2. Reguli de scriere și de pronunțare literară a cuvintelor românești
Reguli de scriere și de pronunțare• Prezentele reguli de scriere și de pronunțare literară a cuvintelor românești privesc aspecte în legătură cu care, în scriere sau/și în pronunțare, pot exista ezitări ori greșeli – din cauza necunoașterii originii, a sensului și a structurii unor cuvinte sau din cauza influenței unor rostiri dialectale, învechite, populare etc.
• Prezentarea acestor reguli este necesară și pentru că ortografia limbii române (numită curent fonetică) nu este de fapt integral fonologică, ci este guvernată în unele cazuri și de alte principii.
• Nu sunt notate în scrisul curent asimilările produse în vorbire între sunete vecine, de ex. asurzirea lui b la [p] în cuvinte din fondul vechi înainte de consoane surde, precum îndeobște [îndeopște], obcină [opčină] (pop.), subsuoară [supsuŭară], subțire [supțire], dar și în neologisme ca absent [apsent], abține [apține], obtuz [optuz]; preiotarea lui e în cuvinte vechi ca mie [miĭe], vie [viĭe] sau pronunțarea [ŭa] a diftongului inițial de cuvânt sau de silabă scris oa- în cuvinte ca oameni [ŭameni], respectuoasă [respektu|ŭasă].
• Regulile de mai jos sunt, în general, valabile pentru toate cuvintele din familiile cărora le aparțin cele citate. Exemplele cu corp fonetic asemănător sunt distinse prin clasa lexico-gramaticală sau prin glosare. Literele sunt enumerate în ordine alfabetică, nu după locul/modul de articulare.
• În cazurile pentru care nu există reguli, scrierea/pronunțarea corectă trebuie memorată sau verificată în Dicționar.
• Pentru alte situații v. Mioara Avram, Ortografia pentru toți, și DIN.
2.1. (Grupuri de litere cu) consoane
2.1.1. c, chi sau g, ghi?
• Norma a optat pentru formele cu c, ch cangrenă, carafă, chitară, și nu pentru variantele cu g, gh *gangrenă, *garafă, *ghitară.
2.1.2. ci [či] sau [si]?
• În câteva împrumuturi relativ mai vechi din franceză, ci se pronunță [si]: ciclamen, citronadă; dar: cinema, citric, citrin.
2.1.3. h- sau ø?
• Se scriu cu h- și se pronunță cu [h] formațiile cu hetero- „diferit”, hexa- „șase”, hiero- „sfânt”: heterosexual, hexametru, hieratic, hieroglifă.
• Dar se scriu fără h- (și se pronunță ca atare) unele formații cu etero „diferit” și etero „de eter”: eterogen, eteromanie, precum și ierarhie; umor (nu: *humor (înv.), însă cu h‑ humorescă).
2.1.4. [ks]: cs sau x?
• Grupul de sunete pronunțat [ks] se scrie:
1. c + s în:
1.1. câteva cuvinte (mai ales provenite din limbi unde se scriu cu c(h)s): bucsău (deși adaptat din buxus), catadicsi, cocs, comics, ecstasy, fucsie „plantă”, hicsos, îmbâcsi, lacs „pește”, micsandră, sconcs, ticsi, tocsin „clopot de alarmă” (rar), vacs, vecsel (înv.);
1.2. unele nume proprii de familie: (Vasile) Alecsandri;
• Succesiunea de litere/sunete c + s în silabe diferite apare în compuse împrumutate/calchiate: blocstart, cârcserdar, cocsagâz, facsimil, rucsac.
2. x, de regulă, în:
2.1. numeroase cuvinte: chix, coxă, extaz, fux „manevră”, lax adj., a mixa, ruxandră, tix „praf de curățat”, toxină „substanță”;
2.2. numeroase nume proprii de persoană: Alexandra, (Grigore) Alexandrescu, Alexandri, Alexandru, Ruxandra.
• În scrierea unor nume de familie, lui x îi corespunde uneori ss: (Alfred) Alessandrescu, (Ioan) Massim.
2.1.5. m sau n înainte de b, f, p?
• 1. Înainte de b și p se scrie m și se pronunță [m], nu n (inclusiv în prefixe din derivate românești sau împrumutate/calchiate care înaintea altor consoane se scriu cu n): ambulanță, amplasa, bomboană, combate, complăcea, emblemă, emplastru, imbatabil, improviza, imputa, îmbolnăvi, îmbunătăți, împacheta, împărat, împături, umbla;
• Elementul sin- are înainte de b, f, p, în cuvinte neanalizabile, varianta sim-: simbioză, simbol, simfonie, simpatie (dar: sinfazic).
• 2. Însă se scrie n și se pronunță [n] și înainte de b sau de p în:
2.1. compuse împrumutate: input, Kronprinz, lumpenproletariat;
2.2. elemente de compunere/prefixe ca avan-, non-, pan-: avanport, avanpost, avanpremieră; nonprofit, panpsihism;
2.3. nume proprii străine de localități: Banbury, Brandenburg (de unde s. comun brandenburg), Canberra, Istanbul (dar Stambul), Nürnberg;
• Dar se scriu și se pronunță fie cu m, fie cu n înainte de b și de p unele substantive proprii:
- nume de localități din România compuse cu sân- „sfânt”: Sâmbotin (jud. Gorj)/Sânbotin (jud. Vaslui), Sânbenedic, Sânpetru (și ~Almașului, de Câmpie, German, Mare, Mic), Valea Sânpetrului, conform Legii 290/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României;
- nume de persoane cu purtători din România: Goldemberg/Goldenberg, Goldenblum, Kernbach, Rosemberg/Rosenberg, Rosenbaum, Rosenblat, Rosenbusch, Weinberg/Vaimberg sau cu purtători străini: Gutenberg, Steinbeck;
- nume de sărbători: Sâmpetru/Sânpetru.
• 3. Înainte de f se scrie m și se pronunță:
3.1. [m] în:
3.1.1. cuvinte ca amforă, bomfaier, camfor, damf, îngâmfat, limfă, nimfă, pamflet, triumf, a umfla, zamfir;
3.1.2. elementul amfi-: amfibiu, amfibrah, amfiteatru, amfitrion;
3.1.3. nume proprii: Pamfil, Zamfira;
3.2. se scrie n și se pronunță n (și nu m [m]) în:
3.2.1. cuvinte precum confort, fanfară, a fonfăi;
3.2.2. prefixul infra-: infraacustic, infralegal, inframicrobiologie, infrapaginal, infraroșu, infrastructură.
2.1.6. -răsc, -răscu, -răște -răști sau -resc, -rescu,-rește, -rești?
• După r se scrie și se pronunță:
ă: -ăsc la ind. prez. pers. 1 sg. și 3 pl. și conj. prez. pers. 1 sg., -ăști la ind. și conj. prez. pers. 2 sg., -ăște la ind. prez. pers. 3 sg. la verbele de conjugarea a IV-a terminate la infinitiv în -î care primesc augmentul -esc: eu, ei urăsc, tu (să) urăști, el urăște;
e: în -resc, -rescu, -rește, -rești în adjective, adverbe, nume proprii de persoane și de locuri derivate cu sufixele -esc, -ește, -escu, -ești: tătăresc; tătărește; Tatarescu/Tattarescu/Tătărescu; Tătărești (jud. Satu Mare); sunt însă atestate și nume proprii de persoană sau de localități în -ăscu, -ăști: Tătarăscu/Tătărăscu; Tătărăști (jud. Bacău).
2.1.7. s sau c + i?
• În câteva împrumuturi din franceză, [s] se redă (etimologic și prin tradiție) prin c (+i): ciclamen, citronadă.
2.1.8. s sau z?
• Înaintea anumitor litere (reprezentând consoane surde sau sonore, inclusiv sonante (m, n, l, r), ori vocale) se scrie s sau z și se pronunță [s] sau [z] în funcție, în general, de rostirea actuală a vorbitorilor de limbă literară; la unele cuvinte pot exista ezitări cu privire la grafie/pronunțare.
• I. Se scrie s și se pronunță [s]:
1. în prefixele des- și răs- înaintea consoanelor surde [k] și [č] (scrise c, respectiv c + e, i), [k′] (scrisă ch + e, i), f, h, p, t, ț: a descânta, a descentraliza, a descheia, a deschiaburi, a descifra, a desfereca, a deshăma, a despotcovi, a destăinui, a se desțăra (rar); a răsciti, a răscoace, a răsfierbe, răsplată, a răstălmăci;
• Aceste prefixe pierd pe -s final în derivate de la baze care încep cu s: a desăra, a răsuci, a răsufla.
2. în prefixele des-, răs- și înaintea consoanei sonore z: a deszăpezi, a deszăvorî, a răszice;
3. (inclusiv înaintea unor consoane sonore și a unor sonante) în derivate/compuse analizabile (formate în limba română sau împrumutate) cu:
3.1. elementul plus-: plusvaloare;
3.2. prefixul trans-: transdanubian, translucid, transmutație, transnațional;
• Dar tranz- înainte de vocală în cuvinte împrumutate, neformate/neanalizabile în limba română: tranzacție, tranzistor, tranzit.
4. în compuse împrumutate: aisberg, fosgen, glasbeton, glasvand, jurisdicție și în nume proprii străine (în care este pronunțat și [z]): Desdemona, Dresda, Israel, Lesbos, Svetlana;
5. înainte de m în:
5.1. finala -sm: marasm, pleonasm, sarcasm;
5.2. finala -smă: agheasmă, carismă, catapeteasmă, clismă, fantasmă, miasmă, mireasmă, plasmă, prismă, schismă, tenesmă;
5.3. sufixul -ism: comunism, simbolism;
6. în contexte variate (inclusiv la inițială și înainte de sonante), în alte cuvinte mai vechi sau mai noi, fără nicio regulă formală: cicisbeu; a desluși, disgravidie, disjunctor; lesbiană, slab, smântână, a sminti, a smulge, snoavă, svastică, sveter, a trăsni, a trosni, dar bezmetic, beznă, izlaz.
• II. Se scrie z și se pronunță [z]:
1. înaintea consoanelor sonore b, d, g, [g′] (scrisă gh + e, i), [ğ] (scrisă g + i), j și v (inclusiv la inițială de cuvânt și în variantele de prefixe diz-, răz- din derivate analizabile, formate pe teren românesc sau împrumutate): a azvârli, brazdă, dizgrație, a izgoni, mâzgii, Pazvante; a răzbate, a răzda (rar), a se răzgândi, a se răzghina (reg.), a răzjudeca; a zbura (dar, prin tradiție, revista Sburătorul), zdup, a zghihui (înv., reg.), zgomot, zvelt;
2. în prefixul dez- înaintea consoanelor sonore b, d, g, [g′] (scrisă gh +e, i), v și a sonantelor și înainte de vocale: a dezaproba, a dezbobina, a dezdoi, a dezechilibra, a dezgheța, a dezghioca, a dezgoli, a dezinfecta, a dezlega, a dezmoșteni, a deznaționaliza, a dezonora, a dezrădăcina, a dezrăsuci, a dezumaniza, a dezvinovăți;
3. înaintea sonantelor l, m, n (inclusiv la inițială) în cuvinte ca: bezmetic, beznă, boleaznă, buzna, cazma, caznă, cizmă, gleznă, guzlă, hazna, izlaz, izmană, izmă, iznoavă (pop.), a îndrăzni, niznai, pizmă, razna, răzleț, răzmeriță, rozmarin, roznovean, tăzlăuan, zlătar, zloată, zlot, a zmângăli, zmeu, zmeură; dar: a desluși, slab, smântână, snoavă;
4. în împrumuturi și în nume proprii pronunțate în limba română literară actuală cu [z] intervocalic (ca în etimon): Câmpiile Elizee, concluziv, coroziv, (semi)ocluziv, elizeu;
• Dar se scrie conclusum (lat.) [s pron. s/rom. z].
5. în elementul izo-: izoanaliză, izobară, izocoră, izodinamică, izoedric, izofonă, izoglosă, izohipsă, izolinie, izomer, izonefă, izooctan, izoparafină.
• III. În cuvintele analizabile formate cu sufixul -nic se scrie și se pronunță s [s], respectiv z [z], în funcție de consoana finală a bazei:
1. casnic, dosnic, josnic, năprasnic (< năprasnă (înv., reg.));
2. colhoznic, groaznic, obraznic, paznic.
• Dar în împrumuturi neanalizabile se scrie și se pronunță conform etimonului: becisnic, praznic.
• IV. Se admit variante scrise și pronunțate cu s [s]/z [z] în cuvintele disertație/(colocv.) dizertație, disident/(colocv.)dizident, la care variantele cu z [z] au devenit uzuale chiar în limbajul îngrijit și în practica universitară, urmând tendința mai veche în limbă de sonorizare a lui s intervocalic la z (ca în bazin, chermeză, viteză din mai vechile basin, chermesă, vitesă); se recomandă însă în continuare numai premisă, sesiune; cf. și filozof/(livr.) filosof s. m., pl. filozofi/filosofi, teozof/(livr.) teosof și familiile lor.
• V. Se scrie s (conform principiului tradițional-istoric), deși se pronunță uzual [z] în elementul cvasi- [cvazi]: cvasinormal, cvasitotalitate, cvasiunanim.
2.1.9. sp, st, str sau șp, șt, ștr?
• În grupurile sp, st, str la inițială de cuvânt
1. se scrie s și se pronunță [s] (nu [ș]) în anumite împrumuturi din engleză, franceză, italiană, latină: spray, staff, stat „tabel” (~ de plată), stofă, a strangula;
2. se scrie ș și se pronunță [ș] (nu [s]) în împrumuturi din germană: ștrand, ștras.
2.1.10. x [ks] sau [gz]?
• Litera x redă fie grupul de consoane surde [k + s], fie grupul de consoane sonore [g+ z], conform principiului tradițional-istoric, și anume:
• 1. x se pronunță [ks]:
1.1. la inițială de cuvânt + V: xantom, xenofob, xilofon;
1.2. la finală de cuvânt: box, complex, fenix, fix, fox, lax adj., index, limax, linx, lux, ortodox, perplex, phoenix, pix, prolix, sfinx, xerox;
1.3. în interiorul cuvintelor:
1.3.1. + C surdă (± C): ambidextru; a excava, excepție, a excita, a exfolia, a explica, exsudat; imixtiune; inexpugnabil, inextricabil; a juxtapune;
• În asemenea cuvinte, scrierea și pronunțarea lui x ca [s] este ieșită din uz: O enigmă nesplicată... Eminescu (= neexplicată).
1.3.2. după n, r: anxietate, marxism;
1.4. în nume proprii ca Alexandru, Felix, Sextil, Xenia;
• 2. În poziție intervocalică, x se pronunță [ks] sau [gz], și anume:
2.1. [ks] în cuvinte ca aproximație, axă, bauxită, coxalgie, detoxifica, doxă (fam.); a exacerba, a exagera; execrabil, exegeză, exigență, exit-poll; a fixa, hexametru, luxemburghez, maxim, oxid, reflexe, taxă, toxic;
2.2. [gz] în neologisme latino-romanice ca auxiliar, elixir, exact, a exala, a exalta, examen, exantematic, a exaspera, execuție, exemplu, a exercita, exercițiu, a exemplifica, a exersa, a exila, a exista, exotism, a exulta;
• Nu există reguli general valabile, ci numai unele îndrumări orientative, în funcție de etimologie (latino-romanică), de calea de pătrundere (orală sau scrisă), de pronunțarea în limba de origine (mai ales franceză) sau contrară acesteia ș.a., iar grafia și pronunțarea trebuie memorate sau verificate: când în Dicționar nu se indică pronunțarea înseamnă că x se rostește cu valoarea componentelor lui c +s: [ks]; pronunțarea lui ca [gz] este indicată în Dicționar.
• La pluralele în -i ale cuvintelor terminate în -x se scrie cș și se pronunță [kș]: bocși „câini”, complecși, fenicși „palmieri”, ficși, focși, indecși „degete”, lacși „pești”, limacși, lincși, lucși „unitate de măsură”, ortodocși, perplecși, phoenicși „plante”, prolicși, sconcși „animale”, sfincși; cf. și mixt – micști.
• 3. în Bruxelles și bruxellez, x se pronunță [s]: [brüsel];
• 4. în unele cuvinte și nume proprii străine, x are valoarea [ø]: Bordeaux [bordo].
2.1.11. x, s/ex sau es?
• 1. La inițială, se scrie ex și se pronunță [eks] în cuvinte:
1.1. împrumutate gata formate (înainte de consoană surdă, inclusiv de literele c, c + e): excava, excepție, excurs, excursie, expatria, explica, exploata, expre adv.; expres1, 2 adj., adv.; expres3 s. n.
1.2. în care ex este prefix: a exînscrie; ex-premier.
• 2. Dar se scrie es și se pronunță [es] în cuvinte:
2.1. împrumutate mai recent: espresor, espresso (cafea) (it.);
2.2. în care această secvență face parte din radical (nu este prefixul ex-): escadrilă, escalada, escroc, espadrilă (nu: *excroc etc.).
• Nu trebuie omise în scris sau în pronunțare (cum se întâmplă uneori) x în favoarea consoanei următoare, nici consoana care urmează după x: excrescență, exsudat (nu: *ecrescență, *exudat).
2.1.12. x sau cț?
x și cț nu trebuie confundate în scriere și pronunțare în reflexie „fenomen fizic” și reflecție „gândire”.
2.2. Vocale și semivocale
2.2.1. â sau î?
• Prin Hotărârea Academiei Române din anul 1993 privind înlocuirea literei î „din i” cu â „din a” în interiorul cuvintelor, scrierea cu â în situații determinate a devenit obligatorie în publicațiile oficiale din România (fără ca nerespectarea acestei reguli să poată fi sancționată legal) și în învățământ (unde încălcarea ei antrenează scăderea notei).
• Dar există în continuare edituri, instituții, persoane (mai ales literați, dar și unii lingviști) și publicații care aplică regula anterioară a scrierii numai cu î din i sau/și care cer periodic revenirea la ea. Limba română se singularizează astfel prin aplicarea simultană a două ortografii, uneori în aceeași publicație.
• Conform acestei Hotărâri, sunetul [î] este redat în limba română actuală prin două caractere, â și î (cu litere-suport diferite, dar cu același semn diacritic), după criteriul distribuțional/al poziției în cuvânt și după cel al structurii morfologice.
• Sunetul [î] se notează actualmente prin:
1. litera â numai în interiorul cuvintelor: ascultând, brâncă, brânză, câmp, când, pârâu, a râde, râmnic, rând, râpă, râu, român, sfânt, târg, vânt, vrâncean, inclusiv în:
1.1 derivate cu sufixe de la cuvinte terminate în -î: coborâre, coborâș, coborâtor de la a coborî;
1.2. forme flexionare ale verbelor de conj. a IV-a terminate la inf. în -î: coborâi, coborâsem, coborând, coborât de la a coborî;
2. litera î:
2.1. la inițiala cuvintelor: în, încă, a începe, a se întuneca, a înțelege, și, respectiv, la finala verbelor de conj. a IV-a în -î: a amărî, a borî, a coborî, a doborî, a hotărî, a mohorî, a omorî, a pârî, a scociorî, a tăbărî, a urî, a vârî, a zăvorî și a s. imambaialdî.
2.2. în interiorul cuvintelor: numai în compusele în care al doilea element începe cu î-: bineînțeles, semiîntuneric și în derivatele cu prefixe de la cuvinte care încep cu î-: neîmblânzit, neîncepere; a preîncălzi, a preîntâmpina; a reîmprospăta, a reîncălzi; a subîmpărți, a subînțelege;
• În unul și același cuvânt pot apărea deci atât â, cât și î: a se întâmpla, nemaiîntâlnit, a preîntâmpina.
3. În ce privește substantivele proprii:
3.1. scrierea numelor de localități din România s-a adus în acord cu Hotărârea Academiei prin Legea nr. 290/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României:
Brânzeni, Câmpulung, Întrerâuri, Pârâul Rece, Râmnicu Sărat, Râpile, Râu de Mori, Românești, Sâmbotin/Sânbotin, Sânbenedic, Sângeorgiu de Pădure, Sângeorz-Băi, Sânicolau Mare, Sântana, Sântă Măria (~ Orlea), Sfântu Gheorghe, Târgoviște, Târgu Jiu, Topârcea, Vrânceni; excepție: Pârău Gruiului;
3.2. numele de familie purtate de români se pot scrie în interior cu â sau cu î, în funcție de tradiția familiei, de voința purtătorilor și, în epoca modernă, de actele de stare civilă,
C. Brâncuși, D. Brândză, V. Pârvan, V. Râpeanu, Topârceanu (cf. nume de localitate Topârcea), Vântu, Vrânceanu, dar și, cu alți purtători, Brîncuși, Brînză, V. Cîrlova, E. Gîrleanu, Pîrvan, B.T. Rîpeanu, G. Topîrceanu, Vîntu, Vrînceanu (și Vrănceanu).
4. Sunetul [î], fie că este scris cu litera â, fie că este scris cu litera î, se redă în transcriere prin [î].
5. În editarea/reproducerea/transcrierea unor texte datând din perioade când nu operau normele actuale, redarea trebuie făcută tacit conform acestora, întrucât distincția â – î nu are valoare fonetică.
6. Litera ы [î] din interiorul cuvintelor și al numelor proprii din limbi scrise cu alfabetul chirilic trebuie redată prin â, nu prin î: bâlină, Bâvalov, Cernâșevski, kalmâc, kârgâz, Kârgâzstan, Kolâma, Saltâkov, Vâborg.
2.2.2. sânt, sînt sau sunt?
• Hotărârea Academiei din 1993 prevede și revenirea la formele din seria sunt în loc de sînt, dar expresia „în grafia limbii române” din titlul ei a provocat inițial o oarecare derută, chiar la unii lingviști; corect (conform principiului fonologic predominant în ortografia românească), ea trebuie interpretată ca privind și pronunțarea.
• În reproducerea formelor verbale în cauză din texte mai vechi, populare etc., formele din seria sînt trebuie redate acum cu grafia sânt.
2.2.3. a, e, i sau ea, ă, â după j și ș?
• După j și ș se scrie în general, în funcție de structura morfologică a cuvântului, a, e, i sau ea, ă, â și se pronunță [a], [e], [i], respectiv [ěa], [ă], [î], și anume:
• I.1. De regulă, în radicalul cuvântului se scrie a, e, i (și nu ea, ă, â – cu excepțiile de mai jos) și se pronunță [a], [e], [i] și nu [ěa], [ă], [î]:
1.1. a: cârjaliu; jalbă, jale, jalon, jaluzea, jar, javră, tânjală („proțap”, cf. a se lăsa pe ~); e: a jecmăni, a jeli; i: jilav, jiletcă, jilip, jilț, jir;
1.2. e: a așeza, a deșela, a deșerta, a înșela, a înșeua, șelar, șeptic, șerpar, șerpaș, șerpoaică, șes adj., s., șesime; i: mașină, șir; a: jalbă, mușama, paușal, șa, șade, șalău, șale, șapcă, șapte, șarpe, șasă (f. de la adj. (pop.) șes), șase;
• Dar actualmente se admite și scrierea cu ea în deșartă adj., vb./deșeartă, înșală/înșeală (deși e din radical alternează cu a, nefiind vorba de augmentul -ează/sufixul -eală), ca și a lui așează (cu a în radical), la fel cu a lui atașează (cu ea din augment).
2. Însă se scrie ă, â și se pronunță [ă, î] în derivate:
2.1. jălbar, jăratic, jărăgai, stejăriș (după jalbă, jar, stejar);
2.2. ă: deșănțat, șăgalnic, șăluț, șănțuleț, șătrar (după șagă, șal, șanț, șatră), â: a șâșâi.
• II. În articolul hotărât f. sg., în desinențe și în sufixe se scriu și se pronunță vocale din una din cele două serii, în funcție de clasa morfologică a cuvintelor și respectându-se identitatea vocalei acestora după alte consoane decât j, ș, și anume:
1. substantivele și adjectivele feminine cu tema terminată în j, ș se scriu și se pronunță cu:
1.1. -ă la NA sg. neart.: broșă, grijă, lojă, plajă, tijă, vrajă; cenușă, fruntașă adj., s., gureșă, mătușă, păpușă, tovarășă, ușă (ca în mamă, bună), și la V sg. neart.: tovarășă (opus V m. sg. sau NA f. pl. tovarășe);
1.2. -a la NA sg. art.: grija, loja, plaja, tija, vraja; broșa, cenușa, fruntașa, gureșa, mătușa, păpușa, tovarășa, ușa (ca în mama, buna);
1.3. -e la GD sg. neart. și la NA pl.: plaje, tije; broșe, fruntașe, gureșe, tovarășe (ca în mame, bune);
2. verbele de conj. I cu tema terminată în j, ș se scriu și se pronunță cu:
2.1. -a la infinitiv și în formele și cuvintele provenite de la acesta (imperf., part., imper. 2 sg. neg., inf. lung substantivat): angaja, angajam, angajat, angajare; atașa, atașam, atașat, atașare (ca în lucra, lucram, lucrat, lucrare);
2.2. -ează (la verbele cu augment) la ind. prez. pers. 3: angajează, aranjează, atașează, erijează, șarjează (ca în lucrează);
2.3. -ă neaccentuat la ind. prez. pers. 3: îngrașă (la fel ca în ascultă) și accentuat la ind. prez. 1 pl. și perf. s. 3 sg. angajăm, angajă; îngrășăm, îngrășă (ca în lucrăm, lucră);
2.4. -e (la verbele fără augment)/-eze (la verbele cu augment) la conj. prez. pers. 3 să angajeze, să îngrașe (ca în să cânte, să lucreze).
• III. Verbele de conj. a IV-a cu tema terminată în j, ș se scriu și se pronunță cu:
1. -i la infinitiv și în formele și cuvintele provenite de la acesta (ind. prez. 1 pl., perf. s., part., ger., imper. 2 sg. neg., inf. lung substantivat): a îngriji, îngrijim, îngrijii, îngrijind, îngrijit, îngrijire; a ieși, ieșim, ieșii, ieșind, ieșit, ieșire (ca în a citi, citim, citii, citind, citit, citire);
• Astfel, la verbele cu tema terminată în j sau ș, gerunziul este diferit la majoritatea verbelor de conj. I: îngrijându-se (de la a se îngrija „a se neliniști”) și, respectiv, a IV-a: îngrijind (de la a îngriji „a avea grijă”).
2. -eam/-ească (la verbele cu sufix/augment) la ind. imperf. pers. 1, respectiv la conj. prez. pers. 3: îngrijeam, să îngrijească; sfârșeam, să sfârșească (ca în citeam, să citească).
• IV. Sufixele se scriu cu a, ă, ea și se pronunță cum se scriu:
1. -ar: birjar; călușar, cenușar, chițibușar, cireșar, coșar, gogoșar, toboșar (ca în lemnar);
2. -ământ: îngrășământ (ca în legământ);
3. -ăreasă dacă sunt legate (cel puțin virtual) de -ar: cenușăreasă (după cenușar) și -ereasă dacă sunt legate de -er: lenjereasă (după lenjerie);
4. -ărie dacă sunt legate (cel puțin virtual) de -ar: birjărie (înv.); chițibușărie, gogoșărie (după birjar, chițibușar, gogoșar; la fel ca în berărie) și -erie dacă sunt legate de -er: lenjerie, menajerie (ca în frizerie, tapițerie) sau independente: cartușerie;
5. -ător: crucișător, înduioșător, înfricoșător, îngrășător (ca în temător);
6. -eală: bălmăjeală (fam.), gălbejeală (pop.), oblojeală (pop.), prăjeală, tânjeală „tânjire”, vrăjeală (fam.); greșeală, învălmășeală, lingușeală, moleșeală, răgușeală, sfârșeală, zăpușeală (ca în îndrăzneală);
• Tânjeală „tânjire” (rar), format cu sufixul -eală de la verbul a tânji, se distinge astfel de tânjală „proțap”, care este probabil împrumutat ca atare.
7. -ean: blăjean, clujean, dejean, doljean, gorjean, lugojean, sălăjean, zaporojean; argeșean, crișean, (trans)făgărășean, ieșean, (mara)mureșean, orășean, someșean, timișean (ca în brașovean);
• Însă se scrie -ian și se pronunță [ĭan] după un radical vocalic: buzoian, vasluian și [ian] în argentini|an, bolivi|an, iraki|an, israeli|an.
8. -ească: vitejească; arendășească, ostășească, papistășească, strămoșească, tovărășească (la fel ca în bărbătească);
9. -eață: roșeață (ca în negreață);
• Dar unele nume proprii s-au fixat (și) în forme care nu respectă regulile, diferind de adj./s. comun corespunzător: nume de persoane: Argeșan(u)/Argeșeanu, Cartojan, Crișan/Crișean, Făgărășanu/Făgărășeanu, Gorjan, Ieșanu, (Ana) Lugojana, Orășanu, Sălăjan, Someșan(u)/Someșeanu, Stolojan, Șearpe; nume de locuri: Argeșani, Blăjani, Botoșani, Clejani, Crișan, Crișana, (Cubleșu) Someșan, Dejan, Dejani, Drăgășani, Focșani, Petroșani (localități), Transfăgărășan (drum); nume de firme: Argeșana, Clujana, Someșana (față de adj. și s. comune argeșean, clujean, crișean, dejean, făgărășean, lugojean, șarpe, someșean, transfăgărășean).
2.2.4. e sau i?
• Se scrie i, nu e, și se pronunță [i] în finala -atic (nu -atec): iernatic, jăratic, ostatic; cf. și a deretica, petic, a trimite.
• Cf. și nume de localități: Tomnatic (jud. Alba, Bihor, Timiș), Văratic (jud. Vaslui), dar și Tomnatec (jud. Hunedoara), Văratec (jud. Neamț).
2.2.5. e sau ie?
• Uneori poate exista ezitare între scrierea/pronunțarea cu e [e] sau cu ie [ĭe].
• La început de cuvânt și de silabă după vocală se scrie e sau ie, în funcție, în general, de pronunțarea actuală a vorbitorilor de limbă literară, de etimologie, dar și de tradiție (scrierea și pronunțarea putând sau nu să concorde).
•1. În majoritatea neologismelor, la început de cuvânt și de silabă după vocală se scrie e și se pronunță (de către oamenii culți) [e]: ecran, educație, efect, efemer, elev, elocvent, epic, epocă, epopee, elan, eră, Europa, examen; aed, aerodrom, alee, coexistență, idee, poem, inclusiv în verbe cu augmentul -ez: agreez, creez, efectuez, procreez, recreez; la fel în cuvinte mai vechi, cu caracter cărturăresc, ca egumen, episcop, evanghelie, evreu (în timp ce unii vorbitori obișnuiți le pronunță cu [ie]).
• Dar ierarhic, ierarhie, ierarhiza.
• 2. În câteva cuvinte din cel mai vechi fond al limbii – pronume personale și forme ale verbului a fi –, se scrie e, dar se pronunță [ĭe]: eu, el, ei, ele; ești, este, e, eram, erai, era, erați, erau.
• 3. Se scrie ie și se pronunță [ĭe] în:
3.1. cuvinte din fondul vechi: ied, iederă, ieftin, iepure, ieri, a ierna, a ieși; baie, bătaie, cărăruie, cheie, femeie, voie, inclusiv la forme ale verbelor cu finală vocalică a radicalului: bântuie, biruie, lălăie, măcăie, mângâie, suie, taie, trebuie;
3.2. verbe neologice cu radical cu finală vocalică: atribuie, contribuie (prin asimilare la verbele din fondul vechi suie, trebuie); cf. și bruiez, deraiez;
3.3. neologisme cu ie în etimon: hematopoieză, proiect.
2.2.6. ea sau ia?
• 1. La început de cuvânt și de silabă după vocală:
1.1. se scrie ia și se pronunță [ĭa] când alternează cu ie: baia/baie, băiat/băieți, femeia/femeie, iadă/iede, iarnă/ierni, întemeiază/să întemeieze, îndoială/îndoieli, a tăia/taie, să trăiască/trăiește, trebuia/trebuie, îndoială/îndoieli, vasluian/vasluieni sau cu i: joia/joi, a treia/trei;
1.2. se scrie ea, dar se pronunță [ĭa] în pr. ea [ĭa]; se diferențiază numai grafic f. sg. aceeași – m. pl. aceiași.
1.3. în neologisme, vorbitorii limbii literare actuale pronunță [ěa] (nu [ĭa]), sub influența scrierii: aleea/alee, creează/creez, efectuează/efectuez.
• 2. După d, l, n, r, s, t, ț și z, diftongul se scrie ea (nu ia) și se pronunță [ěa] (nu [ĭa]): deal, leac, neam, reavăn, seară, teapă, țeapă, zeamă; dar cf. hiatul [e-a]: leal.
• 3. Dar se scrie ia în diabolo, diavol și în (adj.) pr. aceștia, atâția (unde alternează cu i).
• 4. Se scrie cea, gea și se pronunță [ča, ğa] când formează o silabă: acea [a|ča], ceapă, ceasuri, a cincea, să lucească, a tăcea; fugea [fu|ğa], geacă, geamuri.
• Secvențele scrise cia, gia se pronunță în unele cuvinte [či|a], [ği|a] (în două silabe/cu hiat, i având valoare de vocală): ci|anură, colegi|al, elegi|ac, Luci|a, Luci|an, Ligi|a.
În alte cuvinte, ele se pronunță [ča], [ğa] (formând o silabă, cu i literă diacritică): ciaconă [ča|conă], ciadian [ča|dian], giardiază [ğar|diază].
• 5. După b, f, m, p și v se scrie și se pronunță:
5.1. ea [ěa] când alternează cu e: beat/beți, să bârfească/bârfesc, să meargă/merg, cârpeală/cârpeli, veac/veci (în expr.);
5.2. ia [ĭa] când alternează cu ie: biată/biete, fiare/fier, amiază/amiezi, piatră/pietre, viață/vieți.
• Astfel, beată [běată] „băută” se deosebește de biată [bĭată] „sărmană”.
• 6. După ch, gh se scrie:
6.1. ea când alternează cu e: agheasmă/aghesmei, blochează/blochez, cheag/a închega, cheamă/chem, a deochea/deoache, gheară/gheruță, gheată/ghete, gheață/ghețuri, încheagă/a închega, tinichea/tinichele, a veghea/veghez;
6.2. ia când nu există forme alternante, iar trigrafele chi, ghi au valorile [k′], [g′]: chiar, chiabur; ghiaur, maghiar.
2.2.7. eai, eau sau iai, iau?
• 1. La început de cuvânt și de silabă după vocală se scrie iai, iau și se pronunță [ĭaĭ, ĭaŭ]: i-ai, ia-i, iau, îndoiai, îndoiau; suiai, suiau.
• 2. După consoană se scrie și se pronunță după aceleași reguli ca la ea, ia:
2.1. eai, eau: beau, șleau, urecheai, urecheau, vegheai, vegheau;
2.2. iau: miau.
2.2.8. eo, eoa sau io, ioa?
• 1. Se scrie totdeauna io, ioa după c, g (pronunțate [č], [ğ]) și după ch, gh (pronunțate [k′], [g′]) rostite în aceeași silabă, când i este literă diacritică: cior|chine, giol; cioară, gioar|să; chior, chioșc, șchiop, ghiol, (cu) ghiotura, ghiozdan; chioară, șchioapă, ghioagă.
• 2. ceo, geo notează secvențe pronunțate în silabe diferite ([če|o], [ğe|o]): lance|olat, merce|olog, urce|ol; ge|odă, ge|oid, ge|ologie, ge|onomic, sau în aceeași silabă, când e este literă diacritică ([čo], [ğo]): Geor|ge, geor|gian, Sângeor|giu de Pădure, Sângeorz|‑Băi.
• 3. După alte consoane se scrie de obicei eo, eoa și se pronunță cu diftong/triftong [ěo], [ěŏa]: a leor|păi, a pleos|căi; leoar|că, dar io în feleș|tioc (reg.).
2.2.9. -i [i], [i] sau ø?
• 1. -i este devocalizat [i] (și nu formează silabă):
1.1. la sfârșit de cuvânt după C(C): ace|lași, a|dormi, albi adj. m. pl., az|vârli, bebe|luși, buni, crezi, cum|peri, domni, drăgă|lași, e|levi, fi|ori, go|lași, ieși, în|suși, lu|crezi, lupi, muști, nopți, oa|meni, o|braji, pescă|ruși, puști, pomi, roți, se|nini, to|tuși, vi|sezi;
1.2. în anumite compuse: câ|teși|trei, ori|când, ori|cât.
• 2. Însă -i final este plenison:
2.1. după C(C) + l, r (muta cum liquida): afli, aștri, codri, membri, umbli;
2.2. în nume proprii de familie cu purtători români: (Piața) Lahova|ri, Moru|zi sau în nume proprii străine: Go|ri, Kara|chi [karači], So|ci.
• 3. În succesiunile chi, ci, ghi, gi, -i final de cuvânt are valoarea fonetică ø: a|jungi [ajunğ], cinci [činč], dragi, joci, mergi, reci, unchi [unk′], unghi [ung′], ungi.
2.2.10. -i,-ii, -iii, (rar) iii-i?
• Litera i prezintă un caz particular prin aceea că la sfârșit de cuvânt pot apărea în scris un i, doi i, trei i și, rar, patru i (-i, -ii, -iii, -iii-i), cu pronunțări uneori identice sau apropiate, în timp ce scrierea este diferită – fiind conformă principiului morfologic.
• Deși aceste reguli sunt făcute cunoscute încă din școală (unde i „se numără”, respectiv „nu se numără” ca sunet distinct: vocală, semivocală, i „șoptit”), există totuși uneori ezitări sau confuzii, mai ales în scris.
• I. În flexiunea nominală
1. Se scriu cu un singur -i
1.1. pluralul nearticulat al adjectivelor masculine și, uneori, și feminine (inclusiv cu grupul muta cum liquida):
pl. neart. m. scris buni (prieteni)/(prieteni) buni pronunțat ca i „șoptit”: [buni]
pl. neart. m. și f. scrise dragi (prietene)/(prietene) dragi, reci (ochi)/(ochi) reci, sarmale reci pronunțate fără i (nici „șoptit”): [drağ], [reč]
pl. neart. scrise (ochi) albaștri, negri pronunțate cu o vocală [i]: [albaștri], [negri]
cf. și acri, ampli, celebri, centupli, cvadrupli, cvintupli, ipohondri, mândri, mediocri, neutri, sextupli, simpli, (sub)multipli, supli, tripli;
alpeștri, ecveștri, iluștri, lacuștri, măieștri, rupeștri, sihaștri, tereștri;
1.2. pluralul nearticulat al substantivelor masculine (inclusiv cu grupul muta cum liquida):
pl.
neart.
scris
(dragi/dragii)
frați/prieteni pronunțat
cu i
„șoptit”:
[frați],
[priĭeteni]
dar: sg. și pl. unchi scris și pronunțat fără i (nici „șoptit”): [unk′]
pl. neart. scris pl. cercei, sg. și pl. pui pronunțate cu semivocala ĭ: [čerčeĭ], [puĭ]
pl. neart. scris (acești/alți/anumiți/ceilalți (doi)/mulți/niște/puțini/unii) membri pronunțat cu vocala i: [membri]
cf. și acri, arbitri, aștri, băiețandri, cafri, ciocli, cuscri, extratereștri, felibri, membri, metri, miniștri, negri, orfevri, socri, (sub)multipli, tigri; sihaștri;
1.3. pluralul nearticulat și genitiv-dativul singular nearticulat al substantivelor feminine:
pl. neart., GD sg. neart. scrise (aceste/acestor) nopți pronunțate cu i „șoptit” [nopți]
dar: pl. f. neart. scris (aceste) prietenii (de la prietenie) pronunțat cu diftongul [iĭ]: [priĭeteniĭ]
1.4. pluralul pronumelor/adjectivelor pronominale posesive: (ai) noștri, (ai) voștri
nu se scriu niciodată cu doi i: (prietenii) noștri/ai noștri (prieteni))
pronunțate cu 1 vocală [i]: [noș|tri].
• 2. Se scriu cu doi i (-ii)
2.1. pluralul articulat al adjectivelor masculine antepuse (inclusiv cu grupul muta cum liquida):
pl. art. scris bunii (lui prieteni), albaștrii (ei ochi), celebrii (săi părinți)
pronunțate cu o vocală [i]: [buni], [albaștri], [čelebri]
cf. și acrii, amplii, centuplii, cvadruplii, cvintuplii, ipohondrii, mândrii, mediocrii, negrii, neutrii, sextuplii, simplii, (sub)multiplii, suplii, triplii;
alpeștrii, ecveștrii, iluștrii, lacuștrii, măieștrii, rupeștrii, sihaștrii, tereștrii;
2.2. pluralul articulat al substantivelor masculine (inclusiv cu grupul muta cum liquida):
pl. art. scris (toți) prietenii, membrii pronunțat cu 1 vocală [i]: [priĭeteni], [membri]
cf. și puii, frații, unchii, cerceii, cioclii, colegii (pl. de la coleg)
arbitrii, aștrii, băiețandrii, cafrii, cuscrii, extratereștrii, felibrii, membrii, metrii, miniștrii, negrii, orfevrii, socrii, (sub)multiplii, tigrii; sihaștrii;
2.3. pluralul nearticulat al adjectivelor (de ambele genuri) și al substantivelor masculine și neutre cu i în radical (terminate la m. sg. în -iu): adj. curbilinii, rectilinii, proprii, stranii; s. barcagii, colegii (pl. de la colegiu);
2.4. pluralul nearticulat al substantivelor copil, fiu:
pl. neart. al s. copil scris copii pronunțat cu diftongul [iĭ]: [ko|piĭ]
cf. și fii;
2.5. genitiv-dativul singular articulat al substantivelor feminine:
GD sg. art. scris nopții (aceleia) pronunțat cu 1 vocală [i]: [nop|ți]
2.6. genitiv-dativul singular articulat (al substantivelor feminine desemnând grade de rudenie, relații sociale) + posesive conjuncte: maică-mii/-tii/-sii, (fam.) mamă-mii/-tii/-sii, (vulgar) mă-tii-/sii, (pop., fam.) soră-mii/-tii/-sii (în tempo rapid: sor-mii/-tii/-sii), stăpână-mii/-tii/-sii;
2.7. pluralul nearticulat al substantivelor feminine cu singularul în -ie: familii, vii.
• 3. Se scriu cu trei i (-iii)
3.1. pluralul articulat al adjectivelor masculine antepuse cu i în radical (terminate la m. sg. în -iu): propriii (lui fii), straniii (lui prieteni);
3.2. pluralul articulat al substantivelor copil, fiu:
pl. art. scris (toți) copiii pronunțat cu 2 vocale: [kopi|i]
cf. și fiii.
• 4. Se scriu (foarte rar) cu patru i (iii-i) adjectivele de sub 3.1. la pluralul articulat hotărât + cliticul de dativ posesiv legat prin cratimă: propriii-i (fii).
• II. În flexiunea verbală
• 1. Se scriu cu un singur -i
1.1. (neaccentuat) la verbe de conj. I, a III-a indicativul prezent persoana 2 singular: (tu) afli, intri, umbli, umpli sau (monosilabic) la imperativul pozitiv persoana 2 singular zi;
1.2. (accentuat) la verbele de conj. a IV-a cu radicalul terminat în consoană la:
1.2.1. infinitiv și formele compuse cu el (cond. prez., imper. neg. pers. 2 sg., ind. viit.): a citi [čiti], aș citi, nu citi, voi citi; a veni, aș veni, nu veni, voi veni;
1.2.2. perfect simplu persoana 3 singular: (ea, el) citi, fugi, veni:
perf. s. pers. 3 sg. scris (ea, el) citi pronunțat cu 1 vocală [i]: [čiti]
1.3. la verbul a fi: infinitivul și formele compuse cu el (cond. prez., imper. neg. pers. 2 sg., ind. viit., cond. perf., conj. perf., viit. anter.): a fi, aș fi, nu fi, voi fi, aș fi citit, să fi citit, voi fi citit;
• 2. Se scriu cu doi i (-ii)
2.1. la verbele de conj. I cu infinitivul în -ia (a apropia): indicativul prezent persoanele 1, 2 singular: (eu, tu) apropii (și gerunziul: apropiind);
2.2. la verbele de conj. a IV-a cu radicalul terminat în consoană (și la verbe de altă conjugare cu neregularități: a ține) la:
2.2.1. perfect simplu persoana 1 singular: (eu ) citii, fugii, venii;
perf. s. pers. 1 sg. scris (eu) citii pronunțat cu diftongul [iĭ]: [citiĭ]
2.2.2. indicativ și conjunctiv prezent persoana 2 singular: (tu) (să) știi, ții, vii;
2.3. la verbele de conj. a IV-a cu radicalul terminat în -i (a înmii, a prii, a pustii, a se sfii): inf., cond. prez., imper. neg. 2 sg., ind. viit., ger.:
formele scrise a se sfii, (eu) m-aș sfii, nu te sfii, (eu) mă voi sfii, sfiindu-mă
pronunțate cu 2 vocale [i]: [sfii]
2.4. la verbul a fi: imperativ persoana 2 singular fii, conjunctiv prezent persoana 2 singular (tu) să fii
2.5. imperativ pozitiv persoana 2 singular + -i: zi-i
• 3. Se scrie cu trei i (-iii) perfectul simplu persoana 1 singular la verbele de conj. a IV-a cu radicalul terminat în -i (a înmii, a se sfii):
perf. s. 1 sg. scris (eu) mă sfiii pronunțat cu 1 vocală [i] + 1 diftong [iĭ]: [sfiiĭ]
• III. Sintetizând raportul grafie – pronunțare
• 1. la cuvintele cu un i în radical și un i ca desinență, grupul -ii de la plural nearticulat argintii [ar-ğin-tiĭ], copii [ko-piĭ], fii [fiĭ], respectiv pers. 2 știi [știĭ] reprezintă o realitate fonetică: diftongul descendent -ii̯;
• 2. la tipul grafic copiii, fiii (cu un i în radical: copil, fiu) se recomandă pronunțarea finalei la plural articulat ca i silabic: copiii [ko-pi-i], fiii [fi-i];
• 3. la tipul grafic cu i ca desinență în formele de la plural articulat (oamenii, elevii) se recomandă pronunțarea la finală cu i silabic: [ŭa-me-ni], [e-le-vi];
• 4. în cuvinte care includ un grup muta cum liquida, la substantive de tipul unchi [unk′] și la adjective de tipul propriu, diferențele dintre formele grafice la plural nearticulat și articulat se neutralizează în pronunțare, ambele grafii corespunzând aceleiași realizări fonetice, ca i silabic: arbitri, arbitrii [ar-bi-tri], codri, codrii [ko-dri].
2.2.11. i- sau î-?
• Se scrie și se pronunță cu i- (nu cu î-) a incarna „a crește în carne”, a investi1 „a plasa capital”, dar cu î- a îmbiba, a încarna „a întrupa”; întreprindere (nu *intreprindere).
2.2.12. -iu sau ø?
• -iu final (-ciu, -riu, -toriu), care exprimă o realitate fonetică (cu excepții ca Mateiu Caragiale), trebuie scris iu și pronunțat [ĭu] în adjective ca aleatoriu, definitoriu, tranzitoriu și în substantive neutre ca acvariu, auditoriu, contrariu, crematoriu, salariu, serviciu – nu *aleator, *salar, *servici.
2.2.13. o sau eu, oe, ö?
• Se scrie ö și se pronunță [ö] în câteva cuvinte străine în care se păstrează grafia (și pronunțarea) din limba de origine (în cele mai multe cazuri germana), ca föhn, löss, röntgenterapie.
Se scrie eu și se pronunță [ö] în împrumuturi parțial adaptate în care se păstrează grafia și pronunțarea din limba de origine (în cele mai multe cazuri franceza): cozeur, friteuză, maseur, monteuză, a pasteuriza, remaieuză etc., dar și io în machieur (rar)/machior.
Se scrie oe și se pronunță [ö] în câteva cuvinte străine în care se păstrează grafia și pronunțarea din limba de origine (latina ș.a.), ca phoenix.
2.2.14. oa sau ua?
• 1. La început de cuvânt și de silabă, diftongul oa se scrie oa, dar se pronunță [ŭa]): oameni [ŭameni], oare, oaste, oază, respectuoasă [respektu|ŭasă].
• 2. După consoană, diftongul se scrie oa și se pronunță, în general, în rostirea literară, [ŏa]: boare, coadă, culoar, doar, foarte, goană, hoardă, joacă, loază, luxoasă, moară, noadă, poartă, roată, soare, șoaptă, țoapă, voal, zoaie. Dar: acuarelă, bouar, descuama, jaguar, nouar, piuar, scuar, trotuar.
• 3. După vocală se scrie:
3.1. oa când alternează cu o: cuvioasă/cuvios;
3.2. ua când alternează cu uă: (a) doua, piua, roua, steaua, ziua/două, piuă, rouă, (reg.) steauă, ziuă sau cu ŭ: băcăuan, tăzlăuan/Bacău, Tazlău.
2.2.15. -u sau -ul?
• 1. Articolul hotărât masculin enclitic -(u)l se notează obligatoriu în scris (în virtutea etimologiei, a necesității dezambiguizării formelor gramaticale, a tradiției), iar pronunțarea lui este recomandată în exprimarea oficială, solemnă.
În vorbirea curentă, acest -l nu se mai pronunță, rostirea lui fiind datorată influenței scrierii asupra pronunțării.
• 2. În unele nume proprii de locuri, -u final apare ca urmare a omiterii lui -l final din art. hot. -(u)l. Această grafie este inconsecventă și încă în discuție în terminologia geografică, dar sistematică și legiferată pentru unitățile administrativ-teritoriale cu denumiri formate din substantiv comun + o complinire: Dealu Viei, Domnu Tudor, Hanu lui Pală, Izvoru Ampoiului, Orașu Nou, Orașu Nou-Vii, Pârău Gruiului, Râmnicu Sărat, Satu Mare, Satu Vechi, Târgu Jiu, Turnu Măgurele, sau în care (cel puțin) un component este substantiv propriu: Mihai Viteazu.
• Omiterea lui -l conduce în unele cazuri la o structură silabică neobișnuită în partea finală, cf. Pârău Gruiului [pârâ|u], dând naștere la o nouă realizare a opoziției articulat ~ nearticulat.
• Dar Legea 290/2018 este inconsecventă, incluzând și un număr restrâns de localități cu nume similare (provenite din substantive comune articulate + o complinire), dar scrise cu -l: Dealul Viei, Drumul Carului, Hanul Ancuței, Izvorul Trotușului, Pârâul Rece, Satul Vechi.
• 3. Uneori, același nume de persoană (chiar și cu același purtător) apare scris cu și fără -l sau -u finali: Ș.V. Episcupescul/Piscupescu; Pompei/Pompeiu/Pompeius.
2.2.16. u pron. [u] sau [ü]?
• În unele împrumuturi din franceză, u se pronunță [ü]:
alură [alüră], carură [karüră], cupură [kupüră], ecru [ekrü], etui [etüi], fondu, fondue [fõdü], fumé [füme], parură [parüră], sanculot (rar) [sankülot], tul [tül], tutu [tütü], uni [üni] (dar ecuson); ele nu trebuie scrise cu iu: *aliură, *cupiură; dar: computer [u pron. engl. ĭu], însă computare.
2.2.17. u sau o?
• Se scrie și se pronunță u, nu o, în cuvinte precum fascicul, fasciculă, vehicul ș.a.
2.2.18. Vocale în hiat
• În limba română există multe alăturări de vocale în hiat: a|ed, a|er, a|erodrom, argentini|an, ci|anură, co|existență, colegi|al, du|el, elegi|ac, E|uropa, famili|a, famili|e, ge|ologi|e, Ligi|a, Luci|a, Luci|an, ide|al, po|em.
• Ele apar și în cuvinte compuse scrise cu cratimă: astă-|iarnă și în cuvinte străine: whisky|uri.
• În nume proprii la origine grecești și latinești vechi, succesiunea ea este hiat în Ene|a (dar diftong în terminația -e|ea: Amalteea); nu se pronunță cu hiat, ci cu diftong Au|gust.
• Un caz particular de vocale în hiat îl reprezintă vocalele duble (pronunțate ca atare în rostirea îngrijită): contra|atac, agre|ez, ale|e, epope|e, ide|e, fi|ință, alco|ol, acaju|ul.
• În istoria limbii române s-au manifestat idiodincrazia vorbitorilor pentru hiat și tendința reducerii hiatului, prin rostirea ca diftong a unor vocale alăturate, cf. mai vechiul *te|atru, devenit și în rostirea literară tea|tru.
• Pentru a deosebi situațiile în care două litere-vocale învecinate redau un hiat sau un diftong, cuvintele rostite cu hiat sunt semnalate în Dicționar prin marcarea accentului la cuvintele cu mai mult de o silabă, respectiv prin indicarea despărțirii la capăt de rând a altora.
2.3. Litere duble
• În unele cuvinte pot apărea litere-consoane și litere-vocale duble, uneori chiar multiple.
• Astfel, se scriu obligatoriu cu litere duble cuvintele românești compuse sau derivate în care primul, respectiv al doilea component se termină, respectiv începe cu aceeași literă (v. mai jos).
• Litere duble apar și în unele abrevieri:
AALLRR pentru Altețele Lor Regale, EEG pentru electroencefalogramă.
• Facultativ, litere duble sau chiar multiple pot reda lungirea expresivă a unor cuvinte (v. mai jos).
2.3.1. Litere-consoane duble
I. Poziția literelor-consoane duble
• Literele-consoane duble se întâlnesc:
1. în interiorul cuvintelor (majoritatea);
2. la finala unor împrumuturi: all (right), baseball, bluff, boss, business, bypass, exit‑poll, grill, homeless, jazz, löss, mall, miss, mistress, music-hall, off, staff, topless, watt;
3. la inițiala unor cuvinte (numai accidental): *rromân și, imediat după 1989, rom scris *rrom în loc de țigan, inclusiv pentru a se evita confuzia cu român, sau în nume proprii străine: Llosa, Lloyd (pentru pronunțare v. mai jos).
• Literele-consoane duble/multiple pot nota lungirea expresivă a unor sunete-consoane în interjecții: brr, prrr, sst (inclusiv în cazul unor consoane care nu se dublează în cuvinte din alte clase lexico-gramaticale: șșș, șșșt, țț) sau pentru exprimarea superlativului absolut: acrru, rrrău.
• În trecut s-au folosit litere-consoane duble pentru a se distinge unele neologisme de omonime din fondul vechi: *cassă, *massă, față de casă, masă; litere-consoane duble se păstrează uneori și astăzi, nejustificat, din limba de origine, în utilizarea unor împrumuturi: *stress pentru stres.
II. Pronunțarea literelor-consoane duble
1. Literele-consoane duble notează, de regulă, două sunete-consoane, care se pronunță:
1.1. identic (în silabe fonetice și grafice diferite), în:
1.1.1. compuse din cuvinte independente, inclusiv în împrumuturi recente și în nume proprii:
aerofotogram|metrie, ohm|metru, port|tabac, vacuum|metru; part-|time; Sân|nicolau;
1.1.2. derivate cu prefixe sau formate cu prefixoide de la cuvinte care încep cu aceeași consoană ca aceea în care se termină prefixul:
hiper|realist, in|navigabil; în|nădi, în|nămoli, în|nebuni, în|negri, în|negura, în|nobila, în|noda, în|noi, în|nopta, în|nora; post|totalitar, răs-|străbun, sub|bibliotecar, super|refractar, trans|siberian;
• Dar se scriu cu un singur n îneca, înota, unde în nu este prefix, și (conform tradiției) înăbuși, înăclăi, înăduși, în care nu se mai recunoaște faptul că au fost formate cu prefixul în- de la năbuși, năclăi, năduși, actualmente ieșite din uz.
• răsuci, răsufla se scriu cu un singur s, prefixul răs- confundându-se cu ră- înainte de s, dar răs- se poate atașa cu cratimă în derivate ocazionale: a se suci și a se răs-suci.
1.2. diferit: [k] și [č] notate cu aceeași literă, c și c + e, i:
ac|cent, ac|ces, boc|cea, ciubuc|ciu, Isac|cea, oc|cident, suc|ces, vac|cin, Zambac|cian.
2. În unele cuvinte împrumutate și nume proprii străine sau scrise după model străin și în derivate de la acestea, litera-consoană dublă poate nota, în conformitate cu regulile limbii respective, un singur sunet, care se pronunță în contexte românești:
2.1. la fel cu litera-consoană simplă:
2.1.1. în împrumuturi:
(a) cappella, adagietto, addenda, (ad) litteram, affettuoso, alla (breve), (à la) russe, assai, allegro (ma non) troppo, allegretto, anno (Domini), banner, appassionato, babysitter, bestseller, bidonville, bitter, bossa-nova, box-office, bourrée, bravissimo, café‑frappé, call-girl, cannelloni, cappucino, cherry, coffee-break, challenger, chardonnay, cloisonné, commedia dell’arte, (concerto) grosso, confetti, consommé, corrigenda, cottage, crossing‑shot, curriculum, curry, cutter, dressing, expressis (verbis), flipper, flutter, fortissimo, full-time, gaullist, glissando, globe-trotter, graffiti, grizzly, grosso (modo), happening, happy-end, hippy, hobby, horror, jacuzzi, kibbutz, kidnapping, larghetto, lobby, mass-media, mezzosoprană, minnesänger, miscellanea, modelling, mortadella, motto, offshore, passim, passing-shot, peppermint, plotter, puzzle, quattrocento, rapper, rummy, scrabble, setter, sex-appeal, shopping, sotto-voce, sparringpartner, stripper, summa (cum laude), summit, summum, sunnit, thriller, travelling, trotteur, tutti-frutti, vedda, vivacissimo;
2.1.2. în nume proprii străine:
Apollo, Bruxelles, Buddha, Eiffel, Guineea-Bissau, Lloyd, Lully, Pierrot, Sezession, Sierra Leone, Simmental, Sybilla, Tartuffe, Zeppelin;
2.1.3. în nume de familie românești scrise după model străin:
Bolliac, Mille, Millo, Pallady, Pally, Philippide, Ressu, Rosetti;
• Dublarea literei-consoană se folosește, la unele nume de persoane românești, pentru a da o impresie de exotism sau a evoca o ascendență străină: Ana/Anna, Jeni/Jenny, Negruț(iu)/Negruzzi.
2.2. diferit, în unele împrumuturi, nume proprii străine sau românești scrise după model străin:
2.2.1. ca altă consoană decât cea notată prin litera-consoană simplă:
ll sp. standard/cat. [l′]: caudillo [caŭdil′o], seguidilla [seg′idil′a], sevillan [sevil′an]; Llobregat [l′obregat], Llosa [l′osa], Llull [l′ul′]; zz [ț] în împrumuturi și nume proprii din italiană: intermezzo [pron. rom. intermețo], mezzosoprană, mozzarella, paparazzo, pizza, pizzicato; Buzzati;
2.2.2. (în combinație cu o literă-vocală) ca o semivocală:
fr. ill uneori [ĭ]: Braille [braĭ], grisaille [grizaĭ], Marseilleza [marseĭeza], millefeuille [milföĭ].
2.3.2. Litere-vocale duble
I. Poziția literelor-vocale duble
• Literele-vocale duble se întâlnesc:
1. la inițiala unor cuvinte/nume proprii (rar):
aa|lenian, (Vasile) Aa|ron, i|ișoară, o|olit;
2. în interiorul unor cuvinte:
alco|ol, aracce|evism, continu|um, du|umvir, fe|erie, fi|indcă, ne|erladez, perpetu|um (mobile), vacu|um, zo|ologie.
• În limba româna modernă se scriu (și se pronunță) cu o singură vocală prerie, proroc (nu ca în trecut: *preerie, *prooroc).
3. la finala unor cuvinte:
3.1. -ee la singularul sau și la pluralul unor substantive feminine; la pluralul substantivelor neutre terminate la singular în -eu și la femininul plural al adjectivelor terminate la masculin singular în -eu:
ale|e, amentacee, apnee, azalee, camee, compozee, epopee, galinacee, graminee, melopee, onomatopee, papaveracee, primulacee, seboree, trahee; lice|e; sebace|e;
3.2. -uu la adjectivele de tipul ambiguu, precum și la adăugarea articolului sg. -(u)l și a desinenței de pl. -uri la substantive neutre terminate la singular în -u/-u sau în -uu:
atu|ul, atu|uri; rezidu|ul, rezidu|uri.
• Accidental, literele-vocale pot fi multiplicate pentru a nota lungirea expresivă a unor sunete, mai ales în interjecții: piuuu, tii/tiii, Uraaa!, uu (inclusiv în cazul unor vocale care nu se repetă în cuvinte din alte clase lexico-gramaticale: ăăă, zăău), pentru exprimarea superlativului absolut: acruu, maare, biinee, buună ș.a. sau pentru punerea în evidență a vocativului: Nenee! moș Andronic o spus o poveste. Bogdan.
II. Pronunțarea literelor-vocale duble
• Literele-vocale duble notează, de regulă, două sunete-vocale, care se pronunță:
1. amândouă, identic (și așa cum se scriu), în silabe diferite/în hiat, în cuvinte:
1.1. simple:
alco|ol, continu|um, du|umvir, ghe|enă „iad” (față de ghenă „amenajare pentru aruncarea gunoiului”), gre|ement, o|ogeneză, o|olit, perpetu|um (mobile), pri|incios, vacu|um, zo|o;
1.2. „formate” (în română sau împrumutate), și anume:
1.2.1. compuse: giro|orizont;
1.2.2. cu prefixe sau cu prefixoide:
anti|inflamator, contra|amiral, co|opta, ne|economic, infra|acustic, intra|atomic, juxta|articular, para|aldehidă, pre|electoral, re|examina, supra|aglomerat, ultra|acustică; auto|observa, electro|optică, euro|obligațiune, foto|obiectiv, izo|octan, magneto|optică, micro|organism, neuro|oftalmologie, toxi|infecție;
1.2.3. cu sufixe: conști|ință, cuvi|ință, fi|ință, pri|ință, ști|ință;
• Dar se scriu și se pronunță cu un singur i: cunoștință < cunoaște + -ință, încunoștința, recunoștință.
1.3. la pluralul articulat în -iile al unor substantive feminine în -sie,-ție etc.: aberați|ile; obsesi|ile;
1.4. în forme verbale cu augmentul -ez: ind. prez. 1, 2 sg., conj. prez. 1, 2 sg., 3 la verbe cu radicalul în e; gerunzii în -ind la verbe cu infinitivul în -ia, -ie, -i; în substantive provenite din infinitive lungi cu radicalul în e: (să) agre|ez, cre|ez, suple|ez; abrevi|ind, fi|ind, scri|ind, ști|ind; recre|ere.
• 2. ca o singură vocală, și anume ca sunetul-vocală simplu respectiv:
aalenian [alenian], Aaron [aron], afrikaans [afrikans], Aavram [avram], Eekhoud [ekhoŭt], Isaac [isac], Maastricht [mastriht], Oort [ort], Oost [ost], Oost Vlaanderen [ostvlanderen], Uusimaa [usima].
• 3. În unele cuvinte, prima dintre literele-vocale se pronunță ca sunet-vocală, iar a doua ca semivocală/parte a unui diftong; la GD sg. neart. și la pl. neart. al unor substantive feminine; în formele cu augmentul -ează de la verbe cu radicalul în -e; în unele nume proprii; în adjectivele de tipul ambiguu:
ale|ea [aleĕa], ce|ea ce [čeĕače], mediterane|ean [mediteraneĕan]; aberații; ind. prez. 3 agre|ează [agreĕază], cre|ează, suple|ează; Andre|ea [andreĕa], Core|ea, Dulcine|ea, Eritre|ea, Guine|ea;
• 4. În unele cuvinte împrumutate, literele-vocale duble pot avea alte valori decât în cuvintele românești, în funcție de regulile ortografice ale limbii de proveniență:
engl. afterschool [aftărskul], agreement „acord” [ăgriment], groom [oo pron. engl. u], indoor [indor], tweed [tuĭd], weekend [uĭkend]; lat. equus [qu pron. rom. kv].
• 5. Litere-vocale duble se întâlnesc și în nume proprii străine, precum și în nume de persoană românești scrise după model străin (dintre care unele au și variante scrise cu litera-vocală simplă), care se pronunță în unul dintre modurile de mai sus:
Aachen [ahăn], Aaron/Aron, Aasen (norv.), Aavram/Avram, Betle|em, Core|ei, (Câmpiile) Elize|e, Google [gugăl], Hawaii [pron. rom. havaĭ|engl. hăŭaĭ], Hollywood [holiud], Isaac/Isac, Mendele|ev, Nausicaa, Noua Guine|e, Noua Ze|elandă, Panatene|e, Peer (Gynt) [per], Varlaam/Varlam.
• În spirit ludic, litere-vocale duble se folosesc în jocuri de cuvinte: târgul de carte Bookfest (cu trimitere la engl. book „carte” și la București); Ce spun cărțile. Bookiseli [buk′iseli], de Gheorghe Erizanu, sau într-un nume românesc de scenă, Cheloo [k′elu].
2.4. Accentul
• Accentul poate fi fonetic sau (și) grafic.
2.4.1. Accentul fonetic
• I. În limba română, accentul este liber (cu poziție variabilă), caracter în virtutea căruia poate distinge omografe, și anume:
• 1. cuvinte (clase lexico-gramaticale/sensuri):
barem1 adv. – barem2 s. n., cavalerie1 „ordinul cavalerilor” – cavalerie2 „parte a armatei”, colonie1 „apă de colonie” – colonie2 „localitate; teritoriu; grup”, companie1 „tovărășie; societate” – companie2 „unitate militară”, haină adj. f. – haină s., mozaic1 adj. m., s. m. „adept al mozaismului” – mozaic2 s. n. „lucrare decorativă”, torturi pl. de la tort – torturi pl. de la tortură, vestibul1 „cavitate a urechii” – vestibul2 „încăpere”;
• 2. forme gramaticale: pers. 3 sg. ind. perf. s. cântă, încuie – prez. cântă, încuie.
• II. Locul accentului în cuvânt (exemplificat cu formele-tip ale cuvintelor)
• Conform normelor literare actuale, în limba română:
• 1. sunt oxitone (accentuate pe ultima silabă):
1.1. cele mai multe cuvinte terminate în C:
con|vec|tor, dis|co|bol, duș|man, ma|ri|nar;
1.2. unele cuvinte terminate în V (în afară de ă, â, y) – verbe la infinitiv, cuvinte străine etc. – sau în diftongi:
a|li|go|te, bo|le|ro, ci|ti, de|ba|ra, ho|tă|rî, lu|cra, ta|bu; pă|rea;
• 2. sunt paroxitone (accentuate pe penultima silabă):
2.1. majoritatea cuvintelor terminate în V:
bo|dy, co|bo|râ|re, co|hor|tă, art. co|hor|ta, mer|ge, ne|u|tru, plă|ce|re, sa|fa|ri;
2.2. unele cuvinte terminate în C: doc|tor, lec|tor, vec|tor, vul|tur;
• 3. sunt proparoxitone (accentuate pe antepenultima silabă):
ba|zi|li|că, fa|mi|li|e, fu|ri|e, gi|ne|re, ma|fi|e, mo|tri|ce (nu *furie, *mafie);
• 4. sunt superproparoxitone (accentuate pe a patra silabă dinspre sfârșitul cuvântului):
bi|vo|li|ță, că|lu|gă|ri|ță, doc|to|ri|ță, la|po|vi|ță, pre|pe|li|ță, ve|ve|ri|ță.
• Prin numărul mare de cuvinte recente din engleză accentuate pe silaba inițială (cf. baby-boom [pron. beĭbibum], blockbuster, checklist, room-service [pron. rumservis], sound blaster [pron. saŭndblastăr]), această repartiție a accentelor tinde să se modifice în româna actuală.
• 5. La puține cuvinte, norma literară actuală admite două variante accentuale: polip/polip.
• 6. Nu există criterii precise pentru predicția locului accentului în toate cuvintele și formele și de aceea pot exista ezitări și oscilații și se fac uneori greșeli (mai ales la împrumuturi):
*colibri, *taxi, *tiramisu în loc de colibri, taxi (dar maxi-taxi), tiramisu.
• Trebuie evitată tendința deplasării accentului spre începutul cuvântului, care se observă la diverși profesioniști (mai ales sub influența modelului limbii engleze): *colon, *pancreas.
• 7. În funcție de uzul literar actual, prezentele norme recomandă o singură accentuare la cuvinte (substantive, adjective) și nume proprii precum:
acatist, anaforă, anost, antic, aripă, avarie, axilă, bantu, bengali, bolnav, butelie, calcar, caracter, călugăriță, chivot, delebil, doctoriță, Dobrogea, duminică, dușman, editor, februarie, fenomen, furie, gingaș, hatman, ianuarie, icos, intim, jilav, miros, nandu, niscai, penurie, picnic, pilotă, pojghiță, precaut, pricină, profesor, puber, radar, regizor, satiră, sever, simbol, simpozion, șervet, trafic, unic, vector, vultur.
• 8. Unele accentuări și silabații nerecomandate de normă sunt percepute ca greșite/inculte:
*amnistie, *butelie, *capsulă, *email „smalț”, *seif (corect: amnistie, butelie, capsulă, email, seif).
• 9. Norma accentuală fiind relativ laxă, alte accentuări decât cele recomandate se pot utiliza în anumite cazuri, fiind uneori livrești, chiar resimțite ca pedante, mai apropiate de etimon, eventual cu încercare de specializare semantică sau de domeniu ori reprezentând accentuări mai vechi și/sau regionale:
antic, profesor; caracter, fenomen; călugăriță, doctoriță; bolnav, dușman.
• La verbul a fi ind. prez. 1, 2 pl. se recomandă accentuarea suntem, sunteți.
• În versuri/cântece, din motive de ritm/rimă, se înregistrează și alte variante accentuale decât cele recomandate de normele academice actuale: Mi-am pus cămașa de nailon... Mircea VINTILĂ.
• 10. Cuvintele polisilabice pot avea, pe lângă accentul principal, mai puternic, și un accent secundar, mai slab, care este indicat în Dicționar numai în cazurile în care pot exista ezitări: aerodinamic, anteroposterior, autoacuzare.
• Conform principiului un cuvânt – un accent, la cuvintele compuse, în Dicționar este indicat numai accentul compusului (nu al tuturor componentelor sale).
• III. Accentuarea sufixelor
1. cele mai multe sufixe monosilabice sunt accentuate:
-al, -an, -ar, -aș, -âș, -el, -esc, -et, -giu, -ior, -ism, -ist, -iș, -iu, -lâc, -oi, -os, -șag, -șor, -tor, -ui (sculptural, african, celular, sulițaș, coborâș, cocoșel, românesc, brădet, macaragiu, dulăpior, egalitarism, egalitarist, fățiș, liliachiu, pașalâc, păsăroi, scorțos, vălmășag, boușor, mirositor, albăstrui);
2. unele sufixe monosilabice sunt neaccentuate: ´-bil, ´-nic (repetabil, rodnic);
3. câteva sufixe bisilabice (-ete, -iște) sunt accentuate în unele cuvinte și neaccentuate în altele: scumpete, cânepiște; foamete, iniște;
4. sufixele trisilabice, ca -(ă)tate, sunt totdeauna accentuate: bunătate.
5. Substantivele în -re provenite din „infinitivul lung” al verbelor în -ea trebuie accentuate pe sufix:
prevedere (accentuat frecvent greșit *prevedere) – la fel ca belvedere, întrevedere, plăcere, revedere, tăcere, vedere.
6. Este corectă o singură accentuare la forme verbale ca ind. și conj. prez. 1, 2 pl. și imper. 2 pl. – accentuate pe sufix la conj. a II-a: tipul (să) tăceți, nu *(să) taceți, respectiv pe temă la conj. a III-a: tipul (să) bateți, nu *(să) băteți.
• IV. 1. Numele românești de familie terminate grafic în -iu se accentuează corect în mod diferit, în conformitate cu originea și cu structura lor:
Alexiu, Costiniu, Dimitriu/Dumitriu, Gheorghiu, Grigoriu, Ioanițiu, Vasiliu (derivate de la nume proprii), dar Ciubotariu, Coșeriu, Ferariu, Funeriu, Morariu, Olariu, Prunariu, Pușcariu, Rotariu, Trăistariu (identice cu forme regionale/vechi ale unor substantive comune).
2. La numele proprii străine trebuie verificată și respectată accentuarea din limba de origine:
Ankara, Auchan [oșã], Carrefour [karfur], Kuweit, Modena, Nicosia, Stromboli.
Fac excepție numele intrate mai de mult în uz, cu forma parțial românizată adoptată prin tradiție: Moscova, nu [maskva].
• V. Accentul în cursul flexiunii
• 1. În flexiunea nominală:
1.1. la marea majoritate a substantivelor, accentul este în cea mai mare parte stabil, inclusiv la cuvintele terminate în -o (împrumuturi mai recente, termeni de specialitate):
albedo (fiz.), avocado, comando, credo, fado, fiasco, flamingo, hidalgo, lumbago, mambo;
1.2. dar el este mobil la:
1.2.1. GD sg. și pl. nurori, surori față de NA sg. noră, soră „grad de rudenie; călugăriță”;
1.2.2. substantivele neutre terminate în -o intrate mai de mult în limbă:
duo, loto, radio, recto, tempo, verso, zero, la care accentul se deplasează pe acest o la sg. art. și la pl.: radioul, zeroul; radiouri, zerouri;
• 2. În flexiunea verbală, accentul este mobil (plasat pe temă sau pe desinență), uneori chiar la același mod și timp, dar la persoane diferite: ind. perf. s. 1 sg. adusei, 1 pl. aduserăm.
2.4.2. Accentul grafic
• I. De regulă, în scrierea limbii române nu se notează vocala accentuată.
• II. Utilizarea accentului ascuțit [´] este permisă pentru a marca distincția dintre elemente omografe, dar neomofone, care diferă (și) prin poziția accentului, când nenotarea accentului ar putea duce la confuzii (uneori supărătoare), în cazul unor cuvinte/sensuri:
ácele s. pl. art. de la ac – acéle adj. pr. f. pl. de la acea; comédie1 „întâmplare ciudată” – comedíe2 „operă dramatică”; cópii s. f. pl. de la copie – copíi s. m. pl. de la copil; nódul s. n. art. de la nod – nodúl s. m. neart.; véselă adj. – vesélă s.;
• III. Se păstrează accentul grafic (ascuțit, circumflex, grav) din limba de origine în:
1. împrumuturi neadaptate:
bourrée, chou à la crème, ciné-vérité, cloisonné, col-roulé, consommé, córdoba oro, omertà, pietà, tête-à-tête, tiramisù;
2. nume proprii străine:
Asunción, Bâle, Côte dʼIvoire, Lomé, Molière, Nouméa, San José, Yaoundé.
• În unele limbi, accentul grafic are altă valoare decât aceea de a marca accentul tonic și poate să nu coincidă cu locul acestuia: fr. Gérard [jerar], Valérie/Valéry [valeri]; magh. István [iștvan].
• Prin tradiție, la unele nume străine de state folosite în contexte românești nu se notează accentul din limba de origine (ceea ce poate duce la accentuări greșite): Panama, Peru.
2.4.3. Accentul în lanțul vorbirii
• În lanțul vorbirii, anumite cuvinte sunt rostite mai puternic, iar altele mai slab, cf. formele numite accentuate ale pronumelor personale și reflexive, opuse celor numite neaccentuate/clitice, de ex. pr. pers. și refl. 1 sg. D forma acc. mie (Mie îmi dă.) vs formele neacc. îmi, mi, neatașate sau atașate fonetic/grafic (prin cratimă) de cuvintele care le servesc ca suport: Îmi dă. Mi se pare. Mi-a dat. Dă-mi.; dându‑mi‑se.
2.5. Scrierea și pronunțarea numelor proprii străine
1. În scrierea și pronunțarea în limba română a numelor proprii străine din limbi scrise numai sau și cu alfabetul latin se respectă grafia și pronunțarea din limbile respective:
fr. Bordeaux [bordo], germ. Haendel/Händel [hendăl], magh. Jókai [ĭokoĭ], pol. Mickiewicz [mițkevič], germ. München [münh′en], magh. Petöfi [petöfi], sp. Quito [kito], fr. Racine [rasin], engl. Shakespeare [șeĭkspir], Wall Street [ŭălstrit], Yale [ĭeĭl], germ. Zeiss [țaĭs].
• Pentru redarea cu litere latine a substantivelor proprii și a cuvintelor scrise cu alte alfabete sau cu alte sisteme de scriere există norme, pentru care v. 1.3. Conversia unor sisteme de scriere.
2. Numele statelor (și cuvintele din aceeași familie) trebuie folosite în forma oficială actuală recomandată de acestea: Belarus, belarus, belarusă; Cambodgia, Côte d’Ivoire, Kampuchea, Myanmar.
3. Unele nume de locuri străine cunoscute de mai multă vreme pe teritoriul României au, pe lângă formele cu grafia și pronunțarea originare – folosite în lucrări de specialitate (hărți, studii de limbă etc.) –, și forme tradiționale curente, intrate prin intermediul altor limbi și adaptate limbii române (folosite inclusiv în indicații bibliografice):
it. Firenze [Firențe]/Florența, engl. London [landăn]/Londra, rus. Moskva [maskva]/Moscova, it. Napoli/Neapole, fr. Nice [nis]/Nisa, ceh. Praha/Praga, gr. Thessaloniki/Salonic, pol. Warszawa [varșava]/Varșovia, germ. Wien [vin]/Viena.
4. Unele nume proprii latinești și vechi grecești circulă, în uzul literar românesc, atât într-o formă tradițională, adaptată, cât și în forma originară (folosită în lucrări de specialitate sau, în cazul numelor de persoană latinești, când se reproduc cel puțin două dintre componentele lor): August/Augustus, Quintilian/Quintilianus [pron. rom. kvintilian(us)].
Normele actuale recomandă formele Damocles – cf. și expresia consacrată sabia lui Damocles –, Menalaos, Oedip [pron. ödip], Procust [pron. procust].
În literatură se admite și folosirea altor forme decât cele recomandate de normele actuale: Joe pentru Iupiter, alături de Jupiter.
Pentru flexiunea unor astfel de nume se recomandă g.-d. lui Artemis, Ceres, Dido, Palas Atena, Venus – formele de tipul *Artemidei, *Cererei, Didonei, *Paladei Atena, *Venerei (în afară de cazul când corespund nominativelor Didona, Venera), după modelul limbii de origine, fiind ieșite din uz.
Când sunt folosite ca substantive proprii, respectiv ca substantive comune, unele cuvinte au forme sau/și grafii parțial diferite (acropolă, Acropole).
5. Derivatele de la nume proprii se scriu cu respectarea grafiei numelui de la care provin, cf. shakespearian.
Alte referiri la scrierea și pronunțarea numelor proprii străine se găsesc în secțiuni din STUDIUL INTRODUCTIV în care sunt tratate diferite probleme ortografice sau/și ortoepice.