5. Despărțirea la capăt de rând
• Despărțirea la capăt de rând este identificată frecvent, în mod impropriu, cu despărțirea în silabe/silabația/silabisirea.
• În realitate este însă vorba de două operațiuni distincte, deși corelative.
Despărțirea în silabe desemnează segmentarea cuvintelor după structura lor fonetică, privește sunetele și se face după criterii articulatorii. Ea este la origine orală și nu se reproduce în scris decât în puține împrejurări (fără legătură cu poziția cuvintelor pe rând). Silabisirea este utilizată (rareori în textele non-lingvistice) pentru a reproduce pronunțarea sacadată, silabă cu silabă – de ex. în unele opere literare, unde are o anumită valoare stilistică –, precum și în analiza poeziei, pentru a pune în evidență metrica bazată pe ea.
• Despărțirea la capăt de rând, practicată în scrisul uzual mai frecvent decât cea în silabe, este reglementată printr-un sistem convențional de reguli. Din ea rezultă în scrisul uzual succesiuni (numite uneori „silabe ortografice”) care coincid adesea cu silabele (propriu-zise, fonetice). Ea implică în principal litere și în subsidiar sunetele pe care le notează acestea.
• Despărțirea la capăt de rând ține de ortografie, iar despărțirea în silabe – de ortoepie.
• În virtutea caracterului DOOM3 de dicționar ortografic și ortoepic, la cuvintele din Dicționar se îmbină indicațiile privind despărțirea la capăt de rând (precedată în paranteză de abrevierea desp.) cu cele referitoare la pronunțarea cuvintelor, care poate da și indicii asupra structurii lor silabice.
• Despărțirea la capăt de rând (pe care o numim în continuare despărțire) vizează în principal despărțirea în interiorul cuvintelor.
• Se pune de asemenea și problema despărțirii grupurilor de cuvinte.
• Despărțirea la capăt de rând a pierdut din importanță ca urmare a scrisului la calculator sau pe telefon, unde există posibilitatea de a fi evitată automat printr-o dispunere corespunzătoare a cuvintelor aflate la capăt de rând – prin „condensarea” ori prin „expandarea” cuvintelor sau a spațiilor dintre ele.
Despărțirii i se acordă o mare atenție în școală (mai ales sub forma/numele de despărțire în silabe), justificată de folosirea ei în predarea și practicarea scrierii și a pronunțării corecte; ca urmare, ea figurează și la anumite probe de la admiterea în învățământul superior.
• Cunoașterea regulilor de despărțire este utilă și în afara școlii, mai ales sub aspect practic, pentru a le aplica atunci când este necesar, nerespectarea lor putând avea efecte supărătoare. Este, astfel, cazul textelor dispuse pe coloane mai înguste, unde se poate constata uneori o despărțire întâmplătoare a cuvintelor și a numelor proprii (eventual și a numerelor mari!), fără nicio regulă, în funcție exclusiv de spațiul disponibil.
• Regulile despărțirii la capăt de rând în română nu sunt identice cu cele din alte limbi (romanice și neromanice), care nu trebuie aplicate automat limbii române.
5.1. Despărțirea în interiorul cuvintelor
Generalități
• La despărțirea în scris în interiorul cuvintelor se recurge atunci când un cuvânt (cu mai mult de o silabă) nu încape în întregime la sfârșitul unui rând, partea lui finală trecându-se la începutul rândului următor.
•Scopul despărțirii este de a face economie de spațiu (de aceea nu are rost dacă este neeconomică), precum și de a contribui la o dispunere unitară și estetică a cuvintelor și a spațiilor în text.
• Despărțirea nu trebuie să provoace dificultăți de înțelegere și să fie neelegantă (de exemplu prin folosirea în exces a despărțirilor în același text).
• Indicațiile din Dicționar privind despărțirea la capăt de rând pot contribui la distingerea unor situații în care grafia și marcarea accentului nu dau suficient seama de rostire – de pildă de caracterul de vocală sau de semivocală al sunetului notat printr-o literă, respectiv de pronunțarea unei secvențe ca hiat sau ca diftong – ori a celor în care unele litere nu notează efectiv sunete, ci servesc numai ca semne grafice.
• La despărțirea în interiorul cuvintelor, limita dintre secvențele rezultate se marchează (ca și la despărțirea în silabe) prin cratimă (-). Aceasta se notează la sfârșitul primului rând și nu se reia la începutul rândului următor – deși, în cazul cuvintelor și al grupurilor legate permanent prin cratimă, când despărțirea se face la locul acesteia, în acest fel nu se mai marchează faptul că asemenea cuvinte se scriu întotdeauna cu cratimă.
• În cazul modificării textului, există riscul ca în interiorul unui rând să rămână o cratimă nejustificată.
• Pentru a simplifica exprimarea, când nu există risc de confuzie, folosim termenii consoană și vocală pentru literă-consoană, respectiv literă-vocală. Vorbim de succesiuni (de litere), nu de silabe, deoarece nu toate secvențele implicate sunt silabe în sens fonetic.
• Notăm literele care reprezintă consoane, vocale și semivocale cu C, respectiv cu V și cu S, iar ordinea consoanelor în cuvânt cu indici (C1 etc.).
• În exemple marcăm cu cratimă despărțirile recomandate și, suplimentar, și cu o liniuță verticală (-|) pe cele care coincid cu locul cratimei proprii unui cuvânt/grup ortografic, iar cu bară oblică dublă (//) despărțirile interzise/nerecomandabile.
• Exemplele sunt ilustrative, nu exhaustive, ca peste tot în STUDIUL INTRODUCTIV, și nu sunt în general urmate de etc.
• În exemple, familiile de cuvinte ai căror membri se despart în același mod sunt reprezentate, de regulă, prin câte un singur cuvânt.
• Exemplele privesc atât cuvinte-titlu din DOOM3, cât și acele forme flexionare ale lor la care despărțirea este diferită de a cuvântului-titlu.
• În exemplele care ilustrează regulile indicăm numai segmentarea la care se referă regula în discuție.
• De altfel, la indicarea simultană a tuturor posibilităților de despărțire într-o singură formulă (pre-emp-ți-u-ne) nu se recurge în mod normal (cu excepția marcării rostirii silabisite), mai adecvată fiind, eventual, enumerarea separată a despărțirilor realizabile efectiv în funcție de spațiul disponibil: pre-empțiune, preemp-țiune, preempți-une, preempțiu-ne.
• Regulile de despărțire la capăt de rând privesc atât modul în care se face aceasta, cât și situațiile în care despărțirea este interzisă sau nerecomandabilă. Dicționarul trebuie consultat ori de câte ori există dubii cu privire la aceste aspecte.
• În Dicționar se indică excepțiile de la reguli, nu despărțirile conforme cu acestea.
• Regula generală și obligatorie a despărțirii cuvintelor este interdicția de a exista la sfârșit sau la început de rând o secvență care din punct de vedere fonetic nu este silabă.
• Altfel spus, pe al doilea rând se trec numai secvențe care sunt silabe întregi.
• Nu se recomandă să se despartă un cuvânt la sfârșit de rând prin trecerea pe cel următor a unei singure litere-vocală, deoarece o astfel de despărțire (chiar când, fonetic, este corectă, vocala formând silabă) nu are rost, neeconomisindu-se spațiu: de ex., dacă din cuvinte ca alee, aprecia, lua, sui s-ar lăsa la capătul unui rând ale-, apreci-, lu-, su- și s-ar trece e, a, i la începutul rândului următor, cratima ar ocupa pe primul rând tot atâta spațiu cât și e, a, i finali, dacă nu s-ar despărți.
În schimb, când este absolut necesar, prima vocală a unui cuvânt, deși este neconcludentă, se poate lăsa la sfârșitul unui rând când restul din cuvânt se trece pe rândul următor: a-fla, a-re, e-ră, o-ră.
În Dicționar se indică însă separat prima sau ultima vocală dintr-un cuvânt (chiar când se recomandă să se evite despărțirea lor), pentru a reflecta și silabisirea în rostirea sacadată: abducție (desp. -ți-e), auzi (a ~) (desp. a-u-).
• În limba română se folosesc două modalități de despărțire a cuvintelor „formate” (compuse sudate și unele derivate); ele sunt numite în continuare despărțire după pronunțare, respectiv după structură.
Normele actuale admit, în principiu, la cuvintele „formate”, ambele variante de despărțire (neprecedate în Dicționar prin denumire).
Despărțirea după pronunțare ocupă primul loc, fiind cea preferată, și este urmată, la cuvintele în cauză, după bară oblică, de varianta de despărțire după structură (indicată prin reluarea numai a secvențelor care se despart diferit): aerospațial (desp. -ros-pa-ți-al/-ro-spa-).
5.1.1. Despărțirea după pronunțare
• I. Despărțirea după pronunțare (sau bazată pe pronunțare) are în vedere în principal literele componente ale cuvintelor și valorile lor.
• II. Din punctul de vedere al despărțirii, unele litere (ca digrafele sau literele „diacritice”) au un comportament aparte, numărul literelor și cel al sunetelor necoincizând întotdeauna:
1. digrafele ch, gh (+ e, i) (pron. [k′], [g′]) în cuvinte românești sunt tratate ca o singură consoană și nu se despart între ele, inclusiv când apar în succesiuni de mai multe litere-consoane (v. și mai jos 4.):
a-chita, anan-ghie, an-cheta, as-chimodie, dez-gheț, is-chemie, în-chide, în-chipui, în-gheț, în-ghiți, le-ghe, li-ghioană, port-chei, port-schi, un-gher, ure-che;
2. digraful dg (+ e, i) [pron. ğ] în unele nume proprii și împrumuturi este tratat ca o singură consoană și nu se desparte:
*Cambo-dgia, *Me-dgidia; cambodgian (desp. -bo-dgi-an), dudgeonare (desp. -dge-o-), gadget (desp. ga-dget), kimeridgian1 (desp. -dgi-an), ridger (desp. ri-dger);
3. literele e și i pot servi și ca simple semne grafice atât după digrafele ch, gh, cât și după c, g, în aceste cazuri ele necontând ca (semi)vocale:
cea-ră, chea-mă, chia-bur, gea-muri, gean-tă, ghea-ră, ghia-ur, giar-dia, tul-cean, nu *ce//ară etc.; în alte cuvinte aparent asemănătoare însă, ele au valoare de vocale și fac parte dintr-un hiat: Aghi-uță, chi-asm, chi-etism, ge-anticlinal, ge-ologie, ghi‑oc, lice-an, indicarea despărțirii putând contribui la distingerea între astfel de situații: ciaconă (desp. cia-) dar cianură (desp. ci-a-);
4. litera h nu are valoare fonetică proprie în digrafele ch, gh, precum și în unele grafii străine, și nu se desparte de consoana precedentă, împreună cu care este tratată ca un singur sunet (v. și mai sus 1.):
dh [pron. d], gh [pron. g], th [pron. t]: ca-thar-sis, ma-ghre-bian, mi-thra-ism, prou‑dho-nism, sin-gha-lez; ch [pron. č], respectiv [pron. h]: ma-chist1, ma-chist2, tech‑ne-țiu; dar bog-head.
5. litera i, când notează un i devocalizat, nu formează silabă din punct de vedere fonetic și nu contează ca vocală sub aspectul despărțirii, iar consoanele urmate de aceasta sunt tratate ca o consoană singură atât în interiorul unor compuse, cât și la finală de cuvânt:
ori-când, ori-ce, câteși-trei; 2 sg. az-vârli; lincși, duș-mani, dar inf. azvâr-li, înflo‑ri; s. linc-șii, dușma-nii, indicarea despărțirii putând contribui (uneori alături de accent) la distingerea între astfel de situații;
6. litera x, care notează două sunete-consoane ([pron. ks] sau [pron. gz]), chiar dacă, fonetic, limita silabică este între sunetele [k] și [s], respectiv [z], se comportă grafic la despărțire ca o singură literă-consoană: ta-xi, inclusiv în succesiunile de două sau trei litere-consoane:
ex-clama, ex-cursie, ex-plica, ex-prima, ex-sicator, ex-sudat, ex-trage, imix-tiune.
7. Alte digrafe și trigrafe din împrumuturi în care redau un singur sunet se comportă în același mod:
bu-shel, jiu-ji-tsu, que-tzal, ke-tchup, kibbu-tzuri, se-quoia, watt-metru, în care qu [pron. kv]; sh [pron. ș]; tch [pron. č]; ts, tz [pron. ț]; tt [pron. t].
• Despărțirea după pronunțare se poate aplica aproape tuturor cuvintelor cel puțin bisilabice, inclusiv cuvintelor „formate” și componentelor acestora, și este modalitatea de despărțire unică pentru cuvintele simple și pentru majoritatea derivatelor cu sufixe.
• Pentru despărțirea după pronunțare se pot stabili reguli generale, însă unele cunosc excepții sau privesc un număr redus de cuvinte.
• Aplicarea despărțirii după pronunțare la cuvinte „formate” conduce uneori la rezultate ce pot leza simțul lingvistic al persoanelor care recunosc structura unor cuvinte românești sau chiar a unor împrumuturi: centros-feră, pos-teminescian, protop-salt, ocultând elementele lor componente: centro, post, proto și, respectiv, sferă, eminescian, psalt, puse în evidență prin despărțirea după structură. Asemenea despărțiri după pronunțare trebuie însă acceptate în virtutea faptului că regulile acesteia au un caracter pur formal, independent și distinct de analiza structurii cuvintelor respective.
Vorbitorii altor limbi, în care despărțirea după pronunțare este unica sau principala modalitate în uz, nu par defel șocați de despărțiri asemănătoare.
• Pentru cuvintele neanalizabile în limba română (în care nu se recunoaște nicio unitate mai mică cu sens lexical și care cuprind numai componente neînțelese sau neproductive în româna actuală) și pentru marea majoritate a derivatelor analizabile, norma prevede exclusiv despărțirea după pronunțare: ab-stract, su‑biect, nu (și) *abs//tract, *sub//iect, precum și evitarea unor despărțiri care ar contraveni regulilor: a-broga, nu *ab//roga, deoarece br este un grup nedisociabil.
• Regulile despărțirii după pronunțare au drept criterii valorile literelor (v. Tab. 2) în scrierea limbii române și poziția lor în diversele succesiuni.
5.1.1.1. Consoane
• Regulile de despărțire a consoanelor privesc consoanele aflate între vocale (inclusiv când litera-vocală precedentă ori următoare notează o semivocală): mai‑că, lupoai-că, re-seamănă.
• Regulile generale sunt următoarele:
- o consoană unică între vocale se trece pe rândul următor, fără excepție: -C
- în succesiunile de două, trei sau patru consoane, despărțirea se face, de regulă, după prima consoană, cealaltă/celelalte trecându-se pe rândul următor: -C-C, C-CC, -CCC-, cu anumite excepții;
- în extrem de puținele secvențe de cinci consoane, despărțirea se face, fără excepție, după a doua consoană (ultimele trei trecându-se pe rândul următor): CC-CCC-.
• Un indiciu este reprezentat, în general, de existența, respectiv de inexistența sau de raritatea secvențelor în cauză la început de cuvânt.
• Anume, în principiu, nu se poate afla la început de silabă grafică (scrisă) o succesiune de consoane care nu există în limba română sau este foarte rară la început de cuvânt, fiind eventual limitată la câțiva termeni de specialitate sau la câteva cuvinte vechi, puțin întrebuințate (v. însă cazul lui dl, tl).
• Regulile de despărțire după pronunțare a consoanelor și excepțiile de la ele sunt detaliate în cele ce urmează.
REGULA 1.1.: O consoană: -C
• O consoană între vocale se trece pe rândul următor: V-C-V.
• O literă-consoană unică aflată între două vocale se trece întotdeauna pe rândul următor:
su-biect, fa-că, fa-ce, po-diș, a-fi-șa, le-ga, le-ge, ha-ha-le-ră, a-ba-jur, i-ra-kian, mă‑lin, tea-mă, lu-nă, ma-pă, se-quoia, soa-re, ie-se, ma-și-nă, ia-tă, ța-ță, ta-vă, ba‑se‑do-wian, ta-xi, ra-ză.
Pentru digrafele și trigrafele care redau un singur sunet și se comportă din punctul de vedere al despărțirii ca o singură consoană v. Despărțirea după pronunțare II.
• Regula nu are nicio excepție.
REGULA 1.2.: Succesiunile de două consoane: C-C
• În majoritatea situațiilor, două consoane între vocale se despart: VC-CV.
În general, dintre două litere-consoane aflate între vocale, cea dintâi rămâne pe primul rând, iar a doua se trece pe rândul următor (dar v. și EXCEPȚIA DE LA REGULA 1.2.).
• Cele două consoane pot fi:
- diferite:
ab-ces, ac-tiv, as-tăzi, mul-te, os-cior, răb-da, ab-hora, ab-ject; ic-ni, tic-sit, ac-tiv, frec-vent; lod-bă, od-gon, ad-jectiv; iof-ca, af-gan, caf-tan; mig-dală, mag-mă, tig-vă; poh-fală, lih-nit; mij-loc, vaj-nic; cal-cula, mul-te; sim-bol, toam-nă, om-letă, dom-ră; mân-ca, în-ger, lun-git, algon-kin, fin-landez, an-rocament, tran-silvan, mun-te, an-xios; cap-să, aștep-ta; ar-că, ar-ce, mier-lă, cer-ne, ar-sură, ar-șiță, ar-tist, amor-ți, ar-vună, ar-zător; as-cet, os-cior, breas-lă, as-pic, is-raelian, as-tăzi; muș-ca, puș-lama; mat-că, bot-for, cat-gut; leț-caie; plav-că; iz-bi, iz-laz, dez-robi.
- identice, notând:
- același sunet:
fortis-simo; in-navigabil, inter-regional, în-nădi, sân-nicolean, sub-bibliotecar;
sau
- sunete diferite: c [pron. k] + c + e, i [pron. č]: ac-cent, ac-cident.
Pentru cazul literei x [ks] v. Despărțirea după pronunțare II.
EXCEPȚIE DE LA REGULA 1.2.: Despărțirea -C + l, -C + r
• Nu se despart, ci formează grupuri nedisociabile, trecându-se împreună pe rândul următor, succesiunile de două consoane aflate între vocale care au ca al doilea element o consoană sonantă lichidă (C2 = l sau r) și ca prim component una dintre următoarele litere reprezentând anumite tipuri de consoane: C1 = b, c (eventual k), d, f, g, h, p, t, v. Succesiunile în cauză sunt:
bl |
ca-blu |
br |
neo-brăzat |
cl |
pro-clama |
cr |
nea-crit |
dl |
numai io-dler, ma-dlenă, povi-dlă, pu-dlaj; *Co-dlea |
dr |
co-dru |
fl |
nea-flat |
fr |
pana-frican |
gl |
nea-glutinat |
gr |
nea-gricol |
hl |
bâ-hli, ca-hlă, cea-hlău, pe-hlivan, si-hlă, alte câteva cuvinte |
hr |
anti-hrist, cata-hreză, po-hrib, psi-hrofil, alte câteva cuvinte |
pl |
su-plu |
pr |
cu-pru |
tl |
ti-tlu |
tr |
li-tru |
vl |
de-vlă, do-vleac, do-vlecel, e-vlavie, alte câteva cuvinte |
vr |
de-vreme |
• La fel se pot despărți numele proprii străine care cuprind grupurile kl, kr: *Cona-kry, *Ira-klion.
• Pentru claritate, în Dicționar, la indicarea despărțirii se reproduce în astfel de cazuri și silaba precedentă: biblic (desp. bi-blic).
Pentru cuvintele care cuprind trei litere-consoane dintre care un h numai grafic v. Despărțirea după pronunțare II.
REGULA 1.3. Succesiunile de trei consoane: C-CC
• Trei consoane se despart, de regulă, după prima consoană: VC-CCV.
• În succesiunile de trei litere-consoane aflate între vocale, despărțirea se face, în majoritatea situațiilor, după prima consoană, celelalte două trecându-se pe rândul următor (dar v. EXCEPȚIA DE LA REGULA 1.3.):
artin-skian, as-pru, avan-scenă, car-stic, cin-ste, circum-specție, con-tra, crenvur‑știi, delin-cvent, fol-clor, în-șfăca, lin-gvist, moj-drean, ob-ște, san-gvin.
Pentru digrafele care redau un singur sunet, precum și pentru succesiunile de trei litere-consoane dintre care prima este x [ks] v. Despărțirea după pronunțare II.
La unele cuvinte „formate”, despărțirea după pronunțare coincide cu/respectiv diferă de cea după structură: avan-premieră; dar pais-prezece/pai-sprezece, treis‑prezece/trei-sprezece.
• Despărțirea succesiunilor de trei consoane cunoaște o singură excepție.
EXCEPȚIE DE LA REGULA 1.3.: Despărțirea CC-C
•1. În următoarele succesiuni de trei consoane aflate între vocale VCC-CV , care se regăsesc în neologisme și în familia lui jertfă, despărțirea se face după a doua consoană, a treia trecându-se pe rândul următor. Succesiunile în cauză sunt:
lp-t: numai sculp-ta și familia
mp-t; mp-ț: simp-tom, somp-tuos și familia; asump-ție, preemp-țiune și alți câțiva termeni (în general rari)
nc-s, nc-ș, nc-t, nc-ț: sconc-sul; sfinc-șii și alte cuvinte; onc-tuos, punc-te; func-ție, punc-ție, sanc-țiune, familiile lor și multe alte cuvinte
nd-v: numai (alt)când-va, (om-)send-viș/sand-vici
rc-t: numai arc-tic, familia lui și (pre)infarc-turi
rt-f: jert-fă și familia lui
st-m: numai familiile lui ast-matic, ist-mic și compusele împrumutate east‑mancolor, trust-men;
• 2. La succesiunile de sub 1. se adaugă altele, cu puține ocurențe (unele unicate), care se regăsesc în cuvinte „formate” (semi)analizabile, la care excepția VCC-CV este justificată de regulile despărțirii după structură și/sau în care secvența C2C3 din aceste succesiuni nu este posibilă în aceeași silabă, nefiind atestată la început de cuvânt (decât cel mult în câteva cuvinte străine):
lb-g: alb-gardist
ld-m, lt-c [ltk, ltč]: numai feld-mareșal; alt-careva, alt-ceva și alte câteva formații similare
nd-b, nd-c, nt-l, nz-p: numai hand-bal; fiind-că; numai benz-piren
rb-ț ș.a.: absorb-ție, adsorb-ție și alți câțiva termeni; pentru tipul port- v. mai jos;
st-b, st-c, st-d, st-f, st-l, st-n, st-p, st-s, st-t, st-v: ast-fel; best-seller; pentru tipul post- v. mai jos;
Pentru digrafele care redau un singur sunet-consoană și se comportă deci din punctul de vedere al despărțirii ca o singură consoană v. Despărțirea după pronunțare II.
• Asemenea succesiuni de trei consoane, foarte numeroase, nu pot fi și nici nu trebuie memorate, deoarece se întâlnesc, de cele mai multe ori, în cuvinte „formate” (semi)analizabile, cărora li se aplică despărțirea după structură, mai ușor de intuit. Este vorba în special de formații cu:
- un element de compunere terminat într-un grup consonantic:
benz-piren; port-: port-bagaj, port-cuțit, port-hartă, port-jartier, port-mantou, port‑pagină, port-țigaret, port-vizit;
- un prefix terminat într-un grup consonantic: post-, trans-
post-calcul, post-data, post-garanție, post-meridian, post-natal, post-palatal, post‑verbal; trans-carpatic, trans-danubian;
- un sufix care începe cu o consoană (-lâc, -lâu, -nic, -șor, -ție), atașat la teme terminate într-o succesiune de două consoane:
amant-lâc; pazvant-lâu; stâlp-nic;*târg-șor; absorb-ție.
REGULA 1.4.: Succesiunile de patru consoane: C-CCC
• Patru consoane se despart, de regulă, după prima consoană (VC-CCCV).
• În succesiunile de patru consoane aflate între vocale, despărțirea se face, de regulă, după prima consoană, celelalte trei trecându-se pe rândul următor (v. și EXCEPȚIA I, EXCEPȚIA II):
ab-stract, con-structor, mon-stru, san-scrit.
• Unele succesiuni de patru consoane apar numai în cuvinte „formate”, în care despărțirea după pronunțare coincide cu cea după structură: m-scr; n-spr, n-zdr; x-str [pron. ksstr]: circum-scrie și familia lui; numai din-spre, în-spre, un-sprezece și familia lui; în-zdrăveni și familia lui; numai ex-strofie.
• Despărțirea după pronunțare a succesiunilor de patru consoane cunoaște două categorii de excepții: CC-CC și CCC-C.
EXCEPȚIA I LA REGULA 1.4.: Despărțirea CC-CC
• În unele succesiuni de patru consoane aflate între vocale din cuvinte aproape unicat, despărțirea după pronunțare se face după a doua consoană, ultimele două trecându-se pe rândul următor. Succesiunile în cauză sunt:
- ld-sp: numai feld-spat, feld-spatic
- nd-gr: numai land-graf, land-grafiat
- ng-st: numai gang-ster, gang-sterism și tung-sten
- formații cu:
- un element de compunere terminat într-un grup consonantic:
port-: numai port-drapel
- un prefix terminat într-un grup consonantic: post-, trans-
ns-gr: numai trans-gresa, trans-gresiune
st-cr, st-pr, st-șc: numai post-criză; numai post-prandial, post-procesare; numai post-școlar.
• Despărțirea CC-CC coincide cu structura acestor cuvinte din română, respectiv din limbile de origine. Nu este nevoie ca aceste succesiuni de consoane să fie memorate, deoarece se întâlnesc în cuvinte (semi)analizabile, compuse sau formate cu un prefix terminat într-un grup consonantic, și li se poate aplica (și) despărțirea după structură, care este destul de evidentă și conduce la același rezultat.
Pentru secvența de patru litere-consoane incluzând digraful ch (+ e) [pron. k′] v. Despărțirea după pronunțare II.
EXCEPȚIA II LA REGULA 1.4.: Despărțirea CCC-C
• Succesiunile de patru consoane rst-n, rst-v între vocale (greu de pronunțat) se înregistrează într-un împrumut vechi (dejurst-vă) și în trei derivate: (ne)vârst-nic și vârst-nicie (înv., reg.) și se despart după a treia consoană (VCCC-CV), a patra trecându-se pe rândul următor; li se adaugă împrumutul (înv.) sports-men. În aceste formații, despărțirea după pronunțare coincide cu cea după structură (din română, respectiv din limba de origine).
REGULA 1.5.: Succesiunile de cinci consoane: CC-CCC
• Cinci consoane se despart după a doua consoană: VCC-CCCV.
• Succesiunile de cinci litere-consoane aflate între vocale în cuvinte românești sunt pt-spr și rt-sch – ultima, care cuprinde digraful ch, având patru sunete‑consoane: sch [pron. sk′]; ele se despart după a doua consoană, celelalte trecându‑se pe rândul următor. Ele se găsesc numai în opt-sprezece, al opt-sprezecelea și port-schi (pentru chi v. Despărțirea după pronunțare II.), la care despărțirea după pronunțare și cea după structură coincid. Li se adaugă ang-strom.
Această regulă nu are excepții.
• Sintetizând, cele cinci reguli de despărțire pentru consoane sunt:
-C, C-C, C-CC, C-CCC, CC-CCC
iar cele patru excepții de la aceste reguli sunt:
-C,C, CC-C, CC-CC, CCC-C
deci în succesiunile de 2, 3 și 4 consoane, despărțirea se face de regulă după prima consoană; au alt regim anumite succesiuni de 2 consoane, care nu se despart, succesiunile de 5 consoane și, în anumite condiții, cele de 3-4 consoane, în care despărțirea se face după a doua consoană, iar în cazul unor succesiuni de 4 consoane, după a treia consoană.
5.1.1.2. Vocale
• Pentru o despărțire corectă a literelor-vocale trebuie cunoscută valoarea lor de sunet-vocală sau de sunet-semivocală. În caz de dubiu trebuie consultat Dicționarul.
• Când despărțirea implică litere-vocale trebuie să se aibă în vedere faptul că literele e, i, o, u, y redau atât vocale propriu-zise, cât și semivocale, despărțirea depinzând de valoarea lor.
• Vorbitorii nativi de română fac cu relativă ușurință distincția sunet-vocală – semivocală la cuvintele din fondul vechi. În cazul neologismelor însă, pot exista mai frecvent dubii dacă unele succesiuni de litere-vocale se pronunță cu vocală sau cu semivocală, deci cu hiat sau cu diftong, și se despart ca atare: te-andrie, respectiv tea-tru.
• În principiu:
- două litere-vocale alăturate care notează vocale propriu-zise (în hiat) se despart: V-V
- când literele e, i, o, u, y notează o semivocală urmată de o vocală (făcând parte dintr-un diftong ascendent sau dintr-un triftong), despărțirea se face înaintea lor: -SV
- literele-vocale care notează sunete aflate în diftongi sau în triftongi nu se despart între ele;
- literele-vocale care în cuvinte cu grafii (parțial) străine notează împreună un singur sunet-vocală nu se despart: au fr. [pron. o] (desp. au-badă), ee engl. [pron. i] (desp. splee-nul), eu fr. [pron. ö] (desp. cozeu-rul), ie germ. [pron. i] (desp. lie-dul), ou fr. [pron. u] (desp. cou-lomb) ș.a.
Pentru situația specială în care se pot afla literele e, i în cuvinte românești v. 5.1.1. Despărțirea după pronunțare II.
• Regulile de despărțire a literelor-vocale se pot detalia în modul care urmează.
REGULA 2.1. Succesiunile V-V
• Două vocale alăturate se despart.
• Dintre două vocale propriu-zise alăturate, a doua se trece pe rândul următor; altfel spus, vocalele în hiat se despart.
• Cele două litere-vocale pot fi:
- diferite:
fa-eton, arha-ic, ba-obab, bacala-ure-at; behă-it, lingă-ul; hârâ-it, pârâ-ul; be‑atitudine, cere-ale, de-ictic, ge-ologie, le-onin, che-utoare, le-ul; ci-anură, zi-ar, pompi-er, i-onian, cafegi-ul; cro-at, po-et, cro-itor, bo-ur; lu-a, polu-are, continu‑ăm, du-et, bănu-ise, afectu-os; keny-an (nu: be//ată, io//nian, dar: bea-tă, cia-conă, geor‑gian etc.);
- identice:
ale-e, fi-ință, alco-ol, continu-um, perpetu-um (mobile), vacu-um, dar continuu (desp. -nuu)/continuu (desp. -nu-u).
• Unele succesiuni de vocale apar în cuvinte „formate”, în care despărțirea după pronunțare V-V coincide cu cea după structură: anti-infecțios, bine-înțeles, contra-argument, co-ordona, re-examina.
REGULA 2.2. Succesiunile SV
Literele-vocale alăturate care notează o semivocală urmată de o vocală nu se despart.
• Nu se despart între ele, ci se lasă/se trec împreună pe același rând literele-vocale alăturate dintre care prima notează o semivocală, iar a doua o vocală, făcând parte dintr-un:
- diftong ascendent:
ba-ia, bă-iat, bă-ieți, bea-tă, bia-tă, bo-uar, coa-fa, do-uă, du-ios, ghio-tura, ie‑pure, iu-bit, mior-lăi, no-uă, oa-meni, zi-ua; himala-yan, himala-yeni, bo-yul (nu: be//ată, dar: be-atifica etc.);
- triftong: ari-pioară, do-reau, le-oaică, leoar-că (nu: aripi//oară, dar: albi-oară etc.).
REGULA 2.3. Succesiunile V-S
• Literele-vocale alăturate care notează o vocală urmată de o semivocală nu se despart.
• Într-o succesiune de două litere-vocale alăturate, când prima notează o vocală, iar a doua o semivocală (care face parte dintr-un diftong sau dintr-un triftong), despărțirea se face, după caz:
• I. în succesiunile de litere-vocale în care e, i, o, u sau y notează o semivocală, aceasta se trece pe rândul următor când se află:
- după o vocală propriu-zisă, iar literele e, i, o, u, y care notează semivocala fac parte dintr-un:
- diftong ascendent:
accentu-ează, agre-ează, cre-ion, dubi-oasă, du-ios, gă-oace, gu-yanez, mama-ia, pro-iect, ro-iul, no-uă, ro-ua, su-ia, su-ie, tă-ia, tămâ-ia, tămâ-ie; a-yatollah (nu: accen//tuează)
- triftong: du-ioasă, înșe-uează, le-oaică, tă-iai, vo-iau (nu: al//bioară, dar: albi-oară etc.)
- după
un diftong ascendent
(deci tot după o vocală
propriu-zisă), iar
literele a,
e,
i,
o,
u
sau y
fac parte dintr-un diftong:
paragua-yan,
ploa-ie,
stea-ua
(nu:
al//bioară).
• Altfel spus,
- diftongii și triftongii se despart de vocala sau de diftongul care îi precedă;
- diftongii alăturați se despart între ei.
• II. când vocala și semivocala formează un diftong descendent, ele nu se despart:
ai-bă, au-gust, bojdeu-că, doi-nă, câi-ne, cey-lonez (nu: bojde//ucă, dar: a-i-kido etc.).
5.1.2. Despărțirea după structură
• Despărțirea după structură (numită și despărțire bazată pe analiza morfologică sau (lexico-)morfologică) este guvernată de reguli întemeiate pe morfologia derivațională, care reflectă structura cuvintelor din punctul de vedere al formării lor.
• Numai cuvintele „formate” – compuse sudate, derivate cu prefixe și unele derivate cu sufixe – pot fi supuse (și) despărțirii după structură.
• Și prin despărțirea după structură trebuie să rezulte numai secvențe care sunt, fonetic, silabe, putându-se pronunța și independent, precum și secvențe care nu contravin pronunțării:
nu *artr//algie, *centr//african, *gastr//ectomie, *hexametilentetr//amină, *hidr//oxid, *într//ajutorare, *nevr//algie; nu *apendic//ectomie, *laring//ectocmie.
• Această modalitate se poate folosi numai la limita dintre elementele componente ale cuvintelor din categoriile enumerate. Pentru aceeași zonă a cuvântului, cel care scrie are, în anumite cazuri, libertatea de a alege, în funcție de spațiul disponibil și de opțiunea sa, una dintre cele două variante de despărțire: dezinfecta: de-zinfecta/dez-infecta.
• Despărțirea după structură se aplică la cuvintele formate în limba română sau împrumutate gata formate și care au o structură relativ transparentă. Ea nu este obligatorie și are caracter cult, aplicarea ei depinzând de măsura în care cel care scrie recunoaște forma și sensul elementelor componente ale cuvintelor formate în limba română sau împrumutate gata formate din alte limbi. Recunoașterea structurii acestor cuvinte depinde de gradul de cultură al vorbitorilor, de cunoașterea de către ei a limbilor de origine și de intuiția lor lingvistică.
• Ea se poate aplica, alternativ sau/și facultativ (alături de cea după pronunțare), atunci când sfârșitul unui rând coincide cu limita dintre componentele cuvintelor „formate”.
• În cazul cuvintelor aparținând unor terminologii de specialitate și alcătuite, în mare parte, din elemente vechi grecești și latinești (precum ana-mneză), despărțirea morfologică este adesea accesibilă numai unor specialiști din domeniul respectiv.
• În română, despărțirea după structură este dusă mai departe decât în alte limbi romanice, aplicându-se nu numai cuvintelor analizabile, ci și celor semianalizabile – deci formațiilor în care se recunoaște cel puțin unul dintre componente, chiar dacă nu există independent în formă sau/și cu sens identice celor din formația respectivă.
• Este vorba deci de formații ale căror componente sunt neapărat, amândouă sau cel puțin una dintre ele:
- cuvinte independente: benz-aldehidă;
- elemente de compunere identificabile ca atare de către vorbitorii obișnuiți (nu doar de către specialiști sau oameni de cultură): port-tabac, port-țigaret.
• Despărțirea după structură nu se aplică la cuvintele neanalizabile în limba română – în care nu se recunoaște nicio unitate mai mică cu sens lexical și care cuprind numai componente neînțelese sau neproductive în româna actuală. Pentru asemenea cuvinte, norma prevede exclusiv despărțirea după pronunțare: ab-stract, su-biect, nu (și) *abs//tract, *sub//iect.
• Unele cuvinte împrumutate sunt compuse numai în limba de origine. Structura lor în aceasta, necunoscută majorității românilor, nu reprezintă însă un criteriu pentru despărțirea lor după structură în română. De ex. mal-adresă „neîndemânare” (compus în franceză), în care se poate recunoaște componentul mal- (prezent în românește în numeroase compuse, ca malformație etc.), nu are nicio legătură cu rom. adresă „domiciliu”; port-land (compus în engleză), în care se poate identifica elementul land, nu are nicio legătură cu rom. port, port- (dar portland nu se poate despărți *por-tland după pronunțare deoarece tl nu este posibil la început de cuvânt și de silabă).
• Despărțirea după structură nu se aplică împrumuturilor neanalizabile în limba română al căror al doilea element nu există în românește, cu un sens corespunzând celui din compus, ca un cuvânt independent sau în formații similare. Asemenea cuvinte pot fi supuse numai despărțirii după pronunțare, chiar dacă în limba de origine sunt compuse sau derivate, iar unii români recunosc structura respectivă, astfel încât o despărțire contrară ei ar putea să-i șocheze. Cf. fol-clor și cuvintele înrudite, care se despart numai după pronunțare, fol-clor, în română neexistând ca elemente independente *folc, *lor (din engl. folk, lore); tran-silvan, deoarece silvan1, 2 înseamnă numai „compus chimic” sau „faun”.
• Detaliind, pot fi supuse (și)
despărțirii după structură cuvintele
(semi)analizabile,
formate în limba română sau împrumutate (dar având o structură
recognoscibilă):
- compuse din cuvinte dintre care cel puțin unul există și independent în limba română cu un sens corespunzând celui din compus, ori formate din elemente de compunere:
alt-ceva, alt-cumva; ast-fel; cinci-sprezece; de-spre; drept-unghi, fiind-că;
- compuse cu elemente de compunere: port-altoi;
- derivate cu prefixe:
dez-echilibru; in-egal, ne-stabil; post-eminescian; sub-acut, sub-linia (deși b + l nu se despart după pronunțare în cuvinte „neformate”); trans-african;
• În compuse, precum și în derivate cu prefixe în care ultimul sunet (vocală) al primului element și primul sunet (tot vocală) al elementului următor se confundă în scris într-o singură literă, la despărțirea după structură se acordă prioritate ultimului element sau radicalui: prot-oxid, top-onomastică (ele se despart însă după pronunțare pro-to-, to-po-).
- derivatele cu sufixe care încep cu o consoană (-lâc, -lâu, -nic, -șor, -ție) de la teme terminate în secvențe consonantice: savant-lâc; pazvant-lâu; vârst-nic; *târg-șor; absorb-ție.
• Pot fi de asemenea supuse despărțirii după structură formațiile semianalizabile dintre ale căror componente cel puțin una există în limba română și independent, cu același sens: feld-mareșal cf. mareșal.
• Componentelor cuvintelor „formate” li se poate aplica, dacă este necesar, despărțirea după pronunțare oriunde între celelalte secvențe: ar-te-ri-os-cle-ro-ză.
• Despărțirea după structură nu se poate folosi pentru a indica rostirea silabisită.
• Când sunt posibile ambele variante de despărțire, despărțirea după pronunțare este indicată în Dicționar prima, fiind cea preferată, după care se pun în evidență numai părțile din cuvânt pentru care cele două despărțiri diferă: altundeva (desp. al-tun/alt-un), arterioscleroză (desp. -ri-os-cle-/-o-scle-), despre (desp. des-pre/de-spre), dezechilibru (desp. de-ze-, -li-bru/dez-e-), dreptunghi (desp. drep-tunghi/drept-unghi), nestabil (desp. nes-ta-/ne-sta-), nestrămutat (desp. nes-tră-/ne-stră-), panafrican (desp. pa-na-fri-/pan-a-), portaltoi (desp. por‑tal-/port-al-), postaprindere (desp. pos-ta-prin-/post-a-), sublinia (a ~) (desp. su-bli-ni-a/sub-li-), transafrican (desp. tran-sa-fri-/trans-a-).
5.1.3. Raporturile dintre cele două modalități de despărțire
• Sintetizând, despărțirea după structură și cea după pronunțare se pot găsi în următoarele raporturi:
- coincid în multe cazuri, ca în
anti-infecțios, port-bagaj, post-comunism, trans-carpatic;
Astfel, prin indicația albgardist, albgardistă (desp. alb-gar-) se reflectă faptul că, în prima sa parte, cuvântul poate fi supus despărțirii după pronunțare, în conformitate cu excepția CC-C – despărțire care coincide cu cea după structură – , dar nu (și) în conformitate cu regula generală C-CC (desp. al//bgardist), deoarece bg nu poate apărea la inițială de silabă, cuvântul putând fi despărțit după regulă, la nevoie, doar ca albgar-dist; de atfel, secvența lbg apare numai în acest compus.
- diferă în multe cazuri, ambele modalități fiind corecte, fiecare din punctul de vedere respectiv:
de-zinfecta-/dez-infecta, electros-tatic/electro-static, hi-pe-ra-ciditate/hi-per‑aciditate, inte-racțiune/inter-acțiune, manus-cris/manu-scris, metap-sihic/meta-psihic, pe‑ninsulă/pen-insulă, pezeven-glâc/pezeveng-lâc, su-blingual/sub-lingual, teles-cop/tele-scop, tran-zacție/tranz-acție;
- despărțirea după structură poate contraveni regulilor de despărțire după pronunțare:
dez-echilibru, pan-african contravin regulii -C; port-altoi, post-aprindere, trans‑african – regulii C-C; sub-linia – excepției de la regula -CC;
- în multe cazuri, despărțirea după structură este un indiciu pentru cea după pronunțare (de ex. în absorb-ție, adsorb-ție, resorb-ție, care se despart după excepția de la regula C-CC).
• Ca urmare, în numeroase situații, despărțirea după structură poate dispensa de memorarea unora dintre foarte numeroasele succesiuni de consoane care reprezintă excepții de la regulile generale de despărțire după pronunțare și care privesc asemenea succesiuni întâlnite numai în cuvinte compuse (rar, și în anumite derivate) (semi)analizabile. Este, de ex., cazul formațiilor analizabile și semianalizabile care cuprind secvențe de trei sau patru consoane care se despart după a doua consoană (CC-C, respectiv CC-CC sau CCC-C) și care sunt formate cu:
- elementul de compunere port-:
tipurile port-bagaj, respectiv port-chei, port-drapel;
• Pentru a se putea aplica (și) despărțirea după structură, și al doilea element al formației (chiar dacă nu există totdeauna (sau este rar) ca un cuvânt independent, cu forma și/sau sensul din compus) trebuie să fie recognoscibil cel puțin prin raportare la cuvinte asemănătoare sau la alte formații: tipul port-jartier (prin raportare la jartieră).
- prefixul post-:
tipurile post-calcul, respectiv post-traumatic;
- prefixul trans-: trans-renan;
- sufixele -lâc, -lâu, -nic, -șor, -ție atașate la teme terminate în succesiuni de consoane:
tipurile savant-lâc, pazvant-lâu, stâlp-nic, respectiv vârst-nic; variante cu sincopă, ca târg-șor; absorb-ție.
5.1.4. Despărțiri interzise/nerecomandabile
• Există și categorii de cuvinte a căror despărțire este interzisă sau cel puțin nerecomandabilă. Astfel, conform criteriului unității lexicale, nu se despart prin niciuna dintre modalități:
- siglele: nu SI//DA, U//NES//CO;
- derivatele scrise cu cratimă de la abrevieri: nu STB-//ist;
• Abrevierile și derivatele de la ele devenite cuvinte urmează regimul cuvintelor: cefe-rist, la-ser.
- numele proprii de persoane: nu Po//pescu, Popes//cu;
- numeralele ordinale scrise în cifre și litere și cu cratimă: nu al V-//lea, a 5-//a.
5.1.5. Despărțirea cuvintelor scrise cu semne ortografice
• La cuvintele scrise cu semne ortografice, pentru păstrarea unității lor se recomandă evitarea despărțirii la capăt de rând atunci când locul acesteia ar coincide cu poziția semnelor respective; însă, dacă nu poate fi evitată (de ex. în texte dispuse pe coloane), despărțirea se admite totuși, și anume la locul semnelor respective.
• Este vorba de:
- cuvinte compuse sau derivate și locuțiuni scrise cu cratimă:
aducere-|aminte, calea-|valea, post-|scriptum, watt-|oră;
- cuvinte compuse complexe scrise cu linie de pauză:
americano – |sud-coreean sau americano – sud-|coreean;
- grupuri ortografice scrise cu cratimă: ducându-|mă, du-|te, fir-|ar, văzându-|mă;
- împrumuturi la care articolul și desinențele se leagă prin cratimă: slash-|ul, slash-|uri.
• Despărțirea cuvintelor scrise cu semne ortografice nu se face când la sfârșitul primului rând sau/și la începutul rândului următor ar rezulta o singură literă – o consoană, inclusiv + -i „șoptit” sau chiar o vocală: nu dându-//l, mi-//a, dă-//mi.
• La grupurile ortografice, despărțirea în alt loc decât al cratimei lor (din|tr‑un, fi|r-ar) trebuie evitată, deoarece mărește numărul cratimelor, contravenind și principiului estetic în ortografie. La grupurile mai lungi și când este absolut necesară, despărțirea se poate face totuși și în alt loc decât acela al cratimei, în funcție de poziția ocupată de acel grup față de sfârșitul rândului: du|cându-se.
• Când locul despărțirii la capăt de rând ar coincide cu locul liniei de pauză din interiorul unei formații, dacă despărțirea în acel loc nu poate fi evitată, linia de pauză ține și locul cratimei care ar fi marcat despărțirea la capăt de rând.
5.2. Despărțirea expresiilor și a grupurilor de cuvinte
• Dacă nu mai încap pe un rând, se recomandă să nu se separe de la un rând la altul, ci, pe cât posibil, să se treacă împreună pe rândul următor:
- prenumele (sau abrevierile lor) și numele de familie: nu Ion // Popescu, I. // Popescu;
- notațiile cifrice care includ abrevieri: nu 10//km, art.//3.
•Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru denumiri generice, respectiv a numelor proprii din titulatura unor instituții: FC | Argeș, Roman | SA, SC Severnav | SA, dar și SC | Severnav SA (ca și în scrierea neabreviată: Fotbal | Club Argeș, Fotbal Club | Argeș).