5. Despărţirea la capăt de rând
• Despărţirea la capăt de rând este identificată frecvent, în mod impropriu, cu despărţirea în silabe/silabaţia/silabisirea.
• În realitate este însă vorba de două operaţiuni distincte, deşi corelative.
Despărţirea în silabe desemnează segmentarea cuvintelor după structura lor fonetică, priveşte sunetele şi se face după criterii articulatorii. Ea este la origine orală şi nu se reproduce în scris decât în puţine împrejurări (fără legătură cu poziţia cuvintelor pe rând). Silabisirea este utilizată (rareori în textele non-lingvistice) pentru a reproduce pronunţarea sacadată, silabă cu silabă – de ex. în unele opere literare, unde are o anumită valoare stilistică –, precum şi în analiza poeziei, pentru a pune în evidenţă metrica bazată pe ea.
• Despărţirea la capăt de rând, practicată în scrisul uzual mai frecvent decât cea în silabe, este reglementată printr-un sistem convenţional de reguli. Din ea rezultă în scrisul uzual succesiuni (numite uneori „silabe ortografice”) care coincid adesea cu silabele (propriu-zise, fonetice). Ea implică în principal litere şi în subsidiar sunetele pe care le notează acestea.
• Despărţirea la capăt de rând ţine de ortografie, iar despărţirea în silabe – de ortoepie.
• În virtutea caracterului DOOM3 de dicţionar ortografic şi ortoepic, la cuvintele din Dicţionar se îmbină indicaţiile privind despărţirea la capăt de rând (precedată în paranteză de abrevierea desp.) cu cele referitoare la pronunţarea cuvintelor, care poate da şi indicii asupra structurii lor silabice.
• Despărţirea la capăt de rând (pe care o numim în continuare despărţire) vizează în principal despărţirea în interiorul cuvintelor.
• Se pune de asemenea şi problema despărţirii grupurilor de cuvinte.
• Despărţirea la capăt de rând a pierdut din importanţă ca urmare a scrisului la calculator sau pe telefon, unde există posibilitatea de a fi evitată automat printr-o dispunere corespunzătoare a cuvintelor aflate la capăt de rând – prin „condensarea” ori prin „expandarea” cuvintelor sau a spaţiilor dintre ele.
Despărţirii i se acordă o mare atenţie în şcoală (mai ales sub forma/numele de despărţire în silabe), justificată de folosirea ei în predarea şi practicarea scrierii şi a pronunţării corecte; ca urmare, ea figurează şi la anumite probe de la admiterea în învăţământul superior.
• Cunoaşterea regulilor de despărţire este utilă şi în afara şcolii, mai ales sub aspect practic, pentru a le aplica atunci când este necesar, nerespectarea lor putând avea efecte supărătoare. Este, astfel, cazul textelor dispuse pe coloane mai înguste, unde se poate constata uneori o despărţire întâmplătoare a cuvintelor şi a numelor proprii (eventual şi a numerelor mari!), fără nicio regulă, în funcţie exclusiv de spaţiul disponibil.
• Regulile despărţirii la capăt de rând în română nu sunt identice cu cele din alte limbi (romanice şi neromanice), care nu trebuie aplicate automat limbii române.
5.1. Despărţirea în interiorul cuvintelor
Generalităţi
• La despărţirea în scris în interiorul cuvintelor se recurge atunci când un cuvânt (cu mai mult de o silabă) nu încape în întregime la sfârşitul unui rând, partea lui finală trecându-se la începutul rândului următor.
•Scopul despărţirii este de a face economie de spaţiu (de aceea nu are rost dacă este neeconomică), precum şi de a contribui la o dispunere unitară şi estetică a cuvintelor şi a spaţiilor în text.
• Despărţirea nu trebuie să provoace dificultăţi de înţelegere şi să fie neelegantă (de exemplu prin folosirea în exces a despărţirilor în acelaşi text).
• Indicaţiile din Dicţionar privind despărţirea la capăt de rând pot contribui la distingerea unor situaţii în care grafia şi marcarea accentului nu dau suficient seama de rostire – de pildă de caracterul de vocală sau de semivocală al sunetului notat printr-o literă, respectiv de pronunţarea unei secvenţe ca hiat sau ca diftong – ori a celor în care unele litere nu notează efectiv sunete, ci servesc numai ca semne grafice.
• La despărţirea în interiorul cuvintelor, limita dintre secvenţele rezultate se marchează (ca şi la despărţirea în silabe) prin cratimă (-). Aceasta se notează la sfârşitul primului rând şi nu se reia la începutul rândului următor – deşi, în cazul cuvintelor şi al grupurilor legate permanent prin cratimă, când despărţirea se face la locul acesteia, în acest fel nu se mai marchează faptul că asemenea cuvinte se scriu întotdeauna cu cratimă.
• În cazul modificării textului, există riscul ca în interiorul unui rând să rămână o cratimă nejustificată.
• Pentru a simplifica exprimarea, când nu există risc de confuzie, folosim termenii consoană şi vocală pentru literă-consoană, respectiv literă-vocală. Vorbim de succesiuni (de litere), nu de silabe, deoarece nu toate secvenţele implicate sunt silabe în sens fonetic.
• Notăm literele care reprezintă consoane, vocale şi semivocale cu C, respectiv cu V şi cu S, iar ordinea consoanelor în cuvânt cu indici (C1 etc.).
• În exemple marcăm cu cratimă despărţirile recomandate şi, suplimentar, şi cu o liniuţă verticală (-|) pe cele care coincid cu locul cratimei proprii unui cuvânt/grup ortografic, iar cu bară oblică dublă (//) despărţirile interzise/nerecomandabile.
• Exemplele sunt ilustrative, nu exhaustive, ca peste tot în STUDIUL INTRODUCTIV, şi nu sunt în general urmate de etc.
• În exemple, familiile de cuvinte ai căror membri se despart în acelaşi mod sunt reprezentate, de regulă, prin câte un singur cuvânt.
• Exemplele privesc atât cuvinte-titlu din DOOM3, cât şi acele forme flexionare ale lor la care despărţirea este diferită de a cuvântului-titlu.
• În exemplele care ilustrează regulile indicăm numai segmentarea la care se referă regula în discuţie.
• De altfel, la indicarea simultană a tuturor posibilităţilor de despărţire într-o singură formulă (pre-emp-ţi-u-ne) nu se recurge în mod normal (cu excepţia marcării rostirii silabisite), mai adecvată fiind, eventual, enumerarea separată a despărţirilor realizabile efectiv în funcţie de spaţiul disponibil: pre-empţiune, preemp-ţiune, preempţi-une, preempţiu-ne.
• Regulile de despărţire la capăt de rând privesc atât modul în care se face aceasta, cât şi situaţiile în care despărţirea este interzisă sau nerecomandabilă. Dicţionarul trebuie consultat ori de câte ori există dubii cu privire la aceste aspecte.
• În Dicţionar se indică excepţiile de la reguli, nu despărţirile conforme cu acestea.
• Regula generală şi obligatorie a despărţirii cuvintelor este interdicţia de a exista la sfârşit sau la început de rând o secvenţă care din punct de vedere fonetic nu este silabă.
• Altfel spus, pe al doilea rând se trec numai secvenţe care sunt silabe întregi.
• Nu se recomandă să se despartă un cuvânt la sfârşit de rând prin trecerea pe cel următor a unei singure litere-vocală, deoarece o astfel de despărţire (chiar când, fonetic, este corectă, vocala formând silabă) nu are rost, neeconomisindu-se spaţiu: de ex., dacă din cuvinte ca alee, aprecia, lua, sui s-ar lăsa la capătul unui rând ale-, apreci-, lu-, su- şi s-ar trece e, a, i la începutul rândului următor, cratima ar ocupa pe primul rând tot atâta spaţiu cât şi e, a, i finali, dacă nu s-ar despărţi.
În schimb, când este absolut necesar, prima vocală a unui cuvânt, deşi este neconcludentă, se poate lăsa la sfârşitul unui rând când restul din cuvânt se trece pe rândul următor: a-fla, a-re, e-ră, o-ră.
În Dicţionar se indică însă separat prima sau ultima vocală dintr-un cuvânt (chiar când se recomandă să se evite despărţirea lor), pentru a reflecta şi silabisirea în rostirea sacadată: abducţie (desp. -ţi-e), auzi (a ~) (desp. a-u-).
• În limba română se folosesc două modalităţi de despărţire a cuvintelor „formate” (compuse sudate şi unele derivate); ele sunt numite în continuare despărţire după pronunţare, respectiv după structură.
Normele actuale admit, în principiu, la cuvintele „formate”, ambele variante de despărţire (neprecedate în Dicţionar prin denumire).
Despărţirea după pronunţare ocupă primul loc, fiind cea preferată, şi este urmată, la cuvintele în cauză, după bară oblică, de varianta de despărţire după structură (indicată prin reluarea numai a secvenţelor care se despart diferit): aerospaţial (desp. -ros-pa-ţi-al/-ro-spa-).
5.1.1. Despărţirea după pronunţare
• I. Despărţirea după pronunţare (sau bazată pe pronunţare) are în vedere în principal literele componente ale cuvintelor şi valorile lor.
• II. Din punctul de vedere al despărţirii, unele litere (ca digrafele sau literele „diacritice”) au un comportament aparte, numărul literelor şi cel al sunetelor necoincizând întotdeauna:
1. digrafele ch, gh (+ e, i) (pron. [k′], [g′]) în cuvinte româneşti sunt tratate ca o singură consoană şi nu se despart între ele, inclusiv când apar în succesiuni de mai multe litere-consoane (v. şi mai jos 4.):
a-chita, anan-ghie, an-cheta, as-chimodie, dez-gheţ, is-chemie, în-chide, în-chipui, în-gheţ, în-ghiţi, le-ghe, li-ghioană, port-chei, port-schi, un-gher, ure-che;
2. digraful dg (+ e, i) [pron. ğ] în unele nume proprii şi împrumuturi este tratat ca o singură consoană şi nu se desparte:
*Cambo-dgia, *Me-dgidia; cambodgian (desp. -bo-dgi-an), dudgeonare (desp. -dge-o-), gadget (desp. ga-dget), kimeridgian1 (desp. -dgi-an), ridger (desp. ri-dger);
3. literele e şi i pot servi şi ca simple semne grafice atât după digrafele ch, gh, cât şi după c, g, în aceste cazuri ele necontând ca (semi)vocale:
cea-ră, chea-mă, chia-bur, gea-muri, gean-tă, ghea-ră, ghia-ur, giar-dia, tul-cean, nu *ce//ară etc.; în alte cuvinte aparent asemănătoare însă, ele au valoare de vocale şi fac parte dintr-un hiat: Aghi-uţă, chi-asm, chi-etism, ge-anticlinal, ge-ologie, ghi‑oc, lice-an, indicarea despărţirii putând contribui la distingerea între astfel de situaţii: ciaconă (desp. cia-) dar cianură (desp. ci-a-);
4. litera h nu are valoare fonetică proprie în digrafele ch, gh, precum şi în unele grafii străine, şi nu se desparte de consoana precedentă, împreună cu care este tratată ca un singur sunet (v. şi mai sus 1.):
dh [pron. d], gh [pron. g], th [pron. t]: ca-thar-sis, ma-ghre-bian, mi-thra-ism, prou‑dho-nism, sin-gha-lez; ch [pron. č], respectiv [pron. h]: ma-chist1, ma-chist2, tech‑ne-ţiu; dar bog-head.
5. litera i, când notează un i devocalizat, nu formează silabă din punct de vedere fonetic şi nu contează ca vocală sub aspectul despărţirii, iar consoanele urmate de aceasta sunt tratate ca o consoană singură atât în interiorul unor compuse, cât şi la finală de cuvânt:
ori-când, ori-ce, câteşi-trei; 2 sg. az-vârli; lincşi, duş-mani, dar inf. azvâr-li, înflo‑ri; s. linc-şii, duşma-nii, indicarea despărţirii putând contribui (uneori alături de accent) la distingerea între astfel de situaţii;
6. litera x, care notează două sunete-consoane ([pron. ks] sau [pron. gz]), chiar dacă, fonetic, limita silabică este între sunetele [k] şi [s], respectiv [z], se comportă grafic la despărţire ca o singură literă-consoană: ta-xi, inclusiv în succesiunile de două sau trei litere-consoane:
ex-clama, ex-cursie, ex-plica, ex-prima, ex-sicator, ex-sudat, ex-trage, imix-tiune.
7. Alte digrafe şi trigrafe din împrumuturi în care redau un singur sunet se comportă în acelaşi mod:
bu-shel, jiu-ji-tsu, que-tzal, ke-tchup, kibbu-tzuri, se-quoia, watt-metru, în care qu [pron. kv]; sh [pron. ş]; tch [pron. č]; ts, tz [pron. ţ]; tt [pron. t].
• Despărţirea după pronunţare se poate aplica aproape tuturor cuvintelor cel puţin bisilabice, inclusiv cuvintelor „formate” şi componentelor acestora, şi este modalitatea de despărţire unică pentru cuvintele simple şi pentru majoritatea derivatelor cu sufixe.
• Pentru despărţirea după pronunţare se pot stabili reguli generale, însă unele cunosc excepţii sau privesc un număr redus de cuvinte.
• Aplicarea despărţirii după pronunţare la cuvinte „formate” conduce uneori la rezultate ce pot leza simţul lingvistic al persoanelor care recunosc structura unor cuvinte româneşti sau chiar a unor împrumuturi: centros-feră, pos-teminescian, protop-salt, ocultând elementele lor componente: centro, post, proto şi, respectiv, sferă, eminescian, psalt, puse în evidenţă prin despărţirea după structură. Asemenea despărţiri după pronunţare trebuie însă acceptate în virtutea faptului că regulile acesteia au un caracter pur formal, independent şi distinct de analiza structurii cuvintelor respective.
Vorbitorii altor limbi, în care despărţirea după pronunţare este unica sau principala modalitate în uz, nu par defel şocaţi de despărţiri asemănătoare.
• Pentru cuvintele neanalizabile în limba română (în care nu se recunoaşte nicio unitate mai mică cu sens lexical şi care cuprind numai componente neînţelese sau neproductive în româna actuală) şi pentru marea majoritate a derivatelor analizabile, norma prevede exclusiv despărţirea după pronunţare: ab-stract, su‑biect, nu (şi) *abs//tract, *sub//iect, precum şi evitarea unor despărţiri care ar contraveni regulilor: a-broga, nu *ab//roga, deoarece br este un grup nedisociabil.
• Regulile despărţirii după pronunţare au drept criterii valorile literelor (v. Tab. 2) în scrierea limbii române şi poziţia lor în diversele succesiuni.
5.1.1.1. Consoane
• Regulile de despărţire a consoanelor privesc consoanele aflate între vocale (inclusiv când litera-vocală precedentă ori următoare notează o semivocală): mai‑că, lupoai-că, re-seamănă.
• Regulile generale sunt următoarele:
- o consoană unică între vocale se trece pe rândul următor, fără excepţie: -C
- în succesiunile de două, trei sau patru consoane, despărţirea se face, de regulă, după prima consoană, cealaltă/celelalte trecându-se pe rândul următor: -C-C, C-CC, -CCC-, cu anumite excepţii;
- în extrem de puţinele secvenţe de cinci consoane, despărţirea se face, fără excepţie, după a doua consoană (ultimele trei trecându-se pe rândul următor): CC-CCC-.
• Un indiciu este reprezentat, în general, de existenţa, respectiv de inexistenţa sau de raritatea secvenţelor în cauză la început de cuvânt.
• Anume, în principiu, nu se poate afla la început de silabă grafică (scrisă) o succesiune de consoane care nu există în limba română sau este foarte rară la început de cuvânt, fiind eventual limitată la câţiva termeni de specialitate sau la câteva cuvinte vechi, puţin întrebuinţate (v. însă cazul lui dl, tl).
• Regulile de despărţire după pronunţare a consoanelor şi excepţiile de la ele sunt detaliate în cele ce urmează.
REGULA 1.1.: O consoană: -C
• O consoană între vocale se trece pe rândul următor: V-C-V.
• O literă-consoană unică aflată între două vocale se trece întotdeauna pe rândul următor:
su-biect, fa-că, fa-ce, po-diş, a-fi-şa, le-ga, le-ge, ha-ha-le-ră, a-ba-jur, i-ra-kian, mă‑lin, tea-mă, lu-nă, ma-pă, se-quoia, soa-re, ie-se, ma-şi-nă, ia-tă, ţa-ţă, ta-vă, ba‑se‑do-wian, ta-xi, ra-ză.
Pentru digrafele şi trigrafele care redau un singur sunet şi se comportă din punctul de vedere al despărţirii ca o singură consoană v. Despărţirea după pronunţare II.
• Regula nu are nicio excepţie.
REGULA 1.2.: Succesiunile de două consoane: C-C
• În majoritatea situaţiilor, două consoane între vocale se despart: VC-CV.
În general, dintre două litere-consoane aflate între vocale, cea dintâi rămâne pe primul rând, iar a doua se trece pe rândul următor (dar v. şi EXCEPȚIA DE LA REGULA 1.2.).
• Cele două consoane pot fi:
- diferite:
ab-ces, ac-tiv, as-tăzi, mul-te, os-cior, răb-da, ab-hora, ab-ject; ic-ni, tic-sit, ac-tiv, frec-vent; lod-bă, od-gon, ad-jectiv; iof-ca, af-gan, caf-tan; mig-dală, mag-mă, tig-vă; poh-fală, lih-nit; mij-loc, vaj-nic; cal-cula, mul-te; sim-bol, toam-nă, om-letă, dom-ră; mân-ca, în-ger, lun-git, algon-kin, fin-landez, an-rocament, tran-silvan, mun-te, an-xios; cap-să, aştep-ta; ar-că, ar-ce, mier-lă, cer-ne, ar-sură, ar-şiţă, ar-tist, amor-ţi, ar-vună, ar-zător; as-cet, os-cior, breas-lă, as-pic, is-raelian, as-tăzi; muş-ca, puş-lama; mat-că, bot-for, cat-gut; leţ-caie; plav-că; iz-bi, iz-laz, dez-robi.
- identice, notând:
- acelaşi sunet:
fortis-simo; in-navigabil, inter-regional, în-nădi, sân-nicolean, sub-bibliotecar;
sau
- sunete diferite: c [pron. k] + c + e, i [pron. č]: ac-cent, ac-cident.
Pentru cazul literei x [ks] v. Despărţirea după pronunţare II.
EXCEPȚIE DE LA REGULA 1.2.: Despărţirea -C + l, -C + r
• Nu se despart, ci formează grupuri nedisociabile, trecându-se împreună pe rândul următor, succesiunile de două consoane aflate între vocale care au ca al doilea element o consoană sonantă lichidă (C2 = l sau r) şi ca prim component una dintre următoarele litere reprezentând anumite tipuri de consoane: C1 = b, c (eventual k), d, f, g, h, p, t, v. Succesiunile în cauză sunt:
bl |
ca-blu |
br |
neo-brăzat |
cl |
pro-clama |
cr |
nea-crit |
dl |
numai io-dler, ma-dlenă, povi-dlă, pu-dlaj; *Co-dlea |
dr |
co-dru |
fl |
nea-flat |
fr |
pana-frican |
gl |
nea-glutinat |
gr |
nea-gricol |
hl |
bâ-hli, ca-hlă, cea-hlău, pe-hlivan, si-hlă, alte câteva cuvinte |
hr |
anti-hrist, cata-hreză, po-hrib, psi-hrofil, alte câteva cuvinte |
pl |
su-plu |
pr |
cu-pru |
tl |
ti-tlu |
tr |
li-tru |
vl |
de-vlă, do-vleac, do-vlecel, e-vlavie, alte câteva cuvinte |
vr |
de-vreme |
• La fel se pot despărţi numele proprii străine care cuprind grupurile kl, kr: *Cona-kry, *Ira-klion.
• Pentru claritate, în Dicţionar, la indicarea despărţirii se reproduce în astfel de cazuri şi silaba precedentă: biblic (desp. bi-blic).
Pentru cuvintele care cuprind trei litere-consoane dintre care un h numai grafic v. Despărţirea după pronunţare II.
REGULA 1.3. Succesiunile de trei consoane: C-CC
• Trei consoane se despart, de regulă, după prima consoană: VC-CCV.
• În succesiunile de trei litere-consoane aflate între vocale, despărţirea se face, în majoritatea situaţiilor, după prima consoană, celelalte două trecându-se pe rândul următor (dar v. EXCEPȚIA DE LA REGULA 1.3.):
artin-skian, as-pru, avan-scenă, car-stic, cin-ste, circum-specţie, con-tra, crenvur‑ştii, delin-cvent, fol-clor, în-şfăca, lin-gvist, moj-drean, ob-şte, san-gvin.
Pentru digrafele care redau un singur sunet, precum şi pentru succesiunile de trei litere-consoane dintre care prima este x [ks] v. Despărţirea după pronunţare II.
La unele cuvinte „formate”, despărţirea după pronunţare coincide cu/respectiv diferă de cea după structură: avan-premieră; dar pais-prezece/pai-sprezece, treis‑prezece/trei-sprezece.
• Despărţirea succesiunilor de trei consoane cunoaşte o singură excepţie.
EXCEPȚIE DE LA REGULA 1.3.: Despărţirea CC-C
•1. În următoarele succesiuni de trei consoane aflate între vocale VCC-CV , care se regăsesc în neologisme şi în familia lui jertfă, despărţirea se face după a doua consoană, a treia trecându-se pe rândul următor. Succesiunile în cauză sunt:
lp-t: numai sculp-ta şi familia
mp-t; mp-ţ: simp-tom, somp-tuos şi familia; asump-ţie, preemp-ţiune şi alţi câţiva termeni (în general rari)
nc-s, nc-ş, nc-t, nc-ţ: sconc-sul; sfinc-şii şi alte cuvinte; onc-tuos, punc-te; func-ţie, punc-ţie, sanc-ţiune, familiile lor şi multe alte cuvinte
nd-v: numai (alt)când-va, (om-)send-viş/sand-vici
rc-t: numai arc-tic, familia lui şi (pre)infarc-turi
rt-f: jert-fă şi familia lui
st-m: numai familiile lui ast-matic, ist-mic şi compusele împrumutate east‑mancolor, trust-men;
• 2. La succesiunile de sub 1. se adaugă altele, cu puţine ocurenţe (unele unicate), care se regăsesc în cuvinte „formate” (semi)analizabile, la care excepţia VCC-CV este justificată de regulile despărţirii după structură şi/sau în care secvenţa C2C3 din aceste succesiuni nu este posibilă în aceeaşi silabă, nefiind atestată la început de cuvânt (decât cel mult în câteva cuvinte străine):
lb-g: alb-gardist
ld-m, lt-c [ltk, ltč]: numai feld-mareşal; alt-careva, alt-ceva şi alte câteva formaţii similare
nd-b, nd-c, nt-l, nz-p: numai hand-bal; fiind-că; numai benz-piren
rb-ţ ş.a.: absorb-ţie, adsorb-ţie şi alţi câţiva termeni; pentru tipul port- v. mai jos;
st-b, st-c, st-d, st-f, st-l, st-n, st-p, st-s, st-t, st-v: ast-fel; best-seller; pentru tipul post- v. mai jos;
Pentru digrafele care redau un singur sunet-consoană şi se comportă deci din punctul de vedere al despărţirii ca o singură consoană v. Despărţirea după pronunţare II.
• Asemenea succesiuni de trei consoane, foarte numeroase, nu pot fi şi nici nu trebuie memorate, deoarece se întâlnesc, de cele mai multe ori, în cuvinte „formate” (semi)analizabile, cărora li se aplică despărţirea după structură, mai uşor de intuit. Este vorba în special de formaţii cu:
- un element de compunere terminat într-un grup consonantic:
benz-piren; port-: port-bagaj, port-cuţit, port-hartă, port-jartier, port-mantou, port‑pagină, port-ţigaret, port-vizit;
- un prefix terminat într-un grup consonantic: post-, trans-
post-calcul, post-data, post-garanţie, post-meridian, post-natal, post-palatal, post‑verbal; trans-carpatic, trans-danubian;
- un sufix care începe cu o consoană (-lâc, -lâu, -nic, -şor, -ţie), ataşat la teme terminate într-o succesiune de două consoane:
amant-lâc; pazvant-lâu; stâlp-nic;*târg-şor; absorb-ţie.
REGULA 1.4.: Succesiunile de patru consoane: C-CCC
• Patru consoane se despart, de regulă, după prima consoană (VC-CCCV).
• În succesiunile de patru consoane aflate între vocale, despărţirea se face, de regulă, după prima consoană, celelalte trei trecându-se pe rândul următor (v. şi EXCEPȚIA I, EXCEPȚIA II):
ab-stract, con-structor, mon-stru, san-scrit.
• Unele succesiuni de patru consoane apar numai în cuvinte „formate”, în care despărţirea după pronunţare coincide cu cea după structură: m-scr; n-spr, n-zdr; x-str [pron. ksstr]: circum-scrie şi familia lui; numai din-spre, în-spre, un-sprezece şi familia lui; în-zdrăveni şi familia lui; numai ex-strofie.
• Despărţirea după pronunţare a succesiunilor de patru consoane cunoaşte două categorii de excepţii: CC-CC şi CCC-C.
EXCEPȚIA I LA REGULA 1.4.: Despărţirea CC-CC
• În unele succesiuni de patru consoane aflate între vocale din cuvinte aproape unicat, despărţirea după pronunţare se face după a doua consoană, ultimele două trecându-se pe rândul următor. Succesiunile în cauză sunt:
- ld-sp: numai feld-spat, feld-spatic
- nd-gr: numai land-graf, land-grafiat
- ng-st: numai gang-ster, gang-sterism şi tung-sten
- formaţii cu:
- un element de compunere terminat într-un grup consonantic:
port-: numai port-drapel
- un prefix terminat într-un grup consonantic: post-, trans-
ns-gr: numai trans-gresa, trans-gresiune
st-cr, st-pr, st-şc: numai post-criză; numai post-prandial, post-procesare; numai post-şcolar.
• Despărţirea CC-CC coincide cu structura acestor cuvinte din română, respectiv din limbile de origine. Nu este nevoie ca aceste succesiuni de consoane să fie memorate, deoarece se întâlnesc în cuvinte (semi)analizabile, compuse sau formate cu un prefix terminat într-un grup consonantic, şi li se poate aplica (şi) despărţirea după structură, care este destul de evidentă şi conduce la acelaşi rezultat.
Pentru secvenţa de patru litere-consoane incluzând digraful ch (+ e) [pron. k′] v. Despărţirea după pronunţare II.
EXCEPȚIA II LA REGULA 1.4.: Despărţirea CCC-C
• Succesiunile de patru consoane rst-n, rst-v între vocale (greu de pronunţat) se înregistrează într-un împrumut vechi (dejurst-vă) şi în trei derivate: (ne)vârst-nic şi vârst-nicie (înv., reg.) şi se despart după a treia consoană (VCCC-CV), a patra trecându-se pe rândul următor; li se adaugă împrumutul (înv.) sports-men. În aceste formaţii, despărţirea după pronunţare coincide cu cea după structură (din română, respectiv din limba de origine).
REGULA 1.5.: Succesiunile de cinci consoane: CC-CCC
• Cinci consoane se despart după a doua consoană: VCC-CCCV.
• Succesiunile de cinci litere-consoane aflate între vocale în cuvinte româneşti sunt pt-spr şi rt-sch – ultima, care cuprinde digraful ch, având patru sunete‑consoane: sch [pron. sk′]; ele se despart după a doua consoană, celelalte trecându‑se pe rândul următor. Ele se găsesc numai în opt-sprezece, al opt-sprezecelea şi port-schi (pentru chi v. Despărţirea după pronunţare II.), la care despărţirea după pronunţare şi cea după structură coincid. Li se adaugă ang-strom.
Această regulă nu are excepţii.
• Sintetizând, cele cinci reguli de despărţire pentru consoane sunt:
-C, C-C, C-CC, C-CCC, CC-CCC
iar cele patru excepţii de la aceste reguli sunt:
-C,C, CC-C, CC-CC, CCC-C
deci în succesiunile de 2, 3 şi 4 consoane, despărţirea se face de regulă după prima consoană; au alt regim anumite succesiuni de 2 consoane, care nu se despart, succesiunile de 5 consoane şi, în anumite condiţii, cele de 3-4 consoane, în care despărţirea se face după a doua consoană, iar în cazul unor succesiuni de 4 consoane, după a treia consoană.
5.1.1.2. Vocale
• Pentru o despărţire corectă a literelor-vocale trebuie cunoscută valoarea lor de sunet-vocală sau de sunet-semivocală. În caz de dubiu trebuie consultat Dicţionarul.
• Când despărţirea implică litere-vocale trebuie să se aibă în vedere faptul că literele e, i, o, u, y redau atât vocale propriu-zise, cât şi semivocale, despărţirea depinzând de valoarea lor.
• Vorbitorii nativi de română fac cu relativă uşurinţă distincţia sunet-vocală – semivocală la cuvintele din fondul vechi. În cazul neologismelor însă, pot exista mai frecvent dubii dacă unele succesiuni de litere-vocale se pronunţă cu vocală sau cu semivocală, deci cu hiat sau cu diftong, şi se despart ca atare: te-andrie, respectiv tea-tru.
• În principiu:
- două litere-vocale alăturate care notează vocale propriu-zise (în hiat) se despart: V-V
- când literele e, i, o, u, y notează o semivocală urmată de o vocală (făcând parte dintr-un diftong ascendent sau dintr-un triftong), despărţirea se face înaintea lor: -SV
- literele-vocale care notează sunete aflate în diftongi sau în triftongi nu se despart între ele;
- literele-vocale care în cuvinte cu grafii (parţial) străine notează împreună un singur sunet-vocală nu se despart: au fr. [pron. o] (desp. au-badă), ee engl. [pron. i] (desp. splee-nul), eu fr. [pron. ö] (desp. cozeu-rul), ie germ. [pron. i] (desp. lie-dul), ou fr. [pron. u] (desp. cou-lomb) ş.a.
Pentru situaţia specială în care se pot afla literele e, i în cuvinte româneşti v. 5.1.1. Despărţirea după pronunţare II.
• Regulile de despărţire a literelor-vocale se pot detalia în modul care urmează.
REGULA 2.1. Succesiunile V-V
• Două vocale alăturate se despart.
• Dintre două vocale propriu-zise alăturate, a doua se trece pe rândul următor; altfel spus, vocalele în hiat se despart.
• Cele două litere-vocale pot fi:
- diferite:
fa-eton, arha-ic, ba-obab, bacala-ure-at; behă-it, lingă-ul; hârâ-it, pârâ-ul; be‑atitudine, cere-ale, de-ictic, ge-ologie, le-onin, che-utoare, le-ul; ci-anură, zi-ar, pompi-er, i-onian, cafegi-ul; cro-at, po-et, cro-itor, bo-ur; lu-a, polu-are, continu‑ăm, du-et, bănu-ise, afectu-os; keny-an (nu: be//ată, io//nian, dar: bea-tă, cia-conă, geor‑gian etc.);
- identice:
ale-e, fi-inţă, alco-ol, continu-um, perpetu-um (mobile), vacu-um, dar continuu (desp. -nuu)/continuu (desp. -nu-u).
• Unele succesiuni de vocale apar în cuvinte „formate”, în care despărţirea după pronunţare V-V coincide cu cea după structură: anti-infecţios, bine-înţeles, contra-argument, co-ordona, re-examina.
REGULA 2.2. Succesiunile SV
Literele-vocale alăturate care notează o semivocală urmată de o vocală nu se despart.
• Nu se despart între ele, ci se lasă/se trec împreună pe acelaşi rând literele-vocale alăturate dintre care prima notează o semivocală, iar a doua o vocală, făcând parte dintr-un:
- diftong ascendent:
ba-ia, bă-iat, bă-ieţi, bea-tă, bia-tă, bo-uar, coa-fa, do-uă, du-ios, ghio-tura, ie‑pure, iu-bit, mior-lăi, no-uă, oa-meni, zi-ua; himala-yan, himala-yeni, bo-yul (nu: be//ată, dar: be-atifica etc.);
- triftong: ari-pioară, do-reau, le-oaică, leoar-că (nu: aripi//oară, dar: albi-oară etc.).
REGULA 2.3. Succesiunile V-S
• Literele-vocale alăturate care notează o vocală urmată de o semivocală nu se despart.
• Într-o succesiune de două litere-vocale alăturate, când prima notează o vocală, iar a doua o semivocală (care face parte dintr-un diftong sau dintr-un triftong), despărţirea se face, după caz:
• I. în succesiunile de litere-vocale în care e, i, o, u sau y notează o semivocală, aceasta se trece pe rândul următor când se află:
- după o vocală propriu-zisă, iar literele e, i, o, u, y care notează semivocala fac parte dintr-un:
- diftong ascendent:
accentu-ează, agre-ează, cre-ion, dubi-oasă, du-ios, gă-oace, gu-yanez, mama-ia, pro-iect, ro-iul, no-uă, ro-ua, su-ia, su-ie, tă-ia, tămâ-ia, tămâ-ie; a-yatollah (nu: accen//tuează)
- triftong: du-ioasă, înşe-uează, le-oaică, tă-iai, vo-iau (nu: al//bioară, dar: albi-oară etc.)
- după
un diftong ascendent
(deci tot după o vocală
propriu-zisă), iar
literele a,
e,
i,
o,
u
sau y
fac parte dintr-un diftong:
paragua-yan,
ploa-ie,
stea-ua
(nu:
al//bioară).
• Altfel spus,
- diftongii şi triftongii se despart de vocala sau de diftongul care îi precedă;
- diftongii alăturaţi se despart între ei.
• II. când vocala şi semivocala formează un diftong descendent, ele nu se despart:
ai-bă, au-gust, bojdeu-că, doi-nă, câi-ne, cey-lonez (nu: bojde//ucă, dar: a-i-kido etc.).
5.1.2. Despărţirea după structură
• Despărţirea după structură (numită şi despărţire bazată pe analiza morfologică sau (lexico-)morfologică) este guvernată de reguli întemeiate pe morfologia derivaţională, care reflectă structura cuvintelor din punctul de vedere al formării lor.
• Numai cuvintele „formate” – compuse sudate, derivate cu prefixe şi unele derivate cu sufixe – pot fi supuse (şi) despărţirii după structură.
• Și prin despărţirea după structură trebuie să rezulte numai secvenţe care sunt, fonetic, silabe, putându-se pronunţa şi independent, precum şi secvenţe care nu contravin pronunţării:
nu *artr//algie, *centr//african, *gastr//ectomie, *hexametilentetr//amină, *hidr//oxid, *într//ajutorare, *nevr//algie; nu *apendic//ectomie, *laring//ectocmie.
• Această modalitate se poate folosi numai la limita dintre elementele componente ale cuvintelor din categoriile enumerate. Pentru aceeaşi zonă a cuvântului, cel care scrie are, în anumite cazuri, libertatea de a alege, în funcţie de spaţiul disponibil şi de opţiunea sa, una dintre cele două variante de despărţire: dezinfecta: de-zinfecta/dez-infecta.
• Despărţirea după structură se aplică la cuvintele formate în limba română sau împrumutate gata formate şi care au o structură relativ transparentă. Ea nu este obligatorie şi are caracter cult, aplicarea ei depinzând de măsura în care cel care scrie recunoaşte forma şi sensul elementelor componente ale cuvintelor formate în limba română sau împrumutate gata formate din alte limbi. Recunoaşterea structurii acestor cuvinte depinde de gradul de cultură al vorbitorilor, de cunoaşterea de către ei a limbilor de origine şi de intuiţia lor lingvistică.
• Ea se poate aplica, alternativ sau/şi facultativ (alături de cea după pronunţare), atunci când sfârşitul unui rând coincide cu limita dintre componentele cuvintelor „formate”.
• În cazul cuvintelor aparţinând unor terminologii de specialitate şi alcătuite, în mare parte, din elemente vechi greceşti şi latineşti (precum ana-mneză), despărţirea morfologică este adesea accesibilă numai unor specialişti din domeniul respectiv.
• În română, despărţirea după structură este dusă mai departe decât în alte limbi romanice, aplicându-se nu numai cuvintelor analizabile, ci şi celor semianalizabile – deci formaţiilor în care se recunoaşte cel puţin unul dintre componente, chiar dacă nu există independent în formă sau/şi cu sens identice celor din formaţia respectivă.
• Este vorba deci de formaţii ale căror componente sunt neapărat, amândouă sau cel puţin una dintre ele:
- cuvinte independente: benz-aldehidă;
- elemente de compunere identificabile ca atare de către vorbitorii obişnuiţi (nu doar de către specialişti sau oameni de cultură): port-tabac, port-ţigaret.
• Despărţirea după structură nu se aplică la cuvintele neanalizabile în limba română – în care nu se recunoaşte nicio unitate mai mică cu sens lexical şi care cuprind numai componente neînţelese sau neproductive în româna actuală. Pentru asemenea cuvinte, norma prevede exclusiv despărţirea după pronunţare: ab-stract, su-biect, nu (şi) *abs//tract, *sub//iect.
• Unele cuvinte împrumutate sunt compuse numai în limba de origine. Structura lor în aceasta, necunoscută majorităţii românilor, nu reprezintă însă un criteriu pentru despărţirea lor după structură în română. De ex. mal-adresă „neîndemânare” (compus în franceză), în care se poate recunoaşte componentul mal- (prezent în româneşte în numeroase compuse, ca malformaţie etc.), nu are nicio legătură cu rom. adresă „domiciliu”; port-land (compus în engleză), în care se poate identifica elementul land, nu are nicio legătură cu rom. port, port- (dar portland nu se poate despărţi *por-tland după pronunţare deoarece tl nu este posibil la început de cuvânt şi de silabă).
• Despărţirea după structură nu se aplică împrumuturilor neanalizabile în limba română al căror al doilea element nu există în româneşte, cu un sens corespunzând celui din compus, ca un cuvânt independent sau în formaţii similare. Asemenea cuvinte pot fi supuse numai despărţirii după pronunţare, chiar dacă în limba de origine sunt compuse sau derivate, iar unii români recunosc structura respectivă, astfel încât o despărţire contrară ei ar putea să-i şocheze. Cf. fol-clor şi cuvintele înrudite, care se despart numai după pronunţare, fol-clor, în română neexistând ca elemente independente *folc, *lor (din engl. folk, lore); tran-silvan, deoarece silvan1, 2 înseamnă numai „compus chimic” sau „faun”.
• Detaliind, pot fi supuse (şi)
despărţirii după structură cuvintele
(semi)analizabile,
formate în limba română sau împrumutate (dar având o structură
recognoscibilă):
- compuse din cuvinte dintre care cel puţin unul există şi independent în limba română cu un sens corespunzând celui din compus, ori formate din elemente de compunere:
alt-ceva, alt-cumva; ast-fel; cinci-sprezece; de-spre; drept-unghi, fiind-că;
- compuse cu elemente de compunere: port-altoi;
- derivate cu prefixe:
dez-echilibru; in-egal, ne-stabil; post-eminescian; sub-acut, sub-linia (deşi b + l nu se despart după pronunţare în cuvinte „neformate”); trans-african;
• În compuse, precum şi în derivate cu prefixe în care ultimul sunet (vocală) al primului element şi primul sunet (tot vocală) al elementului următor se confundă în scris într-o singură literă, la despărţirea după structură se acordă prioritate ultimului element sau radicalui: prot-oxid, top-onomastică (ele se despart însă după pronunţare pro-to-, to-po-).
- derivatele cu sufixe care încep cu o consoană (-lâc, -lâu, -nic, -şor, -ţie) de la teme terminate în secvenţe consonantice: savant-lâc; pazvant-lâu; vârst-nic; *târg-şor; absorb-ţie.
• Pot fi de asemenea supuse despărţirii după structură formaţiile semianalizabile dintre ale căror componente cel puţin una există în limba română şi independent, cu acelaşi sens: feld-mareşal cf. mareşal.
• Componentelor cuvintelor „formate” li se poate aplica, dacă este necesar, despărţirea după pronunţare oriunde între celelalte secvenţe: ar-te-ri-os-cle-ro-ză.
• Despărţirea după structură nu se poate folosi pentru a indica rostirea silabisită.
• Când sunt posibile ambele variante de despărţire, despărţirea după pronunţare este indicată în Dicţionar prima, fiind cea preferată, după care se pun în evidenţă numai părţile din cuvânt pentru care cele două despărţiri diferă: altundeva (desp. al-tun/alt-un), arterioscleroză (desp. -ri-os-cle-/-o-scle-), despre (desp. des-pre/de-spre), dezechilibru (desp. de-ze-, -li-bru/dez-e-), dreptunghi (desp. drep-tunghi/drept-unghi), nestabil (desp. nes-ta-/ne-sta-), nestrămutat (desp. nes-tră-/ne-stră-), panafrican (desp. pa-na-fri-/pan-a-), portaltoi (desp. por‑tal-/port-al-), postaprindere (desp. pos-ta-prin-/post-a-), sublinia (a ~) (desp. su-bli-ni-a/sub-li-), transafrican (desp. tran-sa-fri-/trans-a-).
5.1.3. Raporturile dintre cele două modalităţi de despărţire
• Sintetizând, despărţirea după structură şi cea după pronunţare se pot găsi în următoarele raporturi:
- coincid în multe cazuri, ca în
anti-infecţios, port-bagaj, post-comunism, trans-carpatic;
Astfel, prin indicaţia albgardist, albgardistă (desp. alb-gar-) se reflectă faptul că, în prima sa parte, cuvântul poate fi supus despărţirii după pronunţare, în conformitate cu excepţia CC-C – despărţire care coincide cu cea după structură – , dar nu (şi) în conformitate cu regula generală C-CC (desp. al//bgardist), deoarece bg nu poate apărea la iniţială de silabă, cuvântul putând fi despărţit după regulă, la nevoie, doar ca albgar-dist; de atfel, secvenţa lbg apare numai în acest compus.
- diferă în multe cazuri, ambele modalităţi fiind corecte, fiecare din punctul de vedere respectiv:
de-zinfecta-/dez-infecta, electros-tatic/electro-static, hi-pe-ra-ciditate/hi-per‑aciditate, inte-racţiune/inter-acţiune, manus-cris/manu-scris, metap-sihic/meta-psihic, pe‑ninsulă/pen-insulă, pezeven-glâc/pezeveng-lâc, su-blingual/sub-lingual, teles-cop/tele-scop, tran-zacţie/tranz-acţie;
- despărţirea după structură poate contraveni regulilor de despărţire după pronunţare:
dez-echilibru, pan-african contravin regulii -C; port-altoi, post-aprindere, trans‑african – regulii C-C; sub-linia – excepţiei de la regula -CC;
- în multe cazuri, despărţirea după structură este un indiciu pentru cea după pronunţare (de ex. în absorb-ţie, adsorb-ţie, resorb-ţie, care se despart după excepţia de la regula C-CC).
• Ca urmare, în numeroase situaţii, despărţirea după structură poate dispensa de memorarea unora dintre foarte numeroasele succesiuni de consoane care reprezintă excepţii de la regulile generale de despărţire după pronunţare şi care privesc asemenea succesiuni întâlnite numai în cuvinte compuse (rar, şi în anumite derivate) (semi)analizabile. Este, de ex., cazul formaţiilor analizabile şi semianalizabile care cuprind secvenţe de trei sau patru consoane care se despart după a doua consoană (CC-C, respectiv CC-CC sau CCC-C) şi care sunt formate cu:
- elementul de compunere port-:
tipurile port-bagaj, respectiv port-chei, port-drapel;
• Pentru a se putea aplica (şi) despărţirea după structură, şi al doilea element al formaţiei (chiar dacă nu există totdeauna (sau este rar) ca un cuvânt independent, cu forma şi/sau sensul din compus) trebuie să fie recognoscibil cel puţin prin raportare la cuvinte asemănătoare sau la alte formaţii: tipul port-jartier (prin raportare la jartieră).
- prefixul post-:
tipurile post-calcul, respectiv post-traumatic;
- prefixul trans-: trans-renan;
- sufixele -lâc, -lâu, -nic, -şor, -ţie ataşate la teme terminate în succesiuni de consoane:
tipurile savant-lâc, pazvant-lâu, stâlp-nic, respectiv vârst-nic; variante cu sincopă, ca târg-şor; absorb-ţie.
5.1.4. Despărţiri interzise/nerecomandabile
• Există şi categorii de cuvinte a căror despărţire este interzisă sau cel puţin nerecomandabilă. Astfel, conform criteriului unităţii lexicale, nu se despart prin niciuna dintre modalităţi:
- siglele: nu SI//DA, U//NES//CO;
- derivatele scrise cu cratimă de la abrevieri: nu STB-//ist;
• Abrevierile şi derivatele de la ele devenite cuvinte urmează regimul cuvintelor: cefe-rist, la-ser.
- numele proprii de persoane: nu Po//pescu, Popes//cu;
- numeralele ordinale scrise în cifre şi litere şi cu cratimă: nu al V-//lea, a 5-//a.
5.1.5. Despărţirea cuvintelor scrise cu semne ortografice
• La cuvintele scrise cu semne ortografice, pentru păstrarea unităţii lor se recomandă evitarea despărţirii la capăt de rând atunci când locul acesteia ar coincide cu poziţia semnelor respective; însă, dacă nu poate fi evitată (de ex. în texte dispuse pe coloane), despărţirea se admite totuşi, şi anume la locul semnelor respective.
• Este vorba de:
- cuvinte compuse sau derivate şi locuţiuni scrise cu cratimă:
aducere-|aminte, calea-|valea, post-|scriptum, watt-|oră;
- cuvinte compuse complexe scrise cu linie de pauză:
americano – |sud-coreean sau americano – sud-|coreean;
- grupuri ortografice scrise cu cratimă: ducându-|mă, du-|te, fir-|ar, văzându-|mă;
- împrumuturi la care articolul şi desinenţele se leagă prin cratimă: slash-|ul, slash-|uri.
• Despărţirea cuvintelor scrise cu semne ortografice nu se face când la sfârşitul primului rând sau/şi la începutul rândului următor ar rezulta o singură literă – o consoană, inclusiv + -i „şoptit” sau chiar o vocală: nu dându-//l, mi-//a, dă-//mi.
• La grupurile ortografice, despărţirea în alt loc decât al cratimei lor (din|tr‑un, fi|r-ar) trebuie evitată, deoarece măreşte numărul cratimelor, contravenind şi principiului estetic în ortografie. La grupurile mai lungi şi când este absolut necesară, despărţirea se poate face totuşi şi în alt loc decât acela al cratimei, în funcţie de poziţia ocupată de acel grup faţă de sfârşitul rândului: du|cându-se.
• Când locul despărţirii la capăt de rând ar coincide cu locul liniei de pauză din interiorul unei formaţii, dacă despărţirea în acel loc nu poate fi evitată, linia de pauză ţine şi locul cratimei care ar fi marcat despărţirea la capăt de rând.
5.2. Despărţirea expresiilor şi a grupurilor de cuvinte
• Dacă nu mai încap pe un rând, se recomandă să nu se separe de la un rând la altul, ci, pe cât posibil, să se treacă împreună pe rândul următor:
- prenumele (sau abrevierile lor) şi numele de familie: nu Ion // Popescu, I. // Popescu;
- notaţiile cifrice care includ abrevieri: nu 10//km, art.//3.
•Se tolerează plasarea pe rânduri diferite a abrevierilor pentru denumiri generice, respectiv a numelor proprii din titulatura unor instituţii: FC | Argeş, Roman | SA, SC Severnav | SA, dar şi SC | Severnav SA (ca şi în scrierea neabreviată: Fotbal | Club Argeş, Fotbal Club | Argeş).