă vocale în hiat sau diftongi/triftongi (chiar dacă fac parte din cuvinte diferite).

• Româna are, în fondul tradițional, conform DSL:

a. nouă diftongi ascendenți – [ĕa, ĕo; ĭa, ĭe, ĭo, ĭu; ŏa; ŭa, ŭă]: bea, vreo, ia, ieri, iofca, iubi, soare, ploua, două;

b. 14 diftongi descendenți – [aĭ, ăĭ, eĭ, iĭ, oĭ, uĭ, aŭ, ăŭ, eŭ, iŭ, îĭ, îŭ (scriși âi, âu), oŭ, uŭ]: ai, măi, bei, fii, doi, pui, au, lingău, bufeu, vizitiu, pâine, frâu, bou, ambiguu.

• Diftongii se scriu în general așa cum se pronunță, dar:

a. diftongul [ĭa] este reprezentat în scris și prin ea în pr. aceea, ea [aceĭa, ĭa], iar [ĭe] și prin e în pr. el, ele [ĭel, ĭele] și în formele verbale eram, erai, era, erați, erau; ești, este [ĭeram, ĭeștⁱ];

b. unii diftongi apar în formații scrise cu cratimă: de-a [dĕa].

• În limba română există și numeroși triftongi: [ĕaĭ, ĕaŭ, ĕŏa, ĭaĭ, ĭaŭ, ĭeĭ, ĭeŭ, ĭŏa, ŏaĭ, ŭĕa], majoritatea scriși așa cum se pronunță (unii în cuvinte scrise cu cratimă): beai, beau, leoarcă, ia-i, (eu) iau/i-au (dat), iei, milieu, aripioară, turcoaică, înșeuează; triftongii [ĭeĭ] și [ĭeŭ] sunt reprezentați în scris și prin ei, eu în pronume personale.

• În cuvinte străine folosite și în contexte românești există și diftongi și triftongi scriși cu w [ŭ] sau cu y [ĭ], cf. show [șoŭ], western [ŭestărn], white-spirit [ŭaĭtspirit]; mayei [maĭeĭ], Paraguay [paragŭaĭ].

• Succesiunile de vocale în hiat se produc în limba română în cuvinte simple sau compuse: a|er, alco|ol, ale|e, a|ur, bore|al, du|el, famili|a, famili|e, ide|al, po|em, whisky|uri, inclusiv în cuvinte scrise cu cratimă: gastro|-esofagian. Ele sunt prea numeroase pentru a fi enumerate toate aici.

• Aceleași succesiuni de litere-vocale pot avea în diverse cuvinte valori diferite (de diftongi, triftongi sau vocale în hiat): agre|a, bea; e|o|antrop, le|oaică, leoar|că; a se că|i/căi s. f. pl.; ia|urgiu, iau vb. În pronunțare există frecvent oscilații mai ales între rostirea cu hiat⁶⁰ și aceea cu diftong. În istoria limbii române s-au manifestat o idiosincrazie tradițională a românilor pentru hiat și tendința reducerii acestuia, prin rostirea ca diftong a unor vocale alăturate, cf. mai vechiul *te|atru, devenit și în rostirea literară tea|tru.

• Unele dintre combinațiile de litere-vocale pot avea în cuvinte împrumutate din alte limbi valori diferite (consemnate aici numai selectiv) față de cele din cuvinte românești, de ex. ai fr. [e]: voltairian [volterian]; au fr. [o]: aubadă [obadă]; ei fr. [e]: Eiffel [efel], germ. [aĭ]: eifelian [aĭfelian]; eu fr. [ö]: pasteuriza [pastöriza], germ. [oĭ]: freudian [froĭdian]; ie [i]: engl. selfie [selfi], fr. curiepunctură [küripunktură], germ. diesel [dizăl]; ou engl. [aŭ]: compoundare [kompaŭndare], fr. [u]: coulombmetru [kulombmetru].

• Celelalte 22 de litere din alfabetul românesc sunt litere-consoane, care notează sunete-consoane; numai w poate nota și un sunet-consoană, [v], și un sunet-semivocală [ŭ] sau, rar, un sunet-vocală [u] – valori specificate în Dicționar.

• Corespondența literă – sunet nu este în toate cazurile biunivocă. Pe de o parte, numai 19 litere românești sunt monovalente (corespund câte unui singur sunet-tip): a, ă, â, b, d, f, î, j, l, m, n, p, r, s, ș, t, ț, v și z. Celelalte 12 litere (c, e, g, h, i, k, o, q, u, w, x și y) sunt plurivalente, adică au mai multe valori fonetice, după caz, în funcție de:

- apartenența cuvintelor la fondul vechi sau la cel neologic;

- combinațiile de litere în care apar;

- limba de origine a cuvintelor;

- poziția literelor în cuvânt sau în silabă.

• Se adaugă valorile din limbile care au servit drept sursă pentru împrumuturi, dintre care cele mai frecvente sunt semnalate selectiv în notele la tabel.

• Pe de altă parte, același sunet sau grup de sunete ([č], [ğ], [gʹ], [gz], [i], [ĭ], [ĭe], [î], [k], [k′], [ks], [kŭ], [ŭ], [z]) poate fi redat în scris în cuvinte românești în mai multe feluri.

III. • În Tab. 2 sunt prezentate principalele valori ale literelor și combinațiilor de litere⁶¹ în limba română literară actuală, de regulă în cuvinte din fondul vechi și în împrumuturi (semi)adaptate, precum și în unele nume proprii românești.

• În tabel nu au fost notate nuanțele de pronunțare fără rol distinctiv⁶², nici toate valorile unor (combinații de) litere din împrumuturi și nume proprii străine pronunțate în limba română după modelul limbilor de origine și neînregistrate în cuvinte din fondul vechi.

Prin împrumuturi se introduc, față de fondul tradițional, unele completări și modificări, deocamdată marginale, în structura fonetică (foneme și diftongi rari⁶³) și în regulile ortografice ale limbii române: creșterea frecvenței literelor k, q, w, y, a consoanelor duble, a unor combinații de litere precum consoană + h care nu afectează rostirea sau ck = k; pronunțarea, în unele cuvinte devenite românești, a lui c + i ca [s] sau a lui u ca [ü], ca în franceză: alură [pron. alüră]; ciclamen¹ [ci pron. si].

1.1.3. Elementele diacritice

• În scrierea limbii române se folosesc ca auxiliare două tipuri de elemente diacritice: litere și semne.

1.1.3.1. Literele diacritice

• Trei litere, e, i și h, au în limba română și rol de litere diacritice¹¹¹:

1. e, i servesc la notarea, împreună cu c, g pe care le urmează (± altă vocală), a sunetelor [č], [ğ]: ceară [čară], ciaconă, ciot, ciur, munci s. f. pl., nicicând, serviciu; dragi, geam [ğam], George, georgian, giardia, giol, giulgiu; legi;

2. h + e, i se folosește la notarea, împreună cu c, g pe care le urmează (± altă vocală), a sunetelor [k′], [g′]: cheamă [k′amă], chiar, chior, Chirițescu, chiul, Hurmuzachi, ochi; gheară [g′ară], Gheorghe, ghiaur (înv.), ghiol, unghi, unghiuri.

• În cuvinte străine folosite în contexte românești, literele e, i, h au alte valori diacritice, conform normelor ortografice ale limbilor de origine: service (engl.) [servis], romancero (sp.) [pron. rom. romansero]; ciné-vérité (fr.) [sineverite]; chips (engl.) [čips], poncho (sp.) [pončo]; chartreuse (fr.) [șartröz], Chicago (engl.) [șikago].

• [k′] se notează în limba română și prin litera k (urmată de i): Hurmuzaki, kilogram, kibbutz, Kirițescu (în împrumuturi și în nume proprii ortografiate după model străin).

• În mod greșit, h, folosită cu altă valoare diacritică decât în limba română, și s, z, împrumutate ca litere diacritice din alte limbi, se utilizează actualmente, în comunicarea electronică în limba română, în locul elementelor diacritice: sh [ș], ts/tz [ț].

1.1.3.2. Semnele diacritice

I. • Cinci litere (consoane și vocale) din alfabetul limbii române reiau câte o literă-suport cu unul din următoarele trei¹¹² semne diacritice (numite pe scurt diacritice), suprascrise sau subscrise:

1. căciula (pălăria, semnul scurtimii¹¹³ din notarea vocalelor scurte din latină și din transcrierea fonetică), proprie limbii române, plasată deasupra literei a, deosebește litera ă [ă] de litera-suport a [a] și de litera â [î], cf. opozițiile apă neart. ~ apa art.; cântă ind. perf. simplu ~ cânta imperf.; rău adj. ~ râu s.;

• Este greșită folosirea lui ã (a cu tildă), chiar pentru efecte grafice, în locul lui ă.

2. circumflexul¹¹⁴ (cu funcții diferite față de alte limbi și care nu notează în română accentul), plasat deasupra literelor a și i, deosebește literele â și î [î] de literele-suport a și i [a, i], și, respectiv, de ă [ă], cf. opozițiile mână „membru”, vb. ~ mană „boală”; râu s. ~ rău adj.; în prep. ~ in s.

• Litera mare Â, care nu apare la inițială, se folosește numai în cuvinte scrise integral cu litere mari (în afișe, lozinci etc.).

• Pentru utilizarea lui â și î (reglementată prin Hotărârea Adunării generale a Academiei Române, din 17 februarie 1993, privind revenirea la „â” și „sunt” în grafia limbii române) v. Tab. 2; 2. Reguli de scriere și de pronunțare literară și ANEXE.

3. virgulița¹¹⁵, plasată dedesubtul literelor ș și ț, deosebește literele ș [ș] și, respectiv, ț [ț], de literele-suport s [s] și t [t], cf. opozițiile șa s. ~ sa adj. pr., țac interj. ~ tac interj., s., vb.

Conform Academiei Române, în scrierea românească actuală, acest semn este diferit de sedilă – cu care literele în cauză s-au scris în trecut. El corespunde, la o scară mai mică, desenului virgulei (de unde și numele lui). În scrisul la calculator, forma adoptată în cele din urmă de normele internaționale și respectată în fonturi ca Times New Roman ș.a. evocă cifra 9 (ca și în scrisul de mână). În alte fonturi însă, semnul plasat sub literă a rămas identic cu sedila sau seamănă mai curând (ca și virgula din acestea) cu accentul ascuțit.

• În ordinea alfabetică, literele cu semne diacritice sunt plasate după literele de bază: a, ă, â; i, î; s, ș; t, ț.

• Folosirea semnelor diacritice este obligatorie.

• În mod special, entitățile publice (autorități, instituții și notari) au, prin Legea 183/2006 privind utilizarea codificării standardizate a setului de caractere în documentele în formă electronică, obligația ca, la elaborarea și procesarea acestor documente în limba română, să utilizeze codificarea standardizată a setului de caractere românești și tastatura standard românească. Acestea includ literele cu semne diacritice și sunt reglementate prin Ordinul 414/2006 al ministrului comunicațiilor și tehnologiei informației cu privire la utilizarea codării standardizate a seturilor de caractere în documentele în formă electronică (v. ANEXE).

• Dar unele semne diacritice sunt omise (adesea deliberat) în scrierea anumitor nume de familie (uneori și cu efecte asupra pronunțării), conform voinței purtătorilor/tradiției familiei (ceea ce le deosebește de alte variante sau de aceleași nume purtate de alte persoane ori de cuvinte/nume proprii înrudite): Coseriu/Coșeriu, Coita, (Ovid) Densusianu [densușanu] (dar Densuș), (B.P.) Hasdeu [hașdeu], Al. Lapedatu, (Eugeniu) Sperantia [speranța], St. [ste] (O. Iosif) pentru „Șt.”, Gh. Tattarescu, dar și (pentru alte persoane): Hașdeu, Lepădat(u), Speranța, Tătărăscu, Tătărescu.

• Semnele diacritice trebuie notate și la literele mari corespunzătoare.

• Însă în unele abrevieri sau sigle, majusculele cu diacritice sunt înlocuite cu literele-suport respective (și cu efecte asupra pronunțării): CNCSIS [čenečesis] „Consiliul Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior”, CSAT [česeate/ksat] „Consiliul Suprem de Apărare a Țării”, DSL [desele] „Dicționarul de științe ale limbii”, SNSPA [senesepea] „Școala Națională de Studii Politice și Administrative”, dar CNȘT [čeneșete] fostul „Consiliu Național al Științei și Tehnologiei”.

• În mod greșit, semnele diacritice sunt tot mai des omise în scrierea pe dispozitive electronice (deși programele actuale le includ), ceea ce determină confuzii între cuvinte sau între forme, adesea nerezolvabile prin context.

• În cuvinte străine folosite în contexte românești și în nume proprii străine, sunete reprezentate în limba română prin literele cu semne diacritice sunt redate prin alte litere sau prin grupuri de litere, conform normelor ortografice ale limbilor respective, de ex. [ș] prin ch: Michelet, Michelin; sh: aftershave, cash, flash, offshore, shaker, shocking, shop, show, slash; Shakespeare, Shelley, Shetland (Insulele ~); sci: Brescia; [ț] prin t(t)s, tz, z, zz: hertzian, intermezzo, jiu-jitsu, kittsian, koblenzian, Kronprinz, mezzosoprană, mozzarella, pizzerie, pizzicato, quetzal, rickettsia, scherzo, tsunami.

• În comunicarea electronică în limba română, în mod eronat, în locul semnelor diacritice de la ș și ț sunt folosite frecvent (după model englez, mai rar german) litere cu valori diacritice curente sau ocazionale: h în sh pentru [ș]¹¹⁶, s sau z în ts ori în tz pentru [ț].

• Procedeul este mai vechi și a fost folosit în scrierea unor nume proprii românești, cărora le conferă aspect străin (deosebindu-le, uneori suplimentar, de aceleași nume purtate de alte persoane): Kretzulescu/Crețulescu, Tonitza/Toniță.

II. • În împrumuturi neadaptate/parțial adaptate, în nume proprii străine și în derivate de la ele sau în nume de persoană românești scrise după model străin, precum și în limbile unor minorități naționale din România (croată, maghiară, sârbă), se folosesc și alte semne diacritice, cu diferite valori:

1. accentul ascuțit notează, în funcție de limba de origine (fr., magh., port., sp.), timbrul vocalei sau locul accentului: aide-mémoire, Art Déco, café-concert, café-frappé, ciné-vérité, col-roulé, consommé, déjà-vu, en détail, fumé, nescafé, spectacol-coupé; Bolívar, Ciudad de México, Córdoba, Gallé, István, Márquez, São Tomé, Valéry, Velásquez;

• Pentru folosirea accentului ascuțit în limba română v. 2. Reguli de scriere și de pronunțare literară.

2. accentul ascuțit dublu în maghiară (de aceea numit germ. Hungarumlaut „umlaut maghiar”; confundat frecvent cu trema) la ő, ű marchează lungimea vocalelor [ö] și [ü]: Petőfi; fű „iarbă”;

3. accentul circumflex din franceză notează timbrul vocalei sau are rol etimologic ori gramatical: Bâle, tête-à-tête, Bricôdepot, Côte d’Ivoire;

4. accentul grav din franceză notează timbrul vocalei sau are rol gramatical: bric-à-brac, chou à la crème, deux-pièces, Ampère, Molière; cel din italiană marchează locul accentului tonic: omertà, pietà, tiramisù;

5. cerculețul (ring) deasupra lui a (sued., norv.) îi schimbă valoarea în [o]: ångström/Ångström, bokmål;

6. sedila sub c (fr., port.) îi modifică valoarea în [s]: curaçao/Curaçao, (Nina) Façon;

7. tilda suprapusă unei vocale marchează în portugheză nazalitatea acesteia: São Paulo, São Tomé; în spaniolă, suprapusă consoanei n, marchează nazala palatală: malagueña;

8. trema (formată din două puncte alăturate, suprapuse unei vocale care își schimbă valoarea) este folosită în fr., germ. – numită și dieresis, respectiv Umlaut¹¹⁷ –, magh., sued.: ångström/Ångström, Aufklärung, ausländer, föhn, Führer, göthit, ländler, löss, meistersänger, minnesänger, röntgenterapie, volapük, würmian, Bädeker, Baïf, Dürer, Händel, Kästner, Köln, Malmö, München, Nürnberg, Saint-Saëns, Staël, Sütö;

9. alte semne diacritice sunt asociate unor consoane în anumite limbi slave (majoritatea – omise frecvent în contexte românești): ceh. ř [rj]: Dvořak [dvorjak], Jiři [irji]; ceh., sb., slov. š [ș]: Košice, Štur, Meštrović; croat., sb. ć [č]: Djoković [ğokovič], Ivić; pol. ł „l barat” [l velar] (> [ŭ]): Wałęsa, simb. zł; ś [ș]: Świdnica ș.a.

• La ordonarea alfabetică a acestor cuvinte și nume printre cuvinte și nume românești (în biblioteconomie etc.) nu se ține în general seama de semnele diacritice.

• Unele dintre aceste semne se regăsesc în transcrierea fonetică.

• Nenotarea unor semne diacritice în scrierea unor cuvinte și nume proprii străine și ignorarea valorii lor duc la pronunțarea greșită a acestora, încetățenită uneori deliberat în comerț și în limbajul curent: Goldenbrau, musli, Skoda pentru Goldenbräu, müsli, Škoda, deoarece nu au corespondent în limba română și sunt necunoscute celor mai mulți români.

1.2. Semnele ortografice

Generalități

• I. În scrierea limbii române, pe lângă litere (unele și cu semne diacritice) și combinații de litere, se folosesc și anumite mijloace grafice convenționale: semne ortografice (în sens strict) și semne de punctuație.

• Semnele ortografice (în sens strict) sunt semne grafice folosite în scris, de regulă, la nivelul elementelor lexicale – în interiorul unor cuvinte, pe lângă segmente de cuvinte sau între cuvinte care formează o unitate, precum și în anumite abrevieri și simboluri; unele dintre ele semnalează și aspecte legate de pronunțare (cum ar fi tempoul vorbirii).

• Semnele de punctuație¹¹⁸ marchează segmentarea unui text în unități sintactico-semantice, reflectând, în același timp, de cele mai multe ori, și aspecte prozodice – intonația și pauzele – și pragmasemantice.

• Distincția semne ortografice – semne de punctuație nu este tranșantă: scrierea corectă în sens larg include și punctuația, iar multe semne pot îndeplini ambele roluri.

• În plus, multe sunt și semne grafice convenționale în diverse domenii.

• II. Singurul semn exclusiv ortografic este apostroful.

• Semnele folosite cu ambele roluri, uneori cu predominarea unuia dintre ele, sunt bara oblică, blancul (mai curând procedeu decât semn propriu-zis), cratima, linia de pauză și punctul. Astfel, cratima este preponderent semn ortografic, iar linia de pauză și punctul sunt precumpănitor semne de punctuație.

• Li se adaugă semnul exclamării și virgula – semne de punctuație, dar care sunt implicate într-o anumită măsură și în scrierea unor cuvinte care formează o unitate sau exprimă anumite valori, în concurență cu semne ortografice cu care sunt echivalente în același context.

• În unele cazuri, diferența dintre cele două roluri ale aceluiași semn nu este evidentă. Distincția între caracterul de semn ortografic și acela de semn de punctuație (și chiar de semn convențional) al aceleiași mărci grafice este de altfel neesențială pentru utilizator. Important pentru cel care scrie este când poate/trebuie să folosească sau nu un semn, iar dacă da, ce semn(e) anume să utilizeze.

De aceea în cele ce urmează sunt prezentate și situații care depășesc funcțiile strict ortografice ale unor semne, dar care ar putea pune probleme utilizatorilor, prezentându-se, când este cazul, și uzul lor, în anumite cazuri, ca semne de punctuație sau/și ca semne grafice convenționale.

Din același motiv sunt menționate și utilizări ale semnelor de punctuație care se folosesc uneori în concurență cu semne ortografice propriu-zise și care pot prezenta dificultăți celor care scriu.

• Unele semne ortografice îndeplinesc funcții multiple (cratima având cele mai multe), în timp ce altele au un rol limitat (mai ales bara oblică și linia de pauză, dar și punctul, chiar dacă au utilizări mai numeroase ca semne de punctuație) sau se folosesc, fie și într-un număr relativ mare de cuvinte, numai în anumite stiluri și condiții (apostroful).

• Între unele dintre semnele ortografice există, în anumite situații, concurență/echivalență (deci posibilități de substituire, inclusiv cu semne de punctuație propriu-zise, cu eventuala preferință pentru un anumit semn), iar uneori este posibilă cumularea lor.

• Regulile de folosire a semnelor ortografice s-au schimbat parțial în cursul istoriei limbii române. La editarea textelor din alte perioade, ortografia se actualizează, inclusiv în ceea ce privește semnele ortografice, când ele nu reflectă particularități fonetice.

• În cele ce urmează, semnele ortografice sunt prezentate în ordine alfabetică.

1.2.1. Apostroful
[’]

• Apostroful are forma virgulei, dar este plasat (după sau înainte de o literă/cifră) în partea superioară a rândului (când este folosit după o literă, se pune la umărul ei, ca exponent). Conform Academiei Române, desenul apostrofului evocă, la fel cu acela al virgulei, cifra 9 (ca și în scrisul de mână). În scrisul la calculator, aceasta este și forma adoptată de normele internaționale și respectată în fonturi ca Times New Roman ș.a. În alte fonturi însă, el seamănă mai curând (ca și virgula din acestea) cu accentul ascuțit.

• Apostroful nu trebuie înlocuit cu semnul primă (′), care seamănă cu el prin poziție, dar nu are rotunjirea și înclinația lui. El nu figurează în mod obișnuit pe tastatura dispozitivelor electronice, dar se poate obține prin diferite procedee, în funcție de sistemul de operare și de suport (fiind probabil că aceste metode vor evolua în continuare).

• Este singurul semn numai ortografic, nu și de punctuație, dar este și semn grafic convențional în anumite domenii.   

• Apostroful era mai frecvent înainte de reforma ortografică din 1953, când avea mai multe funcții, dintre care unele au fost transferate cratimei. La reproducerea unor texte anterioare, apostroful trebuie înlocuit, când este cazul, cu cratima, deoarece nu reflectă o deosebire fonetică.

• În limba română literară actuală, rolul apostrofului este marginal, în cuvintele românești fiind facultativ (cu excepția folosirii sale înaintea notației prescurtate a unui an calendaristic). El nu se utilizează în scrierea formelor literare ale cuvintelor pronunțate în tempo normal, ci notează anumite fenomene fonetice (afereză, apocopă, sincopă). Apostroful redă fie o rostire în tempo rapid, fie, mai ales, realități fonetice din vorbirea familiară, neglijentă, populară sau regională ori deficiențe de rostire ale unor vorbitori, apărând în utilizări contextuale ale unor cuvinte (de aceea în Dicționar nu figurează exemple pentru toate ocurențele lui).

• Apostroful se folosește mai ales în stilul beletristic: în genurile epic și dramatic, pentru caracterizarea unor personaje prin reproducerea vorbirii lor, iar în poezie din motive de prozodie, permițând eliminarea unei silabe: O, vin’, al nopții mele domn, / De ce nu vii tu, vină... Eminescu.

• Funcția specifică a apostrofului este de a marca grafic absența accidentală sau voită a unei/unor litere/sunete/(rar) cifre.

• Căderea unor sunete poate fi redată în scris, după caz, fie prin apostrof, fie prin cratimă. Apostroful se folosește când segmentele sonore ajunse, ca urmare a căderii unor sunete, în alăturare nemijlocită nu devin parte din aceeași silabă: făr’| de,

•Locul apostrofului în interiorul unui cuvânt coincide cu limita dintre silabele rezultate (dom’|le; Sal’|tare! pentru domnule; Salutare!).

În schimb, cratima se utilizează când rezultă o nouă silabă: fă|r-a, precum și când căderea unor sunete are loc în cuvinte scrise în mod obișnuit cu cratimă: sor-mea.

• Cumularea celor două semne, folosite în ordinea cratimă + apostrof, se folosește numai în indicarea prescurtată a anilor calendaristici precedați de un prefix, unde este obligatorie: ante-’89.

• Detaliind, apostroful notează căderea:

1. unui sunet, fie el consoană (al’fel, cân’va, da’, dom’, pe dracu’ pentru altfel, cândva, dar, domn, pe dracul) sau vocală (altădat’,’nainte, lu’ (Mihai), numa’, pân’ la, tocma’, vin’ pentru altădată, înainte, lui (Mihai), numai, până la, tocmai, vino) ori a mai multor sunete/a unei silabe sau a mai multora (’neața, dom’le, juma’, vino-ncoa’ pentru (bună) dimineața, domnule, jumătate, vino încoace);

2. a una sau a două cifre arabe înaintea reprezentării prescurtate a unui an calendaristic: ’98, ’989.

• În ceea ce privește poziția, apostroful se folosește:

1. la începutul (rar) sau în interiorul unui cuvânt: ’nainte pentru înainte; dar’mite, Sal’tare!, pentru darămite, Salutare!; sau al unui grup de cuvinte: Dom’ profesor! Săru’ mâna! pentru Domnul(e) profesor, Sărut mâna, dar mai ales la sfârșitul unui cuvânt (folosit izolat sau în propoziții ori în fraze):

da’, da’ de unde, Domnu’!; Las’ pe mine!; Scoal’!; Las’ că-ți arăt eu!; Pas’ de pricepe!; poa’ să...; tre’ să... pentru dar, dar de unde, Domnul(e)!; Lasă pe mine!; Scoală!; Lasă că-ți arăt eu!; Pasă de pricepe!; poate să...; trebuie să...;

2. înaintea unui număr, apostroful marcând, mai ales în stilul publicistic, absența accidentală a primei cifre /a primelor două cifre, la indicarea prescurtată a anilor calendaristici scriși fragmentar cu cifre arabe: ’989, ’89 = 1989.

• În interiorul cuvintelor, apostroful nu este precedat, nici urmat de blanc; la început de cuvânt este, bineînțeles, precedat, dar nu urmat de blanc, iar la sfârșit de cuvânt este, firește, urmat de blanc.

• Când locul despărțirii la capăt de rând ar coincide cu locul apostrofului din interiorul unui cuvânt, despărțirea în acel loc trebuie evitată.

• Apostroful este obligatoriu în cuvinte străine (provenind din limbi în care îndeplinește, conform normelor ortografice ale acelor limbi, (și) alte funcții decât în română) folosite în contexte românești, și anume în:

1. substantive comune neadaptate:

engl. five o’clock, no-man’s-land, rock′n-roll, fr. trompe-l’œil, it. commedia dell’arte;

2. nume proprii de locuri, de persoane, de formații muzicale etc.:

Cortina d’Ampezzo, D’Audhebourg, L’Hospitalet de Llobregat, N’Djamena, Nuku’alofa, Saint John’s, ’s-Gravenhage; D’Alembert, D’Annunzio, D’Artagnan, O’Neal, O’Toole, Rifa’a at-Tahtawi; Guns N’ Roses;

3. nume proprii de firme străine conținând articolul hotărât din franceză (L’Occitane) sau „genitivul saxon” din engleză: Mc Donald’s (de unde a fost extins la unele nume de firme românești: Bambu’s Casian, David’s Pub, Jerry’s Pizza).

1.2.2. Bara oblică
[ / ]

• Bara (oblică)/engl. slash [pron. sleș] este o liniuță înclinată, de sus în jos, de la dreapta spre stânga, aproximativ cu înălțimea unei litere mari¹¹⁹.

• Este semn ortografic cu rol limitat (I.), semn de punctuație¹²⁰ (II.) și semn grafic convențional (III.) în anumite domenii.

• I. Ca semn ortografic, bara oblică se utilizează mai ales în stilul administrativ, jurnalistic și științific și nu este precedată, nici urmată de blanc.

• La trecerea de pe un rând pe altul, elementele despărțite prin bară ca semn ortografic nu trebuie separate.

• Detaliind, ca semn ortografic, bara oblică se folosește:

1. obligatoriu (exprimând împărțirea unei unități la alta, cu semnificația liniei de fracție din matematică):

- în simbolurile unităților de măsură derivate, în care înlocuiește prep. la, pe:

km/h, m/s, rot/min (cit. kilometri pe/la oră, metri pe secundă, rotații pe minut);

- în abrevierile/simbolurile unor unități monetare raportate la o unitate de suprafață, de timp etc., în care înlocuiește prep pe:

EUR/m², EUR/mp, €/m², €/mp (cit. euro pe metru pătrat);

• Între cuvinte desemnând aceleași unități de măsură sau monetare neabreviate: kilometri/oră, euro/lună, bara oblică este considerată de unii semn de punctuație.

- în abrevierile tradiționale c/val și m/n pentru contravaloare, motonavă: m/n „Transilvania”;

2. facultativ, în compusul scris/cititul.

• Dar acesta se scrie mai frecvent cu cratimă: predarea scris-cititului.

• II. Ca semn de punctuație, bara oblică se folosește între:

1. cuvinte care exprimă o relație: raportul semnificant/semnificat, transferul spațiu/timp; o alternativă: plată în avans/la livrare; o opoziție: artistic/nonartistic;

2. numere care exprimă date calendaristice de tranziție, cu valoarea prep. pe, spre: În noaptea de 27/28 martie 2021 s-a schimbat ora;

3. numere care exprimă durata: intervalul orar 9/18, perioada 1/31 ianuarie;

• Dar în aceste cazuri se pot utiliza:

a. cratima: raportul semnificant-semnificat, transferul spațiu-timp, intervalul orar 9-18, perioada 1-31 ianuarie, noaptea de 27-28 martie...;

b. linia de pauză (despre care în DSL, s.v. pauză 2., se afirmă că în această situație nu este încadrată de blancuri): raportul semnificant–semnificat, transferul spațiu–timp; intervalul orar 9–18, perioada 1–31 ianuarie, noaptea de 27–28 martie ...

• III. Ca semn grafic convențional, bara oblică se folosește:

1. (în domeniul administrativ – în structura numerelor de înregistrare a documentelor de orice fel –, în bibliografii, cu valoarea prep. pe, per): Legea nr. 1/2001, Dosarul nr. C-205/44/2009; LR 1/2011;

2. (în analiza literară) pentru a nota rime: dascăl/recunoască-l; pentru a marca limita dintre versuri redate fără alineat (caz în care este încadrată de blancuri):

A fost odată ca-n povești, / A fost ca niciodată... Eminescu;

3. (în lingvistică) pentru a despărți alternanțe: x/cș: pentru a separa indicații gramaticale: ă (literă; sunet) s. m./n.; cât privește adv. + vb. (+ s. sg./pl.: ~ condițiile); pentru a încadra secvențe în transcriere fonologică: ghem /g′em/; pentru a separa variante: abstracție/abstracțiune;

4. (în texte nematematice) pentru exprimarea fracțiilor (cu valoare prep. pe, supra): ½ (unu pe doi, unu supra doi); 1/3;

5. (în administrație, corespondență) pentru indicarea datei prin cifre: 31/12/2020, 32/XII/2020 = 31 decembrie 2020.

• Dar cu acest rol, bara oblică este în concurență cu cratima: 31-12-2020 și mai ales cu punctul: 31.12.2020.

• Standardul internațional ISO 8601¹²¹ recomandă exprimarea datei cu ajutorul cratimei, în ordinea a-l-z: 2020-12-31.

1.2.3. Blancul
[ ]

• Blancul – numit și pauză albă/grafică sau spațiu (alb) – constă într-un spațiu liber. El este separator „negativ”, cu rol de semn ortografic și de auxiliar de punctuație în sens larg¹²².

• În DOOM³ este tratat exclusiv ca semn ortografic (recunoscut relativ recent¹²³ ca atare), caz în care este dispus între cuvinte și are aproximativ dimensiunea unei litere cu lățime medie¹²⁴.

• Ca semn ortografic, blancul delimitează între ele elemente lexicale, funcția lui fiind de a separa cuvinte simple sau componente ale cuvintelor compuse nesudate, ale locuțiunilor și ale grupurilor relativ stabile de cuvinte, în timp ce absența lui (scrierea fără blanc/„legată”/într-un cuvânt, eventual cu cratimă) marchează faptul că elementele scrise astfel formează o unitate lexicală (cf. de mâncare prep. + s. f., față de demâncare s. f.).

• 1. Se lasă blanc între:

1.1. elementele cuvintelor compuse nesudate, ale locuțiunilor și ale altor grupuri de cuvinte:

Baia Mare, ceea ce pr., cinci sute num., pentru că conjcț.; altă dată; câte o dată;

• Dar cuvintele simple, derivate sau compuse sudate se scriu într-un cuvânt ori cu cratimă: băimărean, cincisutist s., cincizeci num.; cinci-degete s.

1.2. componentele numelor proprii compuse care desemnează:

1.2.1. unități administrativ-teritoriale din România (în conformitate cu Legea nr. 290/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României):

județul/municipiul Satu Mare, toate numele de localități formate cu Târgu (Târgu Mureș etc), în afară de Târgu-Neamț; alte nume de localități: Sântă Măria, Turnu Măgurele;

• Dar, conform aceleiași legi, majoritatea numelor compuse de unități administrativ-teritoriale din România se scriu cu cratimă: nume de județe: Bistrița-Năsăud, Caraș-Severin; de localități: Orașu Nou-Vii, iar unele nume compuse de localități se scriu într-un cuvânt: Câmpulung, Sântana.

1.2.2. state (inclusiv nume traduse/adaptate în limba română): Capul Verde, Costa Rica;

• Dar alte nume compuse de state se scriu cu cratimă sau într-un cuvânt: Guineea-Bissau; Muntenegru.

1.2.3. persoane (prenume, nume de familie):

Alecu Ivan (Ghilia), Ana Maria (Narti), Hagi Culea, Ion Gheorghe (Maurer), Ion Marin (Sadoveanu), (Valeria) Guțu Romalo, Lia Olguța, Victor Ion (Popa);

• Dar aceleași/alte nume compuse cu diverși purtători se scriu într-un cuvânt sau cu cratimă: Anamaria/Ana-Maria, Hagiculea; Gheorghiu-Dej, Popescu-Tăriceanu, Sturdza-Bulandra, Ștefănescu-Delavrancea, iar Legea 119/1996 cu privire la actele de stare civilă prevede ca, la întocmirea acestora, numele de familie și prenumele formate din două sau mai multe cuvinte să se scrie cu cratimă;

1.2.4. personaje folclorice și literare:

Don Juan, Don Quijote, Moș Crăciun, Moș Ene, Palas Atena;

• Dar cele mai multe nume compuse românești ale unor astfel de personaje se scriu cu cratimă: Baba-Cloanța, Făt-Frumos, Harap-Alb, Muma-Pădurii, Sfarmă-Piatră, Statu-Palmă-Barbă-Cot.

1.2.5. corpuri cerești: Steaua Polară;

• Dar cele mai multe nume compuse de corpuri cerești se scriu cu cratimă: Calea-Laptelui, Carul-Mare, Cloșca-cu-Pui.

1.2.6. sărbători:

Adormirea Maicii Domnului, Anul Nou, Iom Kipur, Săptămâna Mare;

● Dar unele nume proprii compuse de sărbători se scriu cu cratimă: Lăsata-Secului, Moș-Ajun.

• 2. Blancul poate avea rol distinctiv, diferențiind de compuse secvențe identice prin sunetele constitutive, ale căror componente, despărțite prin blanc, formează

2.1. locuțiuni:

altă dată „în altă împrejurare”, de mult „de vreme îndelungată”, o dată „o sigură dată” loc. adv.; Domnia Sa (despre un domnitor, boier) (înv.) loc. pr.;

2.2. grupuri relativ stabile de cuvinte: câte o dată „câte o unică dată” adv. + loc. adv.

• Dar secvențe asemănătoare pot fi cuvinte compuse scrise cu cratimă sau într-un cuvânt: domnia-sa „dumnealui” pr.; altădată, demult „odinioară”, câteodată „uneori” adv.

• 3. Blancul înlocuiește uneori punctul între majusculele dintr-o abreviere complexă, însă procedeul nu se recomandă, deoarece rezultatul este neeconomic și inestetic: S T B/S.T.B. pentru Societatea de Transport București.

• 4. Blancul poate preceda sau urma ori nu alte semne ortografice: astfel, de regulă, bara oblică, cratima și punctul interior nu sunt precedate, nici urmate de blanc, cu excepția anumitor abrevieri; linia de pauză este încadrată de blancuri; semnul exclamării și virgula nu sunt precedate, dar sunt urmate de blanc.

• 5. Apar uneori scrise fără blanc unele interjecții repetate:

Începu a râde hâd și strâmbându-se: hîhî! Eminescu; Hîhîhî! nenee! moș Andronic o spus o poveste. Bogdan; Strângea hățurile, repetând lin și totuși poruncitor: Hohoho!... Hohoho!... Rebreanu.

Este preferabil ca blancul să nu fie folosit în locul punctului ca semn grafic convențional pentru despărțirea grupurilor de câte trei cifre din reprezentarea numerelor mari, deoarece aceasta prezintă riscul ca ele să apară despărțite la capăt de rând: 1 000; 10 000; 1 205 200 pentru 1.000; 10.000; 1.205.200.

Când asemenea numere indică ani calendaristici, pagini ș.a., se scriu fără blanc (și fără punct): anul/pagina 1000.

1.2.4. Cratima
[-]

• Cratima – numită și linioară, liniuță (de despărțire/(și) de unire sau (înv.) trăsură de unire – este o liniuță orizontală cu lungimea medie a unei litere pline, plasată aproximativ la jumătatea înălțimii literelor mici.

• Este mai scurtă decât linia de pauză¹²⁵ și nu este precedată, nici urmată de blanc, ceea ce o deosebește în plus de aceasta.

• Cratima este în principal semn ortografic (I.), dar și semn de punctuație (II.) și semn grafic convențional în anumite domenii (III.).

• Ea nu trebuie înlocuită cu linia de pauză, nici folosită în funcțiile proprii acesteia (pentru excepții v. mai jos II., III.).

• În unele cazuri, diferența dintre diversele funcții ale cratimei nu este evidentă; ceea ce contează pentru utilizator sunt cazurile în care el trebuie/poate să utilizeze cratima, alt semn (linia de pauză, virgula) sau niciun semn.

• Cratima este semnul ortografic cu cele mai multe funcții și cu cea mai mare frecvență; în plus, una și aceeași cratimă poate cumula mai multe roluri, de ex., pe lângă marcarea calității de compus a unui cuvânt, poate nota și atașarea unui element gramatical (articol, desinență, prepoziție, pronume ș.a.) sau/și producerea unor fenomene fonetice, precum căderea unui sunet.

• I. Ca semn ortografic, cratima se utilizează din rațiuni fonetice sau lexico-gramaticale.

• Condițiile în care se produc anumite modificări fonetice țin de domeniul foneticii, cele în care anumite elemente gramaticale se leagă de cuvântul de bază – de cel al gramaticii, iar cele în care anumite compuse sau derivate se scriu cu cratimă – de formarea cuvintelor. Ele nu pot fi toate prezentate aici în detaliu.

• Căderea unor sunete poate fi redată, după caz, fie prin apostrof, fie prin cratimă, de aceea trebuie distinse situațiile în care se utilizează unul sau altul din aceste două semne.

• Astfel, se notează cu cratimă:

1. căderea unor sunete prin care elementele sonore devenite astfel alăturate ajung să facă parte din aceeași silabă, cf. căderea unei vocale la întâlnirea cu un cuvânt care începe tot cu o vocală (v. mai jos eliziunea);

2. căderea unei consoane în cuvinte compuse:

săru-mâna s. n. (în expr. a umbla cu ~ „a cerși”), la sfântu-așteaptă < la sfântul așteaptă;

Dar se scrie cu apostrof grupul de cuvinte Săruʼ mâna! „formulă de salut/de mulțumire” vb. + s. f.

3. căderea unui sunet în cuvinte scrise în mod obișnuit cu cratimă:

D-ale carnavalului, Înșir-te, mărgărite; mam-mare, sor-sa pentru De-ale carnavalului, Înșiră-te, mărgărite; mama-mare, soră-sa;

În acest caz se recomandă să se păstreze exclusiv cratima, care să nu se cumuleze cu apostroful și nici să nu se folosească apostroful singur (așa cum s-a procedat în trecut): *D’-ale carnavalului; *D’ale carnavalului.

• Dar când, ca urmare a căderii unor sunete, elementele sonore care ajung astfel să se învecineze nu devin parte din aceeași silabă, se folosește apostroful.

• Cumularea celor două semne, în ordinea cratimă + apostrof, se utilizează numai în indicarea prescurtată a anilor calendaristici precedați de un prefix, unde este obligatorie: ante-’89.

• Cratima cu rol fonetic poate avea caracter:

1. obligatoriu/permanent:

dă-l, de-a dreptul, las-o, s-a dus, ți-l dă (nu *dă îl, *de a dreptul, *lasă o, *se a dus, *ți îl dă);

2. facultativ, când se redă rostirea în tempo rapid: de-abia, n-am pentru de abia, nu am.

• Ea se utilizează între cuvinte care formează o unitate sau în interiorul unui cuvânt ori (mai rar) al unei abrevieri, având rolul de a lega sau, dimpotrivă, de a separa elementele în cauză.

Cratima leagă:

1. articolul hotărât enclitic/desinența de unele cuvinte greu flexionabile sau cu finale neobișnuite în limba română;

2. componentele anumitor abrevieri;

3. cuvinte pronunțate în tempo rapid, fără pauză între ele (v. mai jos afereza, sinereza);

4. cuvinte repetate identic sau cu unele modificări;

5. elementele unor compuse cu grad mediu de sudură, ale unor locuțiuni și ale secvențelor formate din substantive care desemnează grade de rudenie/relații sociale + adjective posesive;

6. formanții finali ai numeralelor ordinale și sufixul substantivelor desemnând fracții de numeralul cardinal corespunzător scris cu cifre;

7. unele prefixe și sufixe de baza derivatelor respective.

• Cratima separă:

1. segmentele unui cuvânt în cazul despărțirii acestuia la capăt de rând;

2. silabele unui cuvânt rostit sacadat.

• În toate situațiile cu excepția despărțirii la capăt de rând, cratima se folosește indiferent de poziția ocupată pe rând (în timp ce în cazul despărțirii la capăt de rând este condiționată de plasarea segmentului de cuvânt la sfârșitul rândului și trebuie eliminată când se schimbă dispunerea pe rânduri).

• Pentru cratima care are (și) rol lexico-gramatical, în cele de mai jos se prezintă contrastiv situațiile în care secvențe cu structură și componență asemănătoare se scriu cu cratimă sau în alt mod.

• Utilizările cratimei se pot detalia după cum urmează:

1. Leagă în scris cuvinte pronunțate fără pauză, notând o realitate fonetică permanentă sau accidentală (în tempo rapid). Poate fi vorba de două-nouă (mai ales în limba veche sau populară) cuvinte alăturate – cazuri în care numărul de cratime variază între una și opt:

s-a dus, a luat-o; dându-le-o, jelui-m-aș, lua-ți-ar, întreba-se-vor, ucigă‑l‑crucea, urându-mi-se, Da-vă-voi.; ducă-se-pe-pustii, face-li-se-va, plânsu‑mi‑te‑ai; (un) lasă‑mă‑să-te-las; n-aude-na-vede-na-greul-pământului; Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop.

• Cuvintele neaccentuate atașate prin cratimă pot fi în encliză: dă-l sau în procliză: l-a dat.

• În unele cazuri, pronunțarea fără pauză (marcată prin cratimă) poate conduce numai la modificări morfologice sau de topică ale cuvintelor implicate (rostite în silabe diferite): pare-|se față de se pare.

•Alteori, ea poate duce la pronunțarea într-o singură silabă a unor sunete care, în alte situații, formează silabe diferite: am văzu|t-o față de (înv.) o am văzut.

• În anumite cazuri, cratima poate semnala și producerea (inclusiv în fonetică sintactică) a unor fenomene care duc la modificări fonetice ale cuvintelor în cauză: afereză, eliziune sau sinereză (admise în anumite cazuri și în limba literară).

• Afereza (facultativă), în cuvinte compuse sau derivate, a lui î din cuvintele de bază redă rostirea în tempo rapid a formațiilor cu adverbul bine și cu prepoziția de de la teme care încep cu îm-, în-: bi|ne-n|țeles, de-m|părțit, de-n|mulțit și a celor cu prefixele ne- și re-, eventual și pre-, de la același tip de teme: ne-m|păcat, ne-n|țeles; a re-m|părți, a re-n|călzi, a pre-n|tâmpina față de rostirea literară, în tempo normal/lent: bine|înțeles; de|împărțit, de|înmulțit; ne|împăcat, ne|înțeles; a re|împărți, a re|încălzi; a pre|întâmpina; cf. și ca-ntotdeauna, cu/pe-ncetul, de-a-ndoaselea etc.

• Eliziunea poate fi:

a. obligatorie/permanentă: din|tr-o|dată < dintru + odată, din|tr-un, în|tr-un, prin|tr-un < dintru/întru/printru + un, în|tr-a|devăr < întru + adevăr, m-a, v-a (văzut) < mă, vă + a (văzut);

b. facultativă: c-a văzut, c-un copil, du|p-o oră, fă|r-a (zice), n-a văzut, n-a|veam, n-o să vadă, pâ|n-a|colo, s-o vadă, față de că a văzut, cu un copil, după o oră, fără a (zice), nu a văzut, nu aveam, nu o să vadă, până acolo, să o vadă.

• Aceste posibilități sunt exploatate în poezie, din rațiuni prozodice, permițând reducerea numărului de silabe:

Ne-nțeles rămâne gândul / Ce-ți străbate cânturile …; Ne spuneam atât de multe / Făr-a zice un cuvânt. Eminescu

• Sinereza poate fi:

a. obligatorie/permanentă: de-a dreptul [dĕa], le-a dat [lĕa], mi-a spus [mĭa], mi-o dă [mĭo], ne-am dat [nĕam];

b. facultativă, redând rostirea în tempo rapid: de-a|bia [dĕabĭa] față de de abia [de abĭa] în tempo normal/lent; cf. și de-un an, pe-un deal etc.

• Există dublete sau triplete omofone neomografe, scrise cu cratimă: în|tr-u|na prep. + num.; l-a, ne-am, s-a, v-a pr. + vb. aux. sau fără cratimă/„legat”: întruna „mereu” adv., la prep., neam s. n./adv., sa pr./adj. pr., va vb. aux.

2. Leagă elementele unor compuse mai slab sudate decât cele scrise într-un cuvânt, și anume:

2.1. adjective:

alb-albăstriu, așa-zis, austro-ungar, bun-platnic, est-european, (dicționar) francez‑italian, roșu-deschis;

2.2. adverbe:

astă-iarnă, azi-dimineață, azi-mâine, azi-noapte, după-amiază, harcea-parcea, târâș‑grăpiș;

2.3. interjecții: haida-de;

2.4. pronume: domnia-sa „dumnealui”;

2.5. substantive:

acord-cadru, an-lumină, argint-viu, bună-credință, cafea-filtru, câine-lup, cerul‑gurii, cuvânt-înainte, dublu-casetofon, ducă-se-pe-pustii, după-amiază, floarea‑soarelui, gura‑leului (plantă), locotenent-colonel, mai-mult-ca-perfect, mamă‑surogat, ochiul‑boului (plantă), prim-ministru, prim-viceprim-ministru, proces-verbal, redactor‑șef, scris‑cititul, situație-limită, sud-est/Sud-Est (inclusiv între abrevierile lor: S-E), unsprezece‑metri „lovitură de la 11 metri”, vel-spătar, viță-de-vie;

• Compusele scrise cu cratimă se deosebesc astfel de îmbinările libere omofone: ochiul boului.

• Dar se scrie, rar, și cu bară oblică scris/cititul.

2.6. locuțiuni (adverbiale, prepoziționale, pronominale):

de colo-colo, (de) zor-nevoie, jur-împrejurul, una-alta, vrând-nevrând.

• Dar compusele cu un grad avansat de sudură se scriu într-un cuvânt, indiferent de clasa lexico-gramaticală.

2.7. cuvinte repetate (identic sau cu unele modificări) care formează o unitate, și anume:

2.7.1. adjective (unele folosite și ca adverbe):

(adevărul) gol-goluț, iute-iute, încet-încet, încet-încetișor, mare-mare, nou-nouț, repede-repede, repede-repejor, singur-singurel;

2.7.2. adverbe (unele folosite și ca adjective):

acuși-acuși, bine-bine, câine-câinește, doar-doar, foarte-foarte, fuga-fuga, fuga-fuguța, gata-gata, mai-mai, (ni)tam-nisam, poate-poate, prea-prea (nici ~, nici foarte-foarte), șontâc-șontâc;

... încet-încet începu să vadă. Galaction

2.7.3. interjecții:

ala-bala, boc-boc, cri-cri-cri-cri, măi-măi, nani-nani, pâș-pâș, pis-pis, pu-pu-pup, șontâc-șontâc, șu-șu-șu, ta-ra-ta-ta, teleap-teleap, tilinc-tilinc, tipa-tipa, trosc-pleosc, ța‑ța, țac-pac¹²⁶;

He-he-he-he! că bune tinerețe ai mai avut! Sadoveanu

• Cf. și interjecția repetată care a dobândit (în limbajul copiilor) și valoare de substantiv: na-na „bătaie” a da na-na.

• Interjecțiile se pot scrie și:

a. cu semnul exclamării: Vai! vai! de s-ar face dimineață. Beniuc;

b. într-un cuvânt: hâhâ(hî), hohoho, tralala, uiuiu, uliuliu;

c. cu blancuri (rar): Ha ha ha ha! i-a-nfundat! Caragiale;

d. cu puncte de suspensie (rar): Înghite Agachi... gâl... gâl... gâl. Alecsandri.

2.7.4. pronume: ceva-ceva „puțin”;

2.7.5. substantive:

Doamne-Doamne „Dumnezeu”, puncte-puncte, rânduri-rânduri (interpretabil și ca loc. adv. „unul după altul”, „în număr mare”), tam-tam:

Gânduri-gânduri... treceau prin cugetul lui Dănilă. Galaction; Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace; / Pentru-a crucii biruință se mișcară râuri-râuri... Eminescu;

• Dar în asemenea situații se poate folosi și virgula, între:

a. adjective: mare, mare;

b. adverbe: foarte, foarte;

c. interjecții: Aho, aho, copii și frați... (Plugușorul);

d. substantive: rânduri, rânduri: Trec, rânduri, rânduri, muncitorii... Beniuc

3. Leagă componentele secvențelor (pop.) formate din substantive denumind grade de rudenie/relații sociale + adjective posesive (cu sau fără apocopă):

mamă-ta/(vulg.) mă-ta, soră-ta, stăpână-sa, taică-su, tată-su/ta(c)-su/tat-su;

4. Leagă anumite prefixe sau sufixe de baza derivatului în derivate nesudate (noi sau/și ocazionale):

anti-Gherea, ex-ministru, non-UE, ultra-progresist; poe-esc, STB-ist, X-ulescu;

• Cratima se pune și după prefixele folosite singure, pe prima poziție, în opoziție cu termenul de bază sau cu un derivat de la aceeași bază cu alt prefix: 

plăți intra- și interbancare, concediu pre- și postnatal;

• Dar de obicei se scriu într-un cuvânt derivatele obișnuite cu prefixe și cu sufixe, iar elementele de compunere, prefixele și sufixele folosite independent, cu rol de cuvinte, se scriu separat: auto, bio, moto, neo, trans; (voturi) contra; isme.

5. Leagă articolul hotărât enclitic sau desinența de plural de cuvintele greu flexionabile, în:

5.1. numele literelor și ale sunetelor: x-ul, z-uri;

5.2. substantivele provenite din numerale cardinale notate cu cifre:

10-le „ zecele/nota 10”, 11-le „unsprezecele/echipa de fotbal”;

5.3. împrumuturile neadaptate (fonetic/grafic) și numele de locuri străine a căror finală prezintă deosebiri între scriere și pronunțare (inclusiv în cazul lui w [ŭ], y [aĭ, eĭ]):

acquis-ul [aki|ul], bleu-ul [blö|ul], Bruxelles-ul [brüselul], show‑ul [șo|ul], pl. show‑uri; standby-ul [stendbaĭul], Strasbourg-ul [strasburul];

• Dar, de regulă, articolul și desinența nu se despart prin cratimă de cuvintele la care se atașează: bacul „bacalaureatul”, tirul „autocamionul”.

• Este contrară normelor atașarea cu cratimă a articolului și a desinenței la orice împrumut (chiar neadaptat integral fonetic/grafic) ori nume propriu străin dacă literele în care se termină fac parte din alfabetul limbii române și se pronunță cu valoarea de bază din română (inclusiv k [c], w [v], y [i], [ĭ]). Acestea trebuie scrise fără cratimă la singular articulat sau la plural: basedowul [bazedovul], dandyul [dendiul], folkul, New Yorkul [nĭuĭorkul]; rockuri [rokurⁱ].

5.4. abrevierile/siglele/simbolurile folosite ca substantive:

CV-uri, pH-ul, STB‑ul.

6. Leagă formanții -lea, -a din numeralele ordinale și sufixul -ime din substantivele desemnând fracții de numeralele cardinale corespunzătoare scrise cu cifre (romane sau arabe):

al XI-lea = al unsprezecelea, a 11-a = a unsprezecea, 16-ime = șaisprezecime;

7. Marchează în abrevierile discontinui omiterea unei secvențe din interiorul cuvântului abreviat, inclusiv al unui compus sudat:

ad-ție, d-ta, P-ța pentru administrație, dumneata, Piața;

8. Cratima se păstrează în abrevierile anumitor compuse scrise cu cratimă:

lt.-maj., N-V pentru locotenent-major, nord-vest.

• Dar se suprimă în majoritatea abrevierilor/simbolurilor: Ah/A h, a.l., CD, CP, kgf, kWh, mf, m.m.c.p., P.P.S. pentru amper-oră, an-lumină, compact-disc, cal-putere, kilogram-forță, kilowatt-oră, mezzo-forte, mai-mult-ca-perfect, post-post-scriptum.

9. Dintre substantivele proprii, se scriu cu cratimă între componente:

9.1.1. numele compuse ale majorității unităților administrativ-teritoriale din România, care trebuie să respecte Legea 290/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României:

numele județelor Bistrița-Năsăud, Caraș-Severin și nume de localități: Boldești‑Scăeni, Bolintin-Vale, Bumbești-Jiu, Chișineu-Criș, Cluj-Napoca, Drăgănești‑Olt, Drobeta-Turnu Severin, Fierbinți-Târg, Lehliu-Gară, Miercurea-Ciuc, Negrești-Oaș, Orașu Nou-Vii, Piatra-Neamț, Piatra-Olt, Popești-Leordeni, Sângeorz‑Băi, Slănic-Moldova, Tăuții-Măgherăuș, Târgu-Neamț (singurul compus cu Târgu scris cu cratimă în Lege);

• Dar alte nume compuse (chiar similare) se scriu, conform Legii,

a. separat: Satu Mare, Sântă Măria, toate numele compuse cu Târgu (cu excepția lui Târgu-Neamț): Târgu Mureș;

b. într-un cuvânt: Câmpulung, Sântana.

9.1.2. unele nume străine compuse de locuri (inclusiv de state, traduse/adaptate în limba română): Guineea-Bissau, Papua-Noua Guinee, Trinidad-Tobago;

• Dar alte nume compuse de locuri se scriu:

a. într-un cuvânt: Eurasia, Muntenegru:

b. separat: Capul Verde, Costa Rica.

9.2. nume compuse de persoane:

Ana-Maria, Bogdan-Duică, Candiano-Popescu, Gheorghiu-Dej, Ioan-Aurel (Pop), Micu-Klein, Popescu-Tăriceanu, Schweizer-Cumpăna, Sturdza-Bulandra, Ștefănescu‑Delavrancea.

Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, la art. 66 alin. (1)-(2), stipulează că „la întocmirea actului de naștere, precum și a celorlalte acte de stare civilă, numele de familie și prenumele titularului [...] formate din două sau mai multe cuvinte se scriu cu cratimă”.

● Dar alte nume compuse de persoane sunt scrise:

a. separat: Alecu Ivan Ghilia, Ana Maria, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Caragiu Marioțeanu, Hagi Culea, Ion Marin Sadoveanu, Pană Dindelegan;

b. într-un cuvânt: Anamaria, Hagichirea, Hagiculea.

9.3. numele compuse de personaje istorice, folclorice și literare:

Baba-Cloanța(-Cotoroanța), Barbă-Albastră, Cuza-Vodă, Făt-Frumos, Harap-Alb, Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Șchiop, Muma-Pădurii, Negru‑Vodă, Sfarmă-Piatră, Statu-Palmă-Barbă-Cot, Strâmbă-Lemne;

• Dar unele nume compuse de personaje se scriu separat: Don Juan, Don Quijote, Moș Crăciun, Moș Ene, Palas Atena.

9.4. numele compuse de corpuri cerești:

Calea-Lactee/Calea-Laptelui/Calea-Robilor, Carul-Mare, Cloșca-cu-Pui, Cornul‑Caprei, Luceafărul-Ciobanilor, Luceafărul-de-Dimineață, Părul-Berenicei, Scroafa-cu-Purcei, Ursa-Mare;

• Dar unele nume compuse de corpuri cerești se scriu separat: Steaua Polară.

9.5. unele nume compuse de sărbători: Lăsata-Secului, Moș-Ajun.

• Dar majoritatea numelor compuse de sărbători se scriu separat: Adormirea Maicii Domnului, Anul Nou, Iom Kipur, Săptămâna Mare.

10. Cratima separă segmentele unui cuvânt în cazul despărțirii acestuia la capăt de rând. Ea trebuie suprimată dacă segmentul nu mai ocupă această poziție.

Când locul despărțirii ar coincide cu poziția cratimei proprii unui cuvânt, despărțirea în acel loc trebuie evitată, iar dacă acest lucru nu este posibil (de ex. în textele dispuse pe coloane înguste), o singură cratimă îndeplinește dublul rol.

11. Cratima redă grafic pauzele dintre silabele (fonetice ale) unor cuvinte rostite sacadat, cu intenție stilistică: I-nac-cep-ta-bil!, numărul cratimelor fiind în funcție de numărul silabelor.

• II. Ca semn de punctuație, cratima se folosește, facultativ, între:

1. cuvinte care exprimă un raport sau o asociere, redând sensul „dintre... și...”: raportul semnificant-semnificat, transferul spațiu-timp;

• Dar în acest caz se pot utiliza și:

a. bara oblică: raportul semnificant/semnificat, transferul spațiu/timp;

b. linia de pauză: raportul semnificant – semnificat, transferul spațiu – timp;

Linia de pauză se preferă cratimei pentru a reda relația dintre două părți: Acordul de împrumut România – Franța, întâlnirea la nivel înalt NATO – Rusia.

2. cuvinte sau numere care indică limite ale unor distanțe în spațiu sau ale unor intervale de timp, redând sensurile „dintre/între ... și, de la... (până) la (inclusiv), din... (până) în...”:

anii 2020-2021, distanța București-Ploiești, orele 8-16; paginile 1-22, perioada 1-23 august, temperaturi de 2-4 grade;

3. adverbe sau numerale (inclusiv scrise cu cifre) în construcții care exprimă aproximația/imprecizia: de azi-de ieri „de curând”, două-trei zile, 10-12 ore;

Numai când silea pe Sultănica să mestece doi-trei dumicați, se socotea în rai. Delavrancea

• Dar în aceste situații se folosesc și:

a. bara oblică: perioada 1/23 august;

b. linia de pauză: distanța București – Ploiești, perioada 1 – 23 august, paginile 1 – 22; două – trei zile;

c. virgula: de azi, de ieri; două, trei zile.

• Cratima trebuie preferată liniei de pauză, deoarece oferă economie de spațiu, nefiind încadrată de blancuri¹²⁷, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de aceasta, este direct accesibilă pe tastatura obișnuită a dispozitivelor electronice.

• III. Ca semn grafic convențional, printre altele, cratima:

1. însoțește în lingvistică elementele lipsite de independență, marcând poziția lor în cuvânt, sau servește la punerea în evidență a silabelor:

articolul -ul, desinența -uri, formantul -lea, infixul -n-, litera/vocala î-, prefixul contra-, radicalul floar-; vocale în hiat: a-er;

2. separă silabele în analiza metrică:

Co-dru-le-co-dru-țu-le-ce-mai-faci-dră-gu-țu-le... Eminescu;

3. se folosește pentru indicarea datei cu cifre arabe, în uzul curent în ordine „crescătoare” zz-ll-aaaa: 12-11-2020 = 12 noiembrie 2020, iar conform ISO 8601¹²⁸ , în ordine „descrescătoare” aaaa-ll-zz: 2020-11-12.

• Neconcordanța dintre uzul românesc tradițional și norma internațională (mai recentă și puțin cunoscută și respectată) antrenează riscul confuziei între lună și zi în cazul numerelor de până la 12 (de ex. la indicarea datei de expirare a unor produse alimentare sau medicamentoase).

• Dar data poate fi indicată și cu bară oblică: 12/11/2020 și mai ales cu punct: 12.11.2020.

1.2.5. Linia de pauză
[–]

• Linia de pauză¹²⁹ este o liniuță orizontală plasată aproximativ la jumătatea înălțimii literelor mici.

• Este mai lungă decât cratima și nu trebuie înlocuită cu aceasta și nici folosită în locul ei.

• Este în general precedată și urmată de blanc, ceea ce o deosebește în plus de cratimă.

• Spre deosebire de aceasta, linia de pauză nu este, în general, direct accesibilă pe tastatura dispozitivelor electronice actuale (și de aceea în locul ei se folosește adesea, greșit, cratima), dar se poate obține prin diferite procedee, în funcție de sistemul de operare și de dispozitiv, fiind previzibil ca aceste metode să evolueze în continuare.

• Linia de pauză este uneori și semn ortografic (I.), dar în principal semn de punctuație (II.), precum și semn grafic convențional în unele domenii.

• Pentru cel care scrie, ceea ce contează nu sunt însă aceste distincții, ci situațiile în care el trebuie/poate folosi sau nu linia de pauză, respectiv cratima.

• I. Ca semn ortografic, linia de pauză are o funcție foarte limitată, fiind utilizată, în mod specific, numai în scrierea unor formații cu structură bipartită (mai mult sau mai puțin ocazionale¹³⁰, considerate tradițional tot cuvinte compuse), și anume între componentele lor majore, care cuprind cel puțin un cuvânt compus propriu‑zis scris la rândul lui cu cratimă; rolul liniei de pauză este acela de a reflecta grafic ierarhia raporturilor dintre termeni:

(relațiile) americano – nord-coreene = relațiile dintre America (= SUA) și Coreea de Nord; (Vântul suflă dinspre) nord – nord-est. = dinspre nord și nord-est; (Râul curge pe direcția) sud-est – nord-vest. = dinspre sud-est spre nord-vest.

• Nu se recomandă folosirea și la acest nivel a cratimei: (direcția) *sud-est-nord-vest, care nu reflectă această ierarhie.

• Când locul despărțirii la capăt de rând ar coincide cu locul liniei de pauză din interiorul unei formații, aceasta trebuie evitată în acel loc, iar dacă acest lucru nu este posibil (de ex. în textele dispuse pe coloane înguste), linia de pauză ține și locul cratimei care ar marca despărțirea la capăt de rând.

II. • Ca semn de punctuație¹³¹, linia de pauză se folosește între:

1. cuvinte care exprimă un raport sau o asociere, redând sensul „dintre... și...”: raportul semnificant – semnificat, transferul spațiu – timp;

• Dar în acest scop se pot utiliza și

a. bara oblică: raportul semnificant/semnificat, transferul spațiu/timp;

b. cratima: raportul semnificant-semnificat, transferul spațiu-timp.

2. cifre care exprimă date calendaristice de tranziție, cu valoarea prep. pe, spre:

În noaptea de 27 – 28 martie 2021 s-a schimbat ora;

• Dar în aceste cazuri se folosește uneori bara oblică: În noaptea de 27/28 martie 2021 s-a schimbat ora.

3. cifre care exprimă data în calendarul gregorian raportat la cel iulian (pe stil vechi și nou):

Revoluția din 25 octombrie – 7 noiembrie 1917.

4. cuvinte sau cifre care indică limite în spațiu:

distanța București – Ploiești, paginile 1 – 22;

5. cuvinte care indică durata, inclusiv prin numere scrise cu cifre: perioada 1 – 23 august;

6. numerale alăturate (scrise cu cifre sau cu litere) care exprimă aproximația/imprecizia:

doi – trei copii, una – două zile, 12 – 24 de ore.

• În asemenea cazuri, linia de pauză este de evitat, întrucât, fiind încadrată de blancuri, generează risipă de spațiu; cratima este de preferat, inclusiv grație faptului că este accesibilă pe tastaturi: perioada 1-23 august, distanța București-Ploiești, paginile 1-22; doi-trei copii, una-două zile, 12-24 de ore.

7. pentru a reda relația dintre două părți (fiind preferată cratimei):

Acordul de împrumut România – Franța, întâlnirea la nivel înalt NATO – Rusia;

8. la citarea unor titluri, între părțile titlului sau între titlul și subtitlul unor lucrări și documente (în concurență cu blancul, cu semnul de paragraf sau cu două-puncte):

Certificatul de origine al vehiculului – Declarația producătorului vehiculului de bază;

9. (în special în stilul juridic) la marcarea unei structuri de apartenență, conducând și la o selecție contextuală a subiectului:

Ministerul Economiei și Finanțelor – Agenția Națională de Administrare Fiscală va lua măsurile ce se impun. = Agenția Națională de Administrare Fiscală din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor….

1.2.6. Punctul
[.]

• Punctul are forma unui cerculeț minuscul plin, plasat pe nivelul inferior al rândului.

• Este în principal semn de punctuație¹³², dar și semn ortografic (I.) și semn grafic convențional în anumite domenii (II.).

• Ca semn ortografic, punctul se folosește în abrevieri și simboluri – la sfârșitul sau/și în interiorul lor, putând fi obligatoriu (I.1.), facultativ (I.2.) sau interzis (I.3.).

• De regulă, el nu este precedat și nici urmat de blanc când este punct interior în abrevieri/simboluri complexe.

• Punctul final al unei abrevieri este, firește, urmat de blanc când îi succedă alt cuvânt: acad. Eugen Simion, precum și în cazul abrevierilor folosite independent sau care se află la sfârșitul unei fraze.

• Există și abrevieri de sintagme, cu sau fără punct interior, care se scriu cu blanc între componente:

ad int., ad litt., ad val., al seg., art. cit., loc. cit., lucr. cit., op. cit.; nr. crt., ș.u. pentru ad interim, ad litteram, ad valorem (lat.); al segno (it.), articolul citat, locul citat, lucrarea citată, opera citată, numărul curent.

I. Ca semn ortografic, punctul este

1. obligatoriu:

1.1 ca punct final în următoarele categorii de abrevieri simple:

1.1.1 abrevierile care nu păstrează ultima literă a cuvântului abreviat:

acad., add., adj., agr./agron., al./alin., ald., ap., arh., art., asist., av., bd., bl., buc., cap., cf., cl., col., conf., coord., cpt., cresc., d., dest., doc., dv./dvs., ec., ed., etc., ex., exp., fasc., fem., fig., gen., ian., ib./ibid., id., ing., intr., jud., lat., lect., long., masc., mil., min., ms., n., nov., nr., op., p., pass., pizz., plt., p.m., prof., r., rall./rallent., reg., rtr., rot., sc., sec., serg., str., șos., tab., tov., univ., v., vol.

pentru

academician/-ă, addenda (lat.), adjectiv/adjunct/adjutant, agronom/-ă, alineat, aldină, apartament/apud (lat.), arhipelag/arhitect/-ă, articol, asistent/-ă, avocat/-ă, bulevardul, bloc, bucăți, capitol, clasa, colonel/coloana, confer (lat.) „compară”, conferențiar, coordonator, căpitan, crescendo (it.), domnul, destinatar, docent, dumneavoastră, economist/-ă, editor/editură/ediție, et cetera (lat.), exemplu, expeditor, fasciculă, feminin, figură, general, ianuarie; (lat.) ibidem, idem; inginer/-ă, intrarea, județ, latitudine, lector, longitudine, masculin, mileniu, minut, manuscris, nota, noiembrie, numărul, opus, pagină, passim (lat.), pizzicato (it.), plutonier, postmeridian, profesor/profesoară, rândul, rallentando (it.), regiune, (în) retragere, rotație, scara, secol/secundă, sergent, strada/strâmtoarea, șoseaua, tabelul, tovarășul/tovarășa, universitar, vezi, volum „tom”;

1.1.2. câteva abrevieri care (în virtutea tradiției, a analogiei sau a regulilor altor limbi) păstrează ultima literă a cuvântului abreviat:

dr., drd., lt., mr., Mr., Mrs., nr. crt., slt.

pentru

doctor, doctorand, locotenent, maior; (engl.) mister, mistress; numărul curent, sublocotenent;

1.1.3. abrevierile prenumelor masculine și ale anumitor termeni religioși:

C./Const., G., Gh., I., Șt., Th.

pentru

Constantin, George, Gheorghe, Ion, Ștefan, Theodor; Sf. pentru Sfântul/Sfânta;

1.2. ca punct interior fără blanc și final în abrevierile complexe de la:

1.2.1. prenumele masculine compuse urmate de nume de familie:

B.P. Hasdeu, I.L. Caragiale

pentru

Bogdan Petriceicu Hasdeu, Ion Luca Caragiale;

1.2.2. denumirile de ranguri bisericești:

P.C. (Sa), P.F. (Sa), P.S.S., S.S.

pentru

Preacucernicia (Sa), Preafericirea (Sa), Preasfinția Sa, Sfinția Sa;

1.2.3. denumirile de ranguri monarhice:

M.S.

pentru

Majestatea Sa;

1.2.4. anumite expresii de uz internațional:

A.D., d.c., D.S., h.c., N.B., P.S., s.v.

pentru

(lat.) anno Domini; (it.) da capo, dal segno; (lat.) honoris causa „datorită meritelor”, nota bene „ia aminte”, post-scriptum, sub voce;

1.2.5. anumite cuvinte compuse/sintagme:

a.c., a.i., a.v., a.m., c.m.m.d.c., c.m.m.m.c., d.a., d.ex., d.H., e.g., e.n., î.e.n., î.H., O.U.G., ș.a., ș.a.m.d., ș.c.l., ș.u.

pentru

anul curent; (lat.) ad interim/ab initio; ad valorem, ante meridiem; cel mai mare divizor comun, cel mai mic multiplu comun, după-amiază, de exemplu, după Hristos, (lat.) exempli gratia; (în) era noastră, înaintea erei noastre, înainte de Hristos, Ordonanță de Urgență a Guvernului, și altele/alții, și așa mai departe, și celelalte, și următoarele;

1.2.6. derivate cu prefixe (în terminologia farmaceutică, medicală) formate din litera inițială a prefixului + litera inițială a bazei:

c.i., i.d., i.m., i.v.

pentru

contraindicații, intradermic, intramuscular, intravenos.

2. facultativ, ca element interior (neurmat de blanc) și final în abrevieri complexe cu circulație națională:

C.F.R., S.U.A., U.E.

pentru

Căile Ferate Române, Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană.

• Punctul este uneori înlocuit în interiorul unor abrevieri prin blanc: S T B pentru S.T.B./STB, dar procedeul este nerecomandabil, deoarece duce la un aspect neelegant și la risipă de spațiu.

• Se recomandă scrierea unor asemenea abrevieri fără punct¹³³ (mai economică):

AGA, BBC, BCA, IMM, MAI, ONG, PAL, PFA, PIB, PFL, PVC, SF, TVA, UE, USLA

pentru

Adunarea Generală a Acționarilor, (engl.) British Broadcasting Corporation/bumbac, beton celular autoclavizat, întreprinderi mici și mijlocii, organizație nonguvernamentală, plăci aglomerate din lemn, persoană fizică autorizată, produs intern brut, plăci fibrolemnoase, policlorură de vinil, (engl.) science-fiction, taxă pe valoarea adăugată, Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă.

Dar, prin tradiție, se scriu cu puncte: P.S., P.P.S.

3. interzis:

3.1. după abrevierile care păstrează ultima literă a cuvântului abreviat (cu excepțiile de sub 1.1.2.):

cca, cdor, dl, dle, dna, dra, d-ta, d-voastră, jr/Jr, sr/Sr, vs

pentru

circa, comandor, domnul, domnule, doamna, domnișoara, dumneata, dumneavoastră, junior, senior, versus;

3.2. în acronimele cu statut de:

3.2.1. substantive proprii:

ADAS, AGERPRES, ALDE, ECOSOC, ROMARTA, TAROM

pentru

Administrația Asigurărilor de Stat, Agenția Română de Presă, Alianța Liberalilor și Democraților, Economic and Social Council (engl.), Arta Românească, Transporturile Aeriene Române;

3.2.2. substantive comune:

aragaz, elinvar, laser, quasar, radar, stas

pentru

Asociația Româno-Americană + gaz; fr. elasticité invariable; engl. Light Amplification by Stimulated Emission of Radiation, Quasi-stellar Radio Source, Radio Detection and Ranging; standard de stat;

3.3. în cuvinte formate prin trunchiere (unele fam.):

antipolio, antitero, bac, dirig(ă), expat, grădi, mate, porno, prof(ă)

pentru

antipoliomielitic, antiterorist, bacalaureat, diriginte/dirigintă, expatriat, grădiniță, matematică, pornografic, profesor/profesoară;

3.4. în abrevierile scrise prin tradiție cu bară oblică:

c/val, m/n

pentru

contravaloare, motonavă.

4. Se scriu de asemenea fără punct (final sau/și interior):

4.1. următoarele categorii de abrevieri simple (scrise cu litere mari):

E, N, S, V; F, M pentru numele punctelor cardinale est, nord, sud, vest (și în compusele lor, respectiv

pentru (sexul) femeiesc/masculin (în stilul administrativ, în formulare);

4.2. următoarele categorii de abrevieri și simboluri simple și complexe (scrise cu litere mari sau/și mici), pentru termeni din diferite domenii:

4.2.1. astronomie, fizică, matematică:

A, cos, cosec, cotg, F, h, l, L, log, m, N, pH, QSR, sec, sin, tg, UV, V

pentru

arie, cosinus, cosecantă, cotangentă, forță, înălțime, lățime, lungime, logaritm, masă, număr natural, puterea hidrogenului, quasar, secantă, sinus, tangentă, ultraviolete, volum;

4.2.2. chimie (simbolurile elementelor):

Ag, Al, B, C, Ca, Cl, Fe, He, I, K, Li, Mg, N, O, P, Ra

pentru

argint, aluminiu, bor, carbon, calciu, clor, fier, heliu, iod, kaliu, litiu, magneziu, nitrogen, oxigen, fosfor, radiu;

4.2.3. finanțe (simboluri/coduri de monede):

EUR/Eur, Fr, Ft, MDL, Pf, PL/zl, R, ROL, RON, Rs, TL, USD [cit. usede]

pentru

euro, franc, forint, leu moldovenesc, pfenig, zlot nou, rublă rusă, leu (vechi), leu (nou), rupie indiană, liră turcească; engl. United States dollar;

4.2.4. medicină:

ADN, ASLO/Aslo, BCG, EEG, EKG, IDR, ORL, Rh, TBC, VSH

pentru

acid dezoxiribonucleic, antistreptolizina O, Bacillus Calmette-Guérin, electroencefalogramă, electrocardiogramă, intradermoreacție, otorinolaringologie, (factorul) Rhesus, tuberculoză, viteza de sedimentare a hematiilor;

4.2.5. muzică:

AS, f, ff, p, pp

pentru

al segno, forte, fortissimo, piano, pianissimo (it.);

4.2.6. transporturi (tipuri de trenuri, mărci de automobile, de avioane):

FIAT, IL, IR, R

pentru

Fabbrica Italiana Automobili Torino (it.), (avion) Iliușin, (tren) (inter)regional;

4.3. abrevierile unor nume proprii de instituții:

BCR, BERD, BNR, CEC, ISO, NATO, OMS, ONU, PMP, PNL, SIF, SRR, SRTV, UDMR, UNESCO, USR

pentru

Banca Comercială Română, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Banca Națională a României, Casa de Economii și Consemnațiuni; International Organization for Standardisation, North Atlantic Treaty Organization (engl.), Organizația Mondială a Sănătățiii, Organizația Națiunilor Unite, Partidul Mișcarea Populară, Partidul Național Liberal, Societatea de Investiții Financiare…, Societatea Română de Radiodifuziune, Societatea Română de Televiziune, Uniunea Democrată Maghiară din România, United Nations Educational, Scientific and Cultural Organization (engl.), Uniunea Salvați România;

4.4. alte abrevieri complexe cu caracter internațional:

CD-ROM, CV, GMT, IQ, ISBN, ISSN

pentru

Compact Disc Read-Only Memory (engl.), curriculum vitae (lat., dar intrat prin engl.), Greenwich Mean Time, intelligence quotient, International Standard Book Number, International Standard Serial Number (engl.);

4.5. indicativele județelor din România și ale statelor (pentru circulația rutieră; proprietatea intelectuală): PH; RO pentru Prahova, România;

4.6. denumiri multiple de ranguri monarhice (conform protocolului Casei Regale a României):

AALLRR, MMLL pentru Altețele Lor Regale, Majestățile Lor;

4.7. unele abrevieri/simboluri complexe (scrise fără punct interior) de la cuvinte compuse scrise cu cratimă/cratime:

Ah/A h, CD, CP, DJ, kgf, kWh, mf, pf, tdW, tf

pentru

amper-oră; Compact-Disc (engl.), cal-putere; disc-jockey (engl.), kilogram-forță, kilowatt‑oră; mezzo-forte, piano-forte (it.); tonă-deadweight (engl.); tonă-forță.

• Dar câteva păstrează cratima: N-V pentru nord-vest.

5. Simbolurile unităților de măsură se scriu conform standardelor internaționale și interne¹³⁴ (chiar când acestea nu coincid cu regulile ortografice ale limbii române) și anume fără punct (final și interior):

A, a, at, cal, cm, dal, dB, Gcal, g, h, ha, hl, in, J, kg, km, km/h, l, m, mag, MHz, Mm, mm, N, ns, ps, q, R, s, st, t, V, W, yd, μ, μm

pentru

amper, ar, atmosferă, calorie, centimetru, decalitru, decibel, gigacalorie, gram, oră, hectar, hectolitru; inch (engl.)/țol; Joule, kilogram, kilometru, kilometru pe oră, litru, metru, miriagram, megahertz, milă marină, milimetru, newton, nanosecundă, picosecundă, chintal, röntgen, secundă, ster, tonă, volt, watt, yard, micron, micrometru.

• La abrevieri/simboluri scrise cu sau fără punct final, articolul hotărât și desinența de plural se leagă prin cratimă: DJ-ul, OK-ul, OK-uri, P.S.-ul, P.S.-uri.

• Dacă o abreviere terminată cu punct se află la sfârșit de frază, după ea nu se pune și punct final de frază: S-au adoptat multe O.U.

• Punctul (neurmat de blanc) se folosește curent la exprimarea cu cifre arabe a datei: 12.11.2020 = 12 noiembrie 2020 (în concurență cu bara oblică și cu cratima) și a orei: 12.00.

Conform standardului internațional ISO 8601¹³⁵, data trebuie exprimată însă cu ajutorul cratimei, în ordinea 2020-11-12, iar ora cu ajutorul semnului două-puncte: 12:00.

II. Ca semn grafic convențional, în scrierea numerelor mari, pentru despărțirea grupurilor de câte trei cifre, se recomandă folosirea în română a punctului (și nu a blancului¹³⁶ sau a virgulei¹³⁷, ca în practica anglo-americană): 1.000; 10.000, 1.205.200 (o mie…).

Când asemenea numere indică ani calendaristici sau pagini, se scriu fără punct sau blanc: anul/pagina 1000.

1.2.7. Alte semne de punctuație cu rol ortografic

• Pe lângă semnele propriu-zis ortografice, în scrierea unor succesiuni de cuvinte se folosește uneori un semn de punctuație propriu-zisă: semnul exclamării sau virgula.

• Se poate considera că, în anumite situații, ele au rol și de semne ortografice datorită faptului că apar între cuvinte în situații în care, de obicei, se utilizează cratima: interjecții repetate pentru ambele semne în discuție, iar, în cazul virgulei, și alte cuvinte repetate sau numerale din construcții care exprimă aproximația/imprecizia¹³⁸.

• Folosirea acestor semne în asemenea cazuri este facultativă (cu excepția locuțiunilor scrise cu virgulă), una și aceeași succesiune putând fi scrisă cu semne diferite – mai ales cu cratimă, uneori cu virgulă, mai rar cu semnul exclamării.

• Rar, între interjecții repetate se înregistrează și alt semn de punctuație, punctele de suspensie: Înghite Agachi... gâl... gâl... gâl. Alecsandri

• Posibilitatea substituirii, în anumite situații, între semnul exclamării, respectiv virgulă, și cratimă (ultima fiind în general opțiunea din intrările de dicționar) nu conduce la considerarea și a acestora ca semne ortografice propriu-zise¹³⁹. Se pune chiar întrebarea dacă asemenea secvențe scrise cu semnul exclamării sau cu virgulă reprezintă un cuvânt sau mai multe cuvinte (de aceea, majoritatea variantelor scrise cu unul dintre aceste două semne nu sunt cuvinte-titlu în dicționare).

• Pentru cel care scrie, asemenea distincții nu sunt însă importante; ceea ce interesează este care semne se pot folosi în asemenea situații.

• Semnul exclamării și virgula nu sunt precedate, dar sunt urmate de blanc.

1.2.7.1. Semnul exclamării¹⁴⁰
[!]

• Semnul exclamării – numit și semn de exclamație sau (înv.) semnul mirării – este format dintr-o liniuță verticală ușor îngroșată în partea superioară în scrisul de tipar, având înălțimea unei litere mari, și un punct minuscul sub ea la mică distanță, plasat la baza rândului.

• El se pune între interjecții:

1. repetate (identic, câte două sau câte trei):

A! a! a! mi-a scos alta! Caragiale; Ho! ho! nu mai vrei belete? Caragiale

2. rimate:

N-apuc să răspunz, domnule, și șart! part! trosc! pleosc! patru palme. Caragiale

3. diferite:

U! O! Pi! Bre! Ce scandal! Negruzzi.

• Sub raportul semnelor folosite, scrierea construcțiilor cu interjecții prezintă o mare variație. Astfel, interjecțiile repetate se scriu și¹⁴¹:

a. cu cratimă: Una, două... șase, murmură baba, ho-ho, destul! Sadoveanu

b. cu virgulă: Hei, hei! nu știți dumneavoastră ce poam-a dracului e Harap-Alb aista. Creangă; – Lăutari sunt? – Ho, ho! Câți poftești. Creangă

c. într-un cuvânt: Strângea hățurile, repetând lin și totuși poruncitor: Hohoho!... Hohoho!... Rebreanu

d. (rar) cu puncte de suspensie: Înghite Agachi... gâl... gâl... gâl. Alecsandri.

• În virtutea faptului că interjecțiile pot exprima prin ele înseși un enunț, cele repetate și despărțite prin semnul exclamării pot fi considerate cuvinte independente, iar semnul exclamării dintre ele poate fi interpretat și ca având valoarea proprie de semn de punctuație (cu atât mai mult când interjecția care urmează după el este scrisă cu literă mare), marcând pauze mai mari în rostire:

... De-abia se mai aude, departe: Cioc! Cioc! Cioc! Gîrleanu.

1.2.7.2. Virgula
[,]

• Virgula se plasează după cuvânt, pe nivelul inferior al rândului. Conform Academiei Române, desenul ei evocă cifra 9 (ca și în scrisul de mână). În scrisul la calculator, aceasta este și forma adoptată de normele internaționale și respectată în fonturi ca Times New Roman ș.a. În alte fonturi însă, virgula seamănă mai curând cu accentul ascuțit.

Între cuvinte, virgula desparte:

1. componentele unor locuțiuni adverbiale cu structură simetrică, ritmate/rimate¹⁴²:

de bine, de rău „cu mai mult ori mai puțin folos”:

Cu chiu, cu vai ajungem la Brădiceni... Vlahuță; Cu voie, fără voie, … o să fiu musafirul d-tale. Hogaș; De silă, de milă, fu nevoit a mai aștepta încă un an. Ispirescu; De voie, de nevoie trebui să se scoale. Creangă; Logodna s-a făcut pe vrute, pe nevrute. Galaction.

• Ele apar uneori despărțite prin cratimă: Legumicultura de voie-de nevoie (internet).

2. cuvinte repetate (identic sau cu modificări) care formează o unitate¹⁴³, și anume:

2.1. adjective: Mare, mare, o mare iubire... (manea);

2.2. interjecții (identice sau diferite):

Aho, aho, copii și frați... (Plugușorul); Cioc, boc, treci la loc! Teodorescu; ...gogâlț, gogâlț... îi mergeau sarmalele întregi pe gât. Creangă; Ha, ha! măi badeo, mi-ai căzut la mână acu? Alecsandri; Ha, ha, ha! bietul ispravnic! Alecsandri; Noapte bună, Moș Arvinte, Fă hor, hor de-acu-nainte. Alecsandri; Nani, nani, puiul meu... Alecsandri; Nț, nț, nț, că rea a mai ajuns lumea în ziua de azi, nț, nț... (internet); Și odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap. Creangă;

2.3. pronume: Am auzit tot, tot, tot. Caragiale;

2.4. substantive (unele succesiuni interpretabile și ca locuțiuni adverbiale):

Începu a se strânge în cete, cete... Negruzzi.

• Dar în aceste situații se poate folosi și cratima¹⁴⁴ (soluția consemnată, în general, în dicționare), între:

a. adjective: mare-mare;

b. adverbe: cum-necum; ... încet-încet începu să vadă. Galaction;

c. interjecții: He-he-he-he! că bune tinerețe ai mai avut! Sadoveanu; Au pornit teleap-teleap! Scriban;

Interjecțiile se pot scrie și:

(i) cu semnul exclamării: Vai! vai! de s-ar face dimineață. Beniuc;

(ii) (rar) într-un cuvânt: Începu a râde hâd și strâmbându-se: hîhî! Eminescu; Hîhîhî! nenee! moș Andronic o spus o poveste. Bogdan; Strângea hățurile, repetând lin și totuși poruncitor: Hohoho!... Hohoho!... Rebreanu;

(iii) (rar) în cuvinte separate: Ha ha ha ha! i-a-nfundat! Caragiale;

(iv) (rar) cu puncte de suspensie: Înghite Agachi... gâl... gâl... gâl. Alecsandri

d. substantive: Gânduri-gânduri... treceau prin cugetul lui Dănilă. Galaction

3. numerale (inclusiv scrise cu cifre) din construcții care exprimă aproximația/imprecizia¹⁴⁵:

Ce focul, bade, te ține / De nu vii seara la mine / Batăr la două, trei zile? Jarník, Bârseanu

• Dar între numerale juxtapuse se pot folosi și:

a. cratima: Numai când silea pe Sultănica să mestece doi-trei dumicați, se socotea în rai. Delavrancea

b. linia de pauză: două – trei zile.

1.3. Conversia unor sisteme de scriere

• Când sunt folosite în contexte românești, cuvintele și numele proprii din limbi scrise cu alte alfabete decât cel latin sau cu alte sisteme de scriere sunt supuse transcrierii, respectiv transliterării, care conduc, ambele, la convertirea formei grafice a cuvintelor dintr-o limbă sau o scriere în alta. Este vorba de două operațiuni distincte, prin care redarea aceluiaș cuvânt se face în mod diferit.

• 1.3.1. Transcrierea

Reprezintă convertirea formei grafice a cuvintelor dintr-o limbă în alta prin redarea (aproximativă) a pronunțării din limba de proveniență cu ajutorul sistemului de semne și al convențiilor ortografice ale limbii în care se face transcrierea, în cazul în speță ale limbii române. De aceea, transcrierea în caractere latine diferă în funcție de limba în care se transcrie. Cuvintele din limbile care se scriu cu alt alfabet decât cel latin se redau cu acesta după reguli de corespondență stabilite pentru fiecare limbă în care se transcrie.

• Transcrierea¹⁴⁷ se folosește în textele curente destinate marelui public (literatură, manuale, presă ș.a.). Ea poate fi fonologică sau fonetică.

• 1.3.2. Transliterarea

Este reprezentarea caracterelor unei scrieri (alfabetice sau silabice) în caracterele alfabetului în care se face conversia. Ea se efectuează în principiu caracter cu caracter.

• Transliterarea nu depinde de normele ortografice ale limbii în care se transliterează. Ea se face după sistemele oficiale stabilite pentru limbile supuse transliterării sau după alte norme naționale ori internaționale.

• Standardele internaționale pentru conversia sistemelor de scriere urmăresc asigurarea unui sistem de convertire riguros, univoc și complet reversibil, fără ambiguități. El trebuie să permită schimbul internațional de informații prin comunicarea cu mijloace manuale, mecanice sau electronice a mesajelor scrise între oameni sau mașini, care să le poată transmite și reconstitui automat. De aceea la transliterare se face abstracție de considerente fonetice sau estetice și de uzanțe naționale.

• Transliterarea redă grafia, nu pronunțarea cuvintelor. Reprezentările rezultate pe baza ei nu pot fi totdeauna pronunțate exact conform uzanțelor fonetice ale limbii supuse conversiei, dar persoana care cunoaște limba convertită poate reconstitui în mod neechivoc grafia și, între anumite limite, și pronunțarea originară.

• Transliterarea diferitelor caractere este reglementată prin sisteme internaționale care redau aceste caractere prin aceleași litere pentru toate limbile scrise cu alfabetul în care se face transliterarea (în cazul în speță, cu cel latin¹⁴⁸). Este vorba de standarde ISO¹⁴⁹, dintre care majoritatea sunt traduse, eventual completate și adoptate și ca standarde române/SR ISO¹⁵⁰.

Transliterarea se folosește în situații mai speciale decât transcrierea: în acte de stare civilă și notariale, în comunicații poștale, în lucrări de bibliografie (cataloage, indici), de cartografie, de geografie, de istorie, de lingvistică.  

• În cele ce urmează se dau normele de conversie în alfabetul latin a sistemelor de scriere alfabetice și nealfabetice ale câtorva dintre limbile cele mai răspândite.

• 1.3.3. Transliterarea caracterelor chirilice moderne în caractere latine

Alfabetul chirilic modern este adaptat, cu unele diferențe, pentru limbile slave belarusă, bulgară, macedoneană, rusă, sârbă (alături de cel latin) și ucraineană, precum și pentru limbi neslave din fosta URSS. El nota și româna din RSS Moldovenească până la obținerea independenței acesteia.

Transliterarea caracterelor chirilice în caractere latine se face conform SR ISO 9:1997 Informare și documentare. Transliterarea caracterelor chirilice în caractere latine. Limbi slave și neslave (înlocuind STAS 5309/1-89), care transpune standardul ISO 9:1995 (confirmat în 2017) Information and documentation – Transliteration of Cyrillic characters into Latin characters – Slavic and non-Slavic languages (înlocuind ISO 9:1986). SR 13456:2000 reglementează Transliterarea simplificată a caracterelor chirilice în caractere latine fără semne diacritice.

• Multe litere chirilice sunt redate în transliterare cu alte semne decât în transcrierea lor curentă în limba română.

• 1.3.3.1. Redarea în română a cuvintelor și a numelor din limba rusă